I-am văzut imediat. Şedeau puţin mai la dreapta, nu chiar în faţa mea, dar i-am văzut. Cum să nu-i văd? Se ţineau de mână şi păreau că vin şi se întorc de/pe altă planetă.
Aveau cel puţin 70 de ani, dar privirile lor aveau 20. Se ţineau de mână (?!) în aeroport şi se sorbeau din priviri.
Era aproape indecent! Sau aşa mi s-a părut mie intimitatea aceea afişată, care nu avea legătură cu nimic: nici cu vârsta lor, nici cu atmosfera aceea impersonală de aeroport, nici cu momentul zilei, cu nimic. Erau atât de anacronici, atât de altfel, încât i-am observat imediat. Şi m-au văzut şi ei pe mine.
Eram în aeroport, aşteptam la poarta de îmbarcare, ajunsesem un pic mai devreme. I-am fixat cu privirea mult şi fireşte că m-au văzut şi ei. Le-am zâmbit, mi-au zâmbit. I-am întrebat dacă zboară spre Bucureşti. Mi-au spus nu, sunt la alt zbor care pleacă mai târziu, dar ştiu cam pe unde să aştepte îmbarcarea şi au ajuns mai devreme, mult mai devreme. Ea se sperie mereu că pierde avionul, dar el este obişnuit cu asta, că de 40 de ani pleacă împreună. Vacanţă? Da, fireşte, e perioada din an în care pleacă în vacanţă şi asta se întâmplă de fiecare dată cam aşa: ea spune că e timpul, el caută, face alegerea, ea e mereu de acord şi…pleacă. Au doi copii, dar o săptămână pe an îi lasă la prieteni (bine, acum nu, că sunt mari, au familiile lor) şi pleacă. Amândoi. Se privesc complice şi zîmbesc. Ireal!
Par că se înţeleg din priviri, din atingere, din mişcarea unui deget tremurată pe palma celuilalt, par că se iubesc mult, dintodeauna. Au un aer comun, tainic şi totuşi atât de deschis, transparent, încât ai senzaţia că nu există în realitate, că e o hologramă plasată de cei din aeroport ca să-ţi facă aşteptarea mai uşoară.
Mi s-a strâns sufletul. Nu ştiu de ce. Poate pentru că fiecare dintre noi simte la un moment dat că a ratat ceva, sau că a uitat altceva pe drum, sau că se putea mai bine, sau… mai ştiu şi eu? Cînd vezi ceva aproape perfect, simţi imperfecţiunile tale ca pe nişte fisuri mari, adânci, pe care na, aveai ocazia să le umpli şi totuşi, n-ai făcut-o! În acelaşi timp, privindu-i m-am umplut de lumină. Cred că a fost cea mai rapidă şi mai strălucitoare întâlnire pe care am avut-o în viaţa mea. Mi-a adus aminte de o altă întâlnire, de data aceasta cu un cuplu total opus ca stare, dar cam de aceeaşi vârstă, pe care l-am urmărit la Barcelona într-un restaurant. Ea şi el, eleganţi şi aranjaţi, au stat la o masă două ore şi n-au vorbit nimic, până când m-am dus la ei şi i-am întrebat care le este problema, le-am spus că sunt frumoşi şi i-am rugat să se ţină de mînă… Şi au făcut-o uitându-se la mine uluiţi şi zîmbitori ca la o nebună (care am şi fost, de altfel, cu ce drept mă băgasem eu?)
Dar recunosc că anumite cupluri mă fascinează, mă atrag ca un magnet, sunt o oglindă pentru mine, o oglindă în care mă caut pe mine şi sufletul meu… Şi am întâlnit ( acum la aeroport) unele poveşti de iubire care mi L-au revelat, într-o fracţiune de secundă, pe Dumnezeu.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
