Dr. Horaţiu Ioani, neurochirurgul care a lăsat Marea Britanie pentru a opera pacienţii din România: „În UK lucrurile oricum mergeau bine pentru pacienţii lor. Pentru ai noştri însă, puteam face o diferenţă. Sau măcar încerca”

Dr. Horaţiu Ioani este unul dintre cei mai apreciaţi medici neurochirurgi de la noi. Operează la Spitalul Colentina după ce a stat 8 ani în Marea Britanie unde, prin multă muncă îşi câştigase un loc extrem de bine văzut, un salariu care îi asigura un trai mai mult decât decent şi posibilitatea de practica medicina la standarde înalte. Chiar povesteşte că unul dintre profesorii cu care lucra a spus la un moment dat, după o operaţie că dacă ar fi să i se întâmple ceva, singurul pe mâna căruia s-ar da fără regrete ar fi doctorul Ioani.

S-a întors în România pentru că simţea că măcar poate încerca să facă ceva pentru pacienţii noştri. Aşa că a pus pe picioare, din bani proprii, o platformă online menită să vină în ajutorul pacienţilor. Aici, orice pacient îşi poate înscrie dosarul, iar el, împreună cu unii dintre cei mai buni medici de la noi, pe diferite specializări, se întâlnesc, studiază cazul şi stabilesc un drum coerent pe care bolnavul să-l urmeze. Esenţial în neurochirurgie, spune Dr. Ioani, este timpul. Dacă un om are o tumoră, al nu are timp să fie trimis să stea cu zilele pe la uşile mai multor medici. În cazul lui trebuie să se acţioneze imediat căci fiecare minut face diferenţa.

Acum este implicat în programul „AVC 360 – Călătoria Pacientului” şi întrebat fiind dacă ar avea Ministerul Sănătăţii pe mână ce ar face, a răspuns că, pe scurt, ar reorganiza puţin lucrurile, sănătatea în România fiind extreme de dezorganizată la nivel de sistem.

Cum v-aţi hotărât să vă faceţi medic? Nu era mai simplu să vă faceţi inginer?

Nu ştiu dacă era mai simplu, fiindcă nu inginer mi-am dorit să fiu. Deşi, sunt sigur că orice ai fi, când faci performanţă, devine destul de complicat.

Neurochirurgie! Când vorbim despre o meserie cu adevărat grea şi cu mare responsabilitate, vorbim despre neurochirurgie. Cum aţi ales această specializare?

Responsabilitate mare există şi în alte profesii, să nu ne păcălim. Doar că aici, în neurochirurgie, miza e un pic diferită. Multă lume crede că e vorba de viaţă şi de moarte şi uneori e. Doar că de şi mai multe ori e vorba de CE fel de viaţă. Că e important ca pacientul să scape de o tumoră, să zicem, dar să nu rămână nici orb, nici paralizat. Mi-am ales specializarea în timpul facultăţii deja, când toţi colegii mei se duceau pe câte o secţie, să vadă cum e. Atunci, eu m-am dus la neurochirurgie. Şi acolo am rămas, asta am ştiut că e de mine. Făceam gărzi, deşi nu trebuia, intram în sală doar ca să văd cazuri, citeam doar fiindcă eram curios să ştiu.

Care este cea mai mare provocare, din prisma specializării dvs, în cazul accidentelor vasculare cerebrale?

Timpul este cea mai mare provocare. Să fie pus un diagnostic corect într-un anume timp, ca să poată începe tratamentul. În prezent, din cauza unor provocări logistice se sar unele etape şi altele se lungesc.

Legat de acest subiect, ce înseamnă necesitatea acestui prim program multi şi interdisciplinar, organizat de Asociatia Română de Comunicare în Sănătate, la nivel naţional în Romania – „AVC 360 – Călătoria Pacientului”? De ce este necesar un asemenea demers pentru această patologie – a AVC-ului?

Acest program este esenţial fiindcă oferă medicilor un cadru în care să discute cele mai noi informaţii din domeniu. Ceea ce evident se va reflecta în practica lor şi în rezultate mai bune pentru mai mulţi pacienţi. Dar este un program binevenit şi pentru public, fiindcă orice pretext de a vorbi despre AVC e binevenit. Ca lumea să ştie când e cazul să se îngrijoreze, când să meargă la spital cu maşina proprie şi când să cheme salvarea.

Ne puteţi da câteva detalii despre prezentarea pe care aţi sustinut-o dumneavoastră „Opţiuni chirurgicale în AVC: când trebuie operat şi când trebuie aşteptat?” în cadrul conferinţei din acest program?

Desigur. Am făcut iniţial o scurtă prezentare a afecţiunilor care pot să ducă la un AVC, adică o sângerare la nivelul creierului. În partea a doua a prezentării am vorbit despre modul în care diagnosticăm aceste afecţiuni, fie că este o tumoră care a sângerat, un anevrism sau dacă este o sângerare cauzată de hipertensiunea arterială. În final, am prezentat modul în care tratăm atât sângerarea (AVC-ul)  cât şi afecţiunea de bază. O sa povestesc mai multe la Braşov, în luna iulie, la cea de a patra conferinţă a programului „AVC 360 – Călătoria pacientului”.

După facultate aţi practicat în România sau aţi plecat direct în UK?

După facultate am început rezidenţiatul în România şi am plecat în UK în anul 2 de rezidenţiat.

Cum aţi ajuns în UK?

Iniţial, am plecat pentru 3 luni de zile pentru un stagiu de practică. Era o oportunitate să văd cum se fac lucrurile acolo. M-a recomandat pentru post un profesor român, care lucra în UK şi care mă cunoştea. Miercurea mi-a zis de job, lunea eram deja acolo. Şi am rămas aproape 8 ani.

Bănuiesc că toată lumea vă întreabă de ce nu aţi rămas în UK?

Da, aşa este. Vedeţi, ţara noastră suferă mult la capitolul imagine şi e normal să apară întrebarea de ce m-am întors când toţi au plecat. Sau îşi doresc să plece.

E o mişcare împotriva curentului, e normal să fie lumea curioasă. Plus că e bine ca oamenii să îşi dorească să ştie şi motivele celeilalte părţi, că motivele pentru care ar pleca cineva din România le cunoaştem toţi. Doar că, vedeţi, în viaţă e vorba despre ce e bine pentru tine. Şi de alegeri, în general. În viaţă e prea puţin vorba despre bani. De ce nu am rămas în UK? Fiindcă mi-am luat acolo specializarea, am devenit fellow în Colegiul Regal Britanic, mai sus de atât nu prea mai aveam ce să fac. Am considerat că am acumulat suficientă experienţă ca să o pot pune la dispoziţia pacienţilor români. În UK lucrurile oricum mergeau bine pentru pacienţii lor. Pentru ai noştri însă, puteam face o diferenţă. Sau măcar încerca. Plus că nici pe plan personal nu era grozav. Simţeam că lipseşte ceva. Cheltuiam foarte mulţi bani pe avioane, toate concediile ni le petreceam la Sibiu. Deşi eram împreună cu soţia mea, ne lipsea latura asta socială a vieţii, familia, străzile pe care am crescut, zacusca şi ciorba de burtă. Ştiţi, vine un moment în viaţă când îţi dai seama că tot o maşină conduci, tot într-un pat dormi, tot cu o lingură mănânci. Dar astea sunt alegeri foarte personale, fiecare ştie ce-i mai bine pentru el.

Aveţi copii? (mă gândesc că responsabilitatea unui copil ar face un părinte să aleagă o ţară civilizată pentru a-l creşte. Mai ales că poate alege, aşa cum a fost cazul dumneavoastră)

Da, avem un băieţel. Şi acest aspect e unul care mereu apare în discuţie. Ştiţi care e adevărul pe care multă lume nu îl cunoaşte? Că în UK o educaţie costă foarte mult. Că aveam colegi care îşi cumpărau case în zone de elită, fiindcă era mai ieftin să dai patru sute de mii de lire pe o locuinţă decât să plăteşti o taxă şcolară pentru doi copii. Sau lumea nu ştie cu ce datorii imense la bancă se absolvă facultatea în Occident. Sunt multe aspecte.

Adevărul este că nu am un răspuns sigur la întrebarea dacă a fost cea mai bună alegere pentru copilul nostru să ne întoarcem. Dar ştiu sigur că viaţa lui va fi mult mai bună alături de nişte părinţi fericiţi.

Cum arată o zi de muncă acolo? (program/condiţii de muncă/aparatură/pacienţi/concept)

Începea dimineaţa la 7 sau 8 cu vizita şi un MDT, care însemna o întâlnire în care discutam cazuri şi luam decizii. Învăţai foarte multe la aceste întâlniri. Apoi unii consultau, alţii operau, cam asta era.

Programul era unul fix doar dimineaţa, că seara stăteai până terminai. Niciun chirurg nu poate spune, gata, e pauza de masă, continuăm mai târziu. Când ai un pacient în sală nu există program, există priorităţi. Nu ai voie să îţi fie nici foame, nici sete, nici să vrei la baie, nici să-ţi iei copiii de pe undeva. Iar asta e valabil în orice ţară.

Ce era însă foarte bine în Anglia şi lipseşte cu desăvârşire la noi sunt protocoalele şi căile clinice. De îndată ce un pacient intra în sistem, urma nişte paşi standardizaţi ca să ajungă la serviciul de care are nevoie, în cel mai scurt timp posibil. Fiindcă atunci când ai o afecţiune neurochirurgicală, timpul e foarte important.

Nu e greu sa ne imaginam că o zi de muncă intr-un spital din România e total diferită. Dar cât de diferită?

Aici pacienţii sunt cam pe cont propriu. Li se pune un diagnostic în braţe şi li se urează succes. Apoi stau săracii pe la uşi cu zilele, uneori la uşile greşite, alteori ca să li se spună că nu mai există fonduri pentru ei. Nici în Anglia nu era un sistem perfect de sănătate, dar tot sunt multe lucruri pe care le putem învăţa din el. La mine, de exemplu, a intrat un om direct de pe stradă şi mi-a spus: „Am o tumoră la cap”. Aşa ceva nu ar trebui să se întâmple, cineva ar trebui să aibă grijă şi responsabilitate ca acel pacient să fie trimis, urmărit, tratat.

Sunt foarte multe diferenţe. În Anglia, de exemplu, puteam şti şi ce a mâncat pacientul x operat anul trecut, la amiază, dacă era nevoie. Aveam secretare care se ocupau de follow-up, pacienţii erau toţi într-o bază de date, chemaţi la control. Aici le zice medicul „veniţi la control luna viitoare”. Iar omul, dacă se simte bine, ştiţi cum e, nu mai vine deloc.

Ce salariu aveaţi în UK? Ce salariu aveţi aici?

Un salariu care să permită un trai confortabil.

Lucraţi cu oameni bolnavi de cancer/afecţiuni grave/ în condiţii destul de grele (ştim cu toţii cum arată spitalele româneşti). Ce vă motivează sa mergeţi în fiecare zi la spital? Suferinţa/moarte/mizeria/neputinţa/ignoranţa nu va dărâmă? Ce suflet trebuie să ai ca să faci asta zi de zi?

Un profesionist adevărat e un profesionist până la capăt. Iar asta înseamnă să nu te implici niciodată mai mult decât necesar, să nu te laşi afectat de ceea ce ar putea să se întâmple. Riscul e uriaş. E nevoie să te detaşezi, ca să gândeşti clar. În profesia mea nu îţi permiţi altceva. Tocmai fiindcă miza este enormă. Unele zile sunt mai grele, altele sunt mai uşoare. Contează şi cum priveşti. Eu nu văd lucrurile ca şi când lucrez în industria suferinţei, ci în cea a vindecării ei.  Pacienţii mei sunt norocoşi că au ajuns la mine. Iar atunci când cineva dezlegă integrame la patru ore după ce îi extirpasem o tumoră cerebrală, am plecat acasă un medic fericit.

În ceea ce priveşte aspectul spitalelor româneşti, în general, nu pot să comentez. În spitalul în care lucrez eu, care e un spital de stat, am toate dotările pe care le aveam în Anglia.

Povestiţi-mi va rog despre platforma de second opinion. La câţi pacienţi aţi ajuns pe săptămână? Aveţi vreo sursă de finanţare sau totul este pro bono/din pasiune?

Este mai mult decât o platformă de second opinion. Fiindcă oferim nişte recomandări integrate, după consultarea unei comisii multidisciplinare. De exemplu, adesea un pacient cu o problemă neurochirurgicală mai are şi alte afecţiuni: la plămâni, inimă, rinichi. Uneori deja e sub alte tratamente. Şi atunci, trebuie să se pună de acord neurochirurgul cu oncologul, împreună cu pneumologul, cardiologul şi urologul în privinţa paşilor de tratament. Vă daţi seama cât timp ar însemna asta pentru pacient să stea pe la uşi? Ori, atunci când îţi creşte o tumoră la creier, fiecare minut e esenţial. De fapt, prin Neurocentrum, am strâns o echipă de medici în care am toată încrederea. Problema e că am puţin timp să mă ocup de dezvoltarea ei şi momentan sunt în căutarea unui sistem care să-mi facă mie munca mai uşoară. În sensul că acum îmi scriu foarte mulţi oameni cu diverse probleme şi toate aceste mailuri trec mai întâi pe la mine, să le sortez şi organizez mai departe, în funcţie de nevoi. Următorul pas e să automatizez cumva.

Trebuie să aveţi un caz al unui pacient care să vă fi marcat cariera profesională de până acum (ori unul foarte trist, ori un succes). Cum arăta acest caz?

A fost un moment după ce am operat un pacient în Anglia, când la întâlnirea noastră de dimineaţă, unul dintre medicii seniori a zis de faţă cu toată lumea că dacă el însuşi ar avea nevoie de operaţie, doar pe mâna mea s-ar lăsa. O să-l ţin minte toată viaţa.

Cum vreţi să dezvoltaţi neurochirurgia în Colentina şi în România?

Vreau să dezvolt şi să standardizez nişte căi clinice. Acestea sunt ca un fel de hărţi pentru pacienţi, pe care-i ajută să parcurgă mult mai rapid toate etapele de diagnostic şi tratament în ordinea optimă. Un fel de Waze spre ceea ce-şi doresc: un tratament corect, conform cu cele mai noi studii din domeniu.

Nu ar fi fost mai uşor să alegeţi un spital privat în Bucureşti? Poate aţi fi avut măcar ceva din condiţiile lăsate în UK şi v-aţi fi ocupat de pacienţii români?

Operez şi într-un spital privat din Bucureşti, însă pentru mine nu e o mare diferenţă, fiindcă la fel operez un pacient fie că e la stat, fie că e în privat. Avantajele de la privat sunt pentru pacient, legate de cât de repede îl pot opera (la stat sunt liste mult mai lungi de aşteptare), de condiţiile de spitalizare şi de câteva alte detalii care sunt în funcţie de caz. Întotdeauna prezint toate opţiunile pacienţilor ca ei să poată alege ce e mai în avantajul lor.

Dacă aţi fi pacient la Colentina, care credeţi că ar fi neplăcerile întâlnite?

Probabil timpul de aşteptare până la operaţie. In rest, secţia de neurochirurgie oferă condiţii ca şi în Anglia.

Dacă aţi fi pacient în Ro, cum aţi caracteriza sistemul de sănătate? Dar ca medic, cum îl caracterizaţi?

Sistemul de sănătate e foarte dezorganizat. Are mulţi medici buni, dar care nu vorbesc între ei şi de aceea nu prea există planuri de tratament comune.

Din punct de vedere medical (spitale/dotări/medici/asistente/mentalităţi) în ce an se află România?

Sunt spitale în România care au dotări şi sunt medici care practică la standarde foarte înalte. Aşa cum spuneam mai sus problema nu e neapărat punctuală, ci ţine mai mult de modul în care este manageriată toată sănătatea.

Dacă v-ar fi lăsat Ministerul Sănătăţii pe mână pentru câteva luni, cu expertiza din afară, care ar fi primele 3 măsuri pe care le-aţi lua?

• Aş reduce birocraţia. Se pierde prea mult timp cu sute de hârtii.
• Aş promova remunerarea bazată pe performanţă, complexitatea cazurilor şi satisfacţia pacienţilor.
• Aş monitoriza parcursul pacientului prin sistemul de sănătate cu scopul de a reduce timpii de aşteptare pentru diagnostic şi tratament.