După multe încercări, sarcini pierdute și multe dezamăgiri, doi părinți și-au găsit copiii: „au fost soarele dintr-o furtună”. Cum au ajuns cei mici să le spună „mami și tati” și cum s-au simțit

Cum te simți când auzi prima dată că cineva îți spune „mami și tati”? Raluca și Mihnea sunt împreună de mai bine de 15 ani, au trecut prin multe lucruri împreună, iar familia lor este astăzi fericită. După câteva încercări nereușite de a avea un copil, câteva sarcini pierdute și multe dezamăgiri, doi copii au ajuns în viața și în familia lor. Și-au depus dosarul pentru adopție și a fost dragoste la prima vedere. Astăzi cei doi sunt soarele care a apărut în viața lor după o furtună care i-a pus la grea încercare. 

S-au pregătit mult pentru această întâlnire. Și au fost încă de la început conștienți că nu o să le fie deloc ușor. Nu aveau așteptări foarte mari, erau realiști și conștienți că acest drum nu o să le fie deloc ușor. Atât Raluca, cât și Mihnea sunt conștienți de faptul că cei mici vin cu o traumă care se poate manifesta într-o oarecare măsură și ei trebuie să le fie mereu alături și să îi ajute.

Adaptarea micuților a fost foarte ușoară, surprinzătoare chiar și pentru Raluca și Mihnea, dar, așa cum spun ei, este clar că au fost împreună și în alte vieți. Cum au ajuns cei mici să le spună „mami și tati” și cum s-au simțit? Aflăm împreună din interviul de mai jos: 

Povestiți-ne puțin despre voi…

Suntem Raluca și Mihnea, căsătoriți din 2014. Suntem împreună de mai bine de 15 ani și avem doi copii minunați. 

Cum au venit ei în viața și în familia voastră?

Au venit în familia noastră după un drum de aproape doi ani de când încercam să îi găsim și îi așteptam. Ne-am depus dosarul pentru atestat pentru a deveni familie adoptatoare în 2019 și în august 2021 am intrat în potrivire cu ei. În această perioadă am mai avut trei potriviri, dar doar la una dintre ele am apucat să-i cunoaștem pe cei mici. Iar atunci când i-am văzut pe A. și pe A. ne-am îndrăgostit din prima de ei. A fost potrivire, o conexiune la prima întâlnire. Deși noi am intrat în acest proces de adopție asumați și realiști, am zis că nu ne vom ghida niciodată după sentimentul de milă. Am zis că nu vom face un act de caritate pentru că, îți spun sincer că este greu să vezi copii care au nevoie de dragoste, știind că le poți schimba viața, că le poți oferi un viitor mai bun. Dar trebuie să fii realist, trebuie să fii pregătit să le poți gestiona bagajul cu care vin. În cazul nostru, așa cum îți spuneam, a fost dragoste la prima vedere. Dar nu puteam să le spunem de la început intențiile noastre, eram doar prieteni. 

Cum ați ajuns la această dorință, și în cele din urmă, hotărâre, de a adopta?

Ne doream foarte mult un copil și, pe cale naturală, nu am reușit. Am avut multe încercări, multe dezamăgiri, multe sarcini pierdute. Nu au fost atât de mulți ani în care am încercat și niciun diagnostic de infertilitate pus, dar ne doream foarte mult să fim părinți. Iar adopția pentru noi nu a fost ultima opțiune. Și atunci când am văzut că pe cale biologică nu se întâmplă, ne-am depus dosarul pentru adopție. 

Cei mici sunt frați, nu?

Da și seamănă și foarte mult. 

Și care este diferența de vârstă dintre ei?

1 an și 4 luni

V-ați dorit de la început să adoptați mai mulți copii, să fie frați?

Inițial ne-am dorit un singur copil, mai ales că noi și încercam să avem un copil pe cale naturală. Dar, la un moment dat, ne-am întrebat cum ar fi să încercăm să avem doi copii de la început. Noi suntem singuri la părinți și ne-am dorit mereu să avem o familie numeroasă, să avem mai mult de un copil. 

Asta înseamnă că într-un viitor nu excludeți să mai adoptați? 

Există, sigur. Nu excludem nimic. Dar trebuie să fie contextul potrivit, trebuie să găsim libertate pentru un al treilea copil.

Adică o casă poate mai mare, un loc special pentru ei, partea logistică…

Da, exact. Plus, timp. Cu cei doi am reușit să ne creăm deja o rutină, dar cu un nou copil, ar trebui să îi dedicăm timp special lui. Și mai avem alți doi copii care au nevoie de noi și care nu sunt încă de foarte mult timp în familia noastră. Este adevărat că pentru noi lucrurile merg foarte bine, neașteptat de bine, dar asta și pentru că nu ne-am creat așteptări. Facem parte din categoria celor care s-au antrenat pentru tot ce putea fi mai rău. 

De ce ați avut această abordare? Sau pregătirea de dinainte v-a făcut să aveți această abordare?

Am știut de la început că ei vin cu un bagaj, ce se întâmplă cu ei atunci când trec peste un nou abandon, cel de după plecarea de la asistentul maternal. Ne așteptam ca lucrurile să fie grele pentru ei după ce vom schimba contextul, mediul de viață – în cazul nostru, ei au stat cu asistentul maternal doi ani, deci se formase o legătură deja puternică. 

La ce vârstă au fost abandonați?

La 2 și 3 ani. Dar, revenind puțin la întrebarea de mai devreme, vreau să mai spun că am înțeles foarte bine că în sistem ajung copii care au nevoie de ajutor. Știam că trebuie să fim realiști. Ne-am documentat foarte mult înainte. Ne-am înscris în grupuri pe internet, de aici și din afară. Am căutat multe informații și în mare parte dintre cazuri, atașamentul s-a creat greu și cu multe întâmplări care nu sunt ușoare nici pentru părinți, nici pentru cei mici. Și după toate aceste lucruri, ne-am făcut o listă cu lucrurile peste care nu putem să trecem și cu ce să putem gestiona. 

Poți să ne spui ce intra pe lista de lucruri pe care nu le puteați gestiona?

Boli grave, cronice… în momentul acela noi avusesem extrem de multe interacțiuni cu spitalele și nu eram pregătiți să mai trecem prin asta. 

Vorbești despre perioada în care încercați să faceți un copil…

Au fost multe probleme în familie în care am stat mult în spitale. Și în calitate de pacienți și în calitate de vizitatori. Și ne-am dat seama că nu mai aveam resursa să facem asta din nou, de asta am bifat pe listă fără probleme grave de sănătate. Culmea este că cei mici erau declarați clinic sănătoși, dar nu aveau nicio analiză. Și am avut multe emoții până le-au ieșit toate analizele. 

Și analizele au ieșit bine presupun…

Da, din fericire, da. 

„S-au atașat foarte repede, parcă au făcut parte din familia noastră dintotdeauna”

Cum a fost adaptarea lor, sunt deja de ceva timp în familia voastră?

De aproape doi ani. Adaptarea noastră a fost mai ușoară decât credeam. Nu a fost pantă care să urce mereu, dar a fost mult mai ușor decât credeam. Ne amintim că ne băgam în pat, după ce îi culcam pe ei, și stăteam și ne gândeam că e prea bine ca să fie adevărat. S-au atașat foarte repede, parcă au făcut parte din familia noastră dintotdeauna. S-au atașat foarte repede de bunici, de grupul nostru de prieteni. A fost ca și cum așa ar fi trebuit să fie. 

Tot vorbeai despre familie, grupul de prieteni, cum au reacționat oamenii când au aflat că vreți să adoptați?

Bine, din fericire nu am avut nicio reacție negativă și oricum nu am fi ținut cont de ea. A fost, în primul rând, o decizie pe care am luat-o noi doi. Și apoi i-am anunțat pe părinți sau prieteni. Dar toată lumea i-a primit foarte frumos și copiii prietenilor noștri pentru că mulți dintre ei aveau încă de atunci prichindei. 

Cum vă spun?

Mami și tati, o spun din prima zi în care au venit acasă. Ne-au spus încă de dinainte să vină acasă. Cu câteva zile înainte am vorbit cu ei la telefon și, acum băiețelul ne-a povestit că „eu voiam să vă spun de mai demult mami și tati, dar îmi era rușine”. 

Câte vizite ați avut până au ajuns acasă?

Oficial, 8-10. Neoficial, aproape în fiecare weekend, în afară de o singură săptămână în care Mihnea a fost plecat cu serviciul. Sunt minimum șase întâlniri pe care trebuie să le faci sub supravegherea celor de la Protecția Copilului și, pe lângă, nu puteam să stăm să îi vedem așa rar. Așa că ne duceam și îi vedeam, am avut parte și de ajutorul asistentului maternal. Dar nu se simțea drumul de dus, doar cel de la întoarcere pentru că era grea despărțirea de ei. E adevărat că vorbeam cu ei și pe drum. În plus, vorbeam cu ei pe video în fiecare zi. 

E bine că există perioada asta pentru că dacă ai putea să îi iei imediat acasă nu cred că ar fi fost atât de ușoară adaptarea. În toată această perioadă ei au reușit să ne cunoască, să prindă încredere în noi, să nu le fie teamă să fie singuri cu noi. În plus, noi le tot arătam poze cu casa. Când le făceam camera lor le arătam cum o să fie. Știau poze cu câinele, cu familia. I-am pregătit treptat. Gândiți-vă cât de greu a fost pentru ei care și-au luat câteva jucării, s-au urcat într-o mașină și au plecat într-o altă lume.

Care a fost reacția lor când au ajuns acasă?

Când am intrat cu ei în București, era deja seară, fântânile de la Piața Unirii funcționau și ei au fost super impresionați. Noi știam deja, învățasem deja și la cursuri și știam că nu trebuie să îi expunem la foarte mulți stimuli din prima. Dar asta era ceva ce nu puteam evita. Însă, ei își doreau să vadă, parcă noi voiam să îi protejăm mai mult. Iar când au ajuns în camera lor erau foarte cuminți, nu spuneau foarte multe lucruri. Erau și foarte obosiți, îți dai seama. Se uitau la toate lucrurile, le-am scos toate jucăriile să își cunoască toate lucrurile. Au fost fascinați de pat… aici e o întreagă poveste (râd). Nu le puteam explica de ce nu plecăm imediat după fiecare vizită și, în special fetița plângea mereu, și atunci am început să le explicăm că am dat comandă de un pat special pentru ei și atunci când o să fie gata, o să venim împreună acasă. Și de atunci întrebau mereu de pat, despre cine îl face, cum îl cheamă pe domnul care îl face (râd).

Cei mici au mai fost în proces de adopție cu cineva?

Nu. Au fost mai multe familii care au intrat în potrivire pe fișă, dar nu au fost la întâlniri cu ei. 

Dar ei nu știau despre aceste potriviri, adică nu au trecut peste dezamăgirea unui refuz…

Nu, nu. Ei au devenit adoptabili cu câteva zile înainte de potrivirea noastră. 

Despre perioada în care au stat cu părinții biologici știți ceva?

Nu, doar informațiile pe care le avem din dosar și de la asistentul maternal.

Citește și: Adopția, o călătorie către o familie fericită: povestea extraordinară a celor trei frați adoptați de Sami și Maria Chelu. Cum au construit o casă special pentru a-și îndeplini visul de a oferi un viitor unor copii greu încercați

Ce le-ați spune familiilor care se gândesc să facă acest pas, dar care poate nu au încă curajul, motivația, convingerea să adopte?

R: Dacă ar fi vorba despre preconcepții, să le dea la o parte. Sunt familii care cred că dacă copilul este adoptat, nu o să-l poată iubi ca pe unul biologic, nu este cazul. Iubirea pe care o simțim pentru copiii noștri este ceva de nedescris, noi, de altfel, le spunem că în alte vieți am fost împreună. Le facem mereu povești și le spunem că „am fost elefanți în altă viață și am fost împreună” sau „în altă viață am fost cățeluși și am fost o familie”, doar că a durat ceva până ne-am regăsit. Atunci când ai un copil nu mai faci nicio diferență. 

Dacă este vorba despre teama că o să le fie foarte greu și s-ar putea să nu se descurce cu teama abandonului, atunci i-aș încuraja să se documenteze mult și să se gândească că se poate să nu aibă același noroc ca noi. Este o schimbare totală de viață, așa cum spuneam și la început, nu este un caz de caritate, este un lucru pe care îl faci pentru toată viața. Știu că sunt persoane care o fac din milă, dar acesta nu este sentimentul bun pentru a face acest pas. 

M: Trăgând linie, viața este minunată cu ei și îi încurajăm să facă acest lucru (râd). 

R: Dacă noi suntem deschiși să mai adoptăm, îți dai seama. 

Cât de mult vi s-a schimbat viața odată cu ei?

R: Total. Pentru mine cei mici au apărut în viața noastră atunci când mi-am pierdut părinții. Întâi pe tata, apoi pe mama pe care au apucat să o vadă puțin. Așa că, îți dai seama, iubirea lor și iubirea pe care am putut să le-o ofer, a însemnat enorm. A fost salvatoare. 

M: Îți dai seama că nici eu nu eram într-o zonă de „totul bine și frumos”. Ei au fost soarele dintr-o furtună.  

R: Au schimbat total viața noastră. Acum, oricât de supărat sau de obosit ai fi, se schimbă totul cu ei. Sunt un zâmbet de dimineață până seara. Nu că sunt ai noștri, dar sunt foarte simpatici. La 6 și 7 ani, toți copiii sunt curioși, vorbesc mult, sunt amuzanți. 

Sunt la școală, nu?

Clasa zero și clasa I. 

Și cum s-au adaptat?

Foarte bine, mai ales în contextul pandemiei și, plus, toate schimbările din viața lor. Doar cel mic a prins câteva luni de grădinițe. Ea, nici atât. S-au adaptat de minune, mai ales că noi nu punem deloc presiune pe ei. Primii 4 ani considerăm că trebuie să fie pentru a se adapta, a-și face prieteni, a prinde drag de învățare. Dar au și ei trasaturile lor de personalitate și cel mic este mai competitiv și când a văzut că există câteva fetițe care știau să citească, imediat a învățat și el. 

Citește și: Au cunoscut abandonul, respingerea, bătăile și singurătatea, iar acum zâmbesc: povestea copiilor adoptați de Andreea Canea și soțul ei și care astăzi învață să aibă încredere în „oamenii mari”

Cum se înțeleg între ei? Care este relația dintre ei?

A început să devină una de frați, adică se ceartă. Acum că au crescut și se duc la aceeași școală și se văd în pauze… au doua stări. Unul în care se ceartă non stop și, al doilea, în care se sprijină. Atunci când, de exemplu, trebuie să îl certăm pe unul dintre ei, că se mai întâmplă și așa ceva, celălalt vine imediat în ajutor. Își iau apărarea și sunt foarte uniți. Ei se ceartă, ei se împacă. Se joacă mult împreună, ceea ce pentru noi este de foarte mare ajutor pentru că avem și noi timp pentru a face lucruri. Călătorim mult, așa cum ne place și nouă. I-am făcut să prindă drag de lucrurile care ne plac și nouă. 

Așa cum ți-am zis, noi am fost amândoi singuri la părinți și contează mult că îi vedem pe ei așa apropiați. 

„Au fost soarele dintr-o furtună”

Mai țineți minte ce ați simțit atunci când v-au zis prima dată „mami și tati”?

R: Prima dată cred că a fost la telefon și pentru toată lumea cred că a fost emoționant, ca atunci când ai ceva foarte prețios și nu vrei să îl strici. Abia așteptam să putem să ne permitem să vorbim așa de apropiați de ei, dar a fost surprinzător că era vorba totuși de un copil mare care îți spune asta, dar și minunat. 

M: Și ei își doreau să spună asta și noi ne doream să îl auzim. A fost o dorință care s-a întâlnit. A fost într-o conversație video și a fost ceva fugitiv, parcă voiau și parcă nu voiau să îi vedem. Dar de atunci am auzit și auzim mereu numai „mami și tati”. Cred că mai este și faptul că nici ei nu știau dacă noi voiam sau îi lăsam să ne spună așa. Vorbeam mai devreme despre asistenta maternală care avea multă experiență și aceasta nu a vrut ca cei mici să îi spună „mami”. Iar cei mici aveau nevoie să spună cuiva „mami și tati”, așa că le era și lor puțin teamă. Și atunci când noi le-am arătat cât suntem de bucuroși, s-au adaptat imediat. Dar am vrut să le dăm lor timp de adaptare, așa cum și noi am vrut să avem timp pentru asta. Uite, mai este o chestie, a fost destul de ciudat să ne vedem unul pe celălalt în postura de părinte…

Deși vă doreați foarte mult asta…

Exact. Îți dai seama erau, deodată, existau în viața noastră doi copii mari cu care interacționam, nu niște bebeluși. Așa că ne-am dat și nouă timp, dar și lor. Alt exemplu, ei voiau să mai vorbească cu asistenta maternală și le-am dat voie să facă asta. Evident, îi întrebam ce voiau să vorbească cu ea – „să îi arăt jucăriile”, „să îmi vadă patul” – și îi lăsam să vorbească cu ea la telefon. Era normal, aveau nevoie de timp de adaptare. 

Un alt lucru pe care îl subliniez, este vital să se informeze. De pildă, Asociația „Tzuby’s Kids” are taberele pentru familiile adoptive, dar are și cursuri pentru cei care vor doar să se informeze și este foarte important să te întâlnești cu oameni care au trecut sau trec prin asta. Sunt lucruri care te trezesc la realitate. Sau alții poate sunt doar încurajați să o facă. Totul ține de pregătire și de documentare, suntem conștienți de faptul că cei mici au această traumă care se va manifesta într-o oarecare măsură și noi trebuie să le fim mereu alături și să îi ajutăm. 

*Prenumele celor mici, precum și numele de familie nu au fost făcute publice la cererea Ralucăi și a lui Mihnea

---

Asociația „Tzuby’s Kids”  este invitată să împărtășească cu participanții conferinței Autentic despre visul fiecărui copil: apartenența într-o familie permanentă, îngrijit cu o dragoste competentă. În 21 noiemebrie 2023, ora 19:00, alături de profesorul și mentorul Dumitru Borțun și moderatorul Costi Gogoneață, asociația Tzuby’s Kids va lua parte la conferință AUTENTIC la sala Dalles din București, cu titlul „Rațiune și emoție. Când ai fost ultima dată FERICIT?” Biletele pot fi achizitionate aici. 

Evenimentul este caritabil, banii obținuți din vânzarea biletelor fiind donați către „Tzuby’s Kids”  –Părinți puternici. Copii fericiți. Scopul „Tzuby’s Kids” este ca fiecare copil să beneficieze de o familie în care să fie îngrijit cu o dragoste competentă. În acest sens, asociația oferă informare și consiliere în vederea adopției și a plasamentului familial, instruire în îngrijirea competentă a copiilor cu istoric de traumă și sprijinim integrarea copilului în familie prin grupuri de suport pentru părinți, terapie de grup pentru copii și tabere terapeutice.

Anul 2022 ne-a confirmat nevoia crescândă de instruire și suport, aici fiind concentrate cele mai intense eforturi din partea noastră. Pe lângă cele 324 de persoane consiliate în vederea adopției, 1.082 de persoane au primit instruire de specialitate și 268 de persoane au participat la grupurile de suport și taberele Tzuby’s Kids. Este din ce în ce mai evident că, odată cu creșterea numărului de adopții din România (în anul 2021 am înregistrat cel mai mare număr de adopții din ultimii 20 de ani), nevoia serviciilor de suport pentru integrare copiilor în familiile adoptive și de plasament este critică și va fi din ce în ce mai mare de la un an la altul.

Planurile noastre de viitor rămân sintetizate într-un singur cuvânt: TzubyLAND – un complex terapeutic în care cât mai mulți copii și familiile lor să aibă parte de suport în vindecare și recuperare. Compania PwC a sponsorizat achiziția unui teren în proximitatea Sibiului, urmând ca și alți parteneri să se alăture acestei viziuni: Părinți puternici. Copii fericiți. 

Pentru cei care nu sunt din București și doresc să afle informații despre procesul adopției din partea asociației Tzuby’s Kids, sunt invitați în luna noiembrie la Summit-ul ARFO, cel mai important eveniment în domeniul adopției, organizat de Alianţa România Fără Orfani.

• Sibiu, 18 noiembrie, Tzuby’s Kids susține workshop-urile: „Procesul Adopției”, „Trauma și Dificultățile de Procesare Senzorială”, Modele de Implicare a Bisericii” 
• Timișoara, 25 noiembrie, „Procesul de Adopție”, „Trauma și Dificultățile de Procesare Senzorială”, precum și „Impactul Traumei în Dezvoltarea Copiilor”

---

Scopul „Tzuby’s Kids” este ca fiecare copil să beneficieze de o familie în care să fie îngrijit cu o dragoste competentă. În acest sens, asociația oferă informare și consiliere în vederea adopției și a plasamentului familial, instruire în îngrijirea competentă a copiilor cu istoric de traumă și sprijinim integrarea copilului în familie prin grupuri de suport pentru părinți, terapie de grup pentru copii și tabere.

„Tzuby’s Kids”  – Părinți puternici. Copii fericiți.