Inima unei mame are loc pentru toți copiii ei, indiferent unde sunt. Ce se întâmplă cu ea când cunoaște pierderea unui copil? Mărturisirile psihoterapeutului Roxana Prelipcean

Ce se întâmplă cu inima unei mame când cunoaște pierderea unui copil? Și care este povestea psihoterapeutului Roxana Prelipcean? O soție rămasă fără soț se numește văduvă. Un copil fără mamă se numește orfan. Dar mama al cărui copil, la orice vârstă, fie că a fost născut sau fie că s-a simțit doar ca o adiere în interiorul mamei cum se numește?

Nu există bucurie mai mare din care să guști în această călătorie pe care o faci în viață ca femeie atunci când devii mamă. Înțelegi odată cu noul rol că iubirea nu are cumpătare. Atunci când alegi să devii mamă, alegi să îți faci cel mai mare cadou. Alegi să fii răsplătit pentru tot restul zilelor tale fără să mai ceri nimic de la Cel de Sus.

Ce se întâmplă, în schimb, când inima îți este făcută bucăți cu moartea copilului pe care nici nu ai apucat să îl ții în brațe și care a devenit înger după doar 8 zile? Nu există nimic pe lume mai puternic decât dragostea de mamă, dar ce se întâmplă cu inima ei când cunoaște pierderea copilului și nu o poate ocoli? Nu există durere de egalat, dar psihoterapeutul Roxana Prelipcean a învățat treptat să își lipească inima la loc. Este de un an mamă de Maia, dar Teodor este primul său născut. Să-i cunoaștem povestea!

Roxana Prelipcean: „Maia nu a venit să umple un gol”

Cum arată sufletul tău, Roxana?

Sufletul meu este ca un mozaic format din cioburi de lumină și umbră. E plin de iubire, dar și de cicatrici adânci. Uneori, simt o liniște blândă, ca o mare calmă, iar alteori, valurile dorului mă răvășesc. Îmi simt sufletul întărit de tot ceea ce am trăit. Am învățat să accept că durerea și bucuria pot coexista și că, în ciuda rănilor, sufletul meu încă știe să iubească. Îmi simt sufletul întărit de tot ceea ce am trăit.

Ce culoare poartă el?

Îl văd în nuanțe de albastru profund – albastrul cerului unde îmi imaginez că este Teodor și albastrul apei, care îmi amintește că viața curge, chiar și atunci când pare că s-a oprit.

Teodor este primul tău născut. Ai cunoscut și fericirea, dar și durerea. Odată cu venirea Maiei, cunoaște doar fericirea?

Da, absolut.  Nu mai este una inocentă, neatinsă de suferință, ci o fericire maturizată, conștientă, care trăiește foarte mult în recunoștință și prețuire. Maia nu a venit să umple un gol, ci să îmi arate că sufletul meu are loc pentru mai multă iubire, fără să uite.

Dar înainte să vorbim despre ține în rol de mamă de Maia, ești soția soțului tău. Cum s-a născut povestea voastră?

Povestea noastră a început firesc, dintr-o prietenie sinceră, construită pe conversații lungi și momente simple, dar pline de însemnătate. Nu a fost o iubire grăbită, ci una care a crescut în timp, devenind un parteneriat solid, bazat pe respect, sprijin reciproc și acceptare. Ne-am căsătorit pentru că ne doream foarte mult un copil și amândoi eram de acord că dacă acesta dorește să vină să fie primit într-o familie întemeiată oficial.

Roxana Prelipcean: „În 2022 am devenit părinți pentru prima oară. După opt zile, băiețelul a devenit înger”

Pe ce valori a crescut relația voastră?

Sunt 4 valori pe care le-am identificat încă de la început și a căror simboluri le avem gravate pe verighete – credința, iubirea, autonomia și conexiunea autentică. Acestea sunt punctele cardinale ale relației noastre și ori de câte ori de confruntăm cu dificultăți, ne întoarcem la ele. Am învățat împreună că iubirea nu este doar despre momentele frumoase, ci și despre felul în care rămâi lângă celălalt când viața devine grea.

După cât timp de relație s-a sădit ideea de a avea un copil?

Încă de la început, am știut că ne dorim o familie, de aceea ne-am și căsătorit destul de repede, după 1 an și câteva luni de relație.

Dacă ar fi să oferi un atribut soțului tău, dar și Maiei, care ar fi acestea?

Soțului meu i-aș oferi „bunătatea”, pentru că indiferent de situație și de ce a trăit în a continuat să creadă în bunătate, în oameni și a continuat să ofere din ceea ce este el. Maia, oh! Ea este „lumina”, pentru că ne-a adus căldură în inimă și speranță în suflet.

Familia este motorul tău, dar până să fiți în formulă această, ai/ați trecut printr-o perioadă tulbure. Ce s-a întâmplat în 2022?

2022 a fost anul în care ne-a dărâmat complet și care ne-am schimbat viziunea asupra vieții. În 2022 am devenit părinți pentru prima dată și este anul în care am cunoscut cea mai cumplită durere. După doar opt zile de viață, băiețelul nostru, Teodor, a devenit înger. Am fost aruncați într-un abis al suferinței, în care nimic nu mai avea sens.

Ce s-a întâmplat?

Am avut o sarcina foarte dificilă, cu multe complicații care în cele din urmă au dus la nașterea prematură a lui Teodor la doar 31 de săptămâni și 6 zile și, din păcate,  corpul lui micuț nu a fost pregătit să lupte suficient. Noi am sperat din toate puterile, dar în a patra zi de viață a făcut o hemoragie internă masivă, iar în câteva zile inimioară lui s-a oprit. Dacă ar fi rămas aici, ar fi fost captiv unui trup bolnav și ar fi fost incapabil să se bucure de viață.  Am reușit să-mi iau rămas bun, deși nu am avut șansa să-l țin măcar o dată în brațe. A trebuit să-l las să plece, deși fiecare celulă din mine voia să îl țină strâns.

Roxana Prelipcean: „L-am numit Teodor pentru că înseamnă darul lui Dumnezeu”

Cum te-a impactat plecarea lui?

A fost o perioada îngrozitoare în care am fost extrem de singuri. Oamenii te evită ca și cum doliul ar fi contagios și nu te mai caută pentru a nu te întrerupe din suferință. Am trecut prin toate etapele travaliului de doliu de la șoc, groază, furie, depresie până mai recent la acceptare și vindecare. Mi-a schimbat complet felul în care privesc viața. Mi-a arătat cât de fragilă este existența și cât de profund poate iubi o mamă. Am înțeles că oricât de mult ne iubim copiii, ei nu ne aparțin, își aparțin lor, iar noi suntem binecuvântați să îi primim în viața noastră. L-am numit Teodor pentru că Teodor înseamnă darul lui Dumnezeu. Cred că a fost un mare dar pentru noi care ne-a învățat să iubim viața pe care o avem, să trăim fiecare moment, să ne eliberăm de ceea ce nu ne ajută, ce nu ne face bine.

Cum ți-ai lipit inima la loc?

Nu cred că inima se lipește vreodată complet. Înveți doar să trăiești cu rănile ei. Am găsit mult sprijin în specialișți, în meseria mea, în relația noastră de cuplu. Cu toate că noi am fost foarte singuri, mi-aș dori să pot să ajut în vreun fel părinții care trec printr-o astfel de experiență, societatea în care trăim este needucată în sensul acesta, nu știm să gestionăm momentele dificile, etapele de doliu etc. A rămas în inima mea dorința puternică de a transforma durerea în ceva care să-i ajute și pe alții.

Cum te raportezi la viață acum?

Ca psiholog, știu că durerea trebuie simțită și procesată, nu ascunsă. Îmi permit să fiu vulnerabilă, dar îmi ofer și șansa de a găsi bucurie în lucrurile simple, de a trăi cât mai mult ancorată în prezent. Ca psihoterapeut îți poți ghida clientul până unde ai putut tu să ajungi, iar toate aceste experiențe de viața m-au făcut să ajung foarte departe în procesarea și gestionarea emoțiilor.

Te-ai învinovățit vreo clipă, Roxana?

Da. Pentru că așa suntem construiți, să căutăm o explicație, un “de ce?”. Dar am înțeles că vină nu are un loc real în această poveste.

 Dar pe alții ai dat vina?

Pe absolut orice și oricine în acele momente. dar am realizat că nu mă ajută… și chiar dacă aș avea un vinovat sau o lista de vinovați, nu pot șterge ce s-a întâmplat. Oricât de nedrepte sunt aceste experiențe, sunt parte din viață noastră și avem nevoie să le acceptăm așa cum sunt.

Roxana Prelipcean: „Viața renaște din durere. Maia este dovada”

Puterea pe care ți-a insuflat-o partenerul, credința, gândul că eșți încă tânără au fost resursele tale?

Resursa mea cea mai valoroasă a fost relația de cuplu. Ne-am dat seama că suntem singuri și că ne avem doar unul pe celălalt și că noi decidem încotro. Am avut opțiunea să rămânem acolo în suferință, însă am considerat că noi, ca părinți, avem responsabilitatea de a ne onora copiii și cum altfel am fi putut să o facem decât trăindu-ne viața frumos.. Da, ne-a ajutat mult Teodor în situația asta, pentru că nu ne-am dorit să îl transformăm într-o catastrofă, ci într-o binecuvântare. Și cum e și zicala celebra, am făcut rai din ce am avut.

 De câte ori ai plâns la pieptul soțului și el pe umărul tău?

De nenumărate ori. Încă o facem uneori, dar acum plânsul nostru nu mai este doar despre suferință, ci și despre amintiri.

Rolul de mamă, presupun, că te onorează cel mai mult. Cât are Maia acum?

Maia are un an și este dovada că viața poate renaște din durere.

Primul născut este motivul pentru care vorbești cu mine acum?

Da, Teodor este motivul pentru care vreau să împărtășesc această experiență. Îmi place să cred că acolo, sus, numele lui este același: Teodor, darul nostru.

Te doboară poveștile altora, Roxana?

N-aș putea spune că mă doboară, empatizez mult cu ceilalți.  Am învățat să fiu un sprijin pentru alții, fără să mă pierd în propria durere. Meseria mea mi-a dat un sens în acele momente și ajutând pe cineva să se vindece, te vindeci și tu prin el.

Citește și: Ioana Chicet-Macoveiciuc și Mădălina Marcu: pierderea unei sarcini, ca durere, furie, incompetență feminină și vindecare

Ce ai recomandă mamelor care se regăsesc în povestea ta?

În primul rând, vreau să le spun că nu sunt singure, chiar dacă, în durerea lor, poate părea că nimeni nu le poate înțelege cu adevărat. Pierderea unui copil este o rană care nu dispare niciodată, dar înveți să trăiești cu ea. Timpul nu vindecă în sensul în care sperăm la început, dar ne învață să ducem această durere altfel, să o purtăm cu mai multă blândețe și, într-o zi, să simțim că putem respiră din nou.

Aș vrea să le spun acestor mame că suferința lor este validă, indiferent de circumstanțele pierderii. Nimeni nu are dreptul să le spună cât de mult sau cât de puțin ar trebui să sufere, nici să le grăbească procesul de vindecare. Fiecare trăiește durerea în ritmul său, iar asta este absolut firesc.

Le recomand să își permită să simtă durerea, dar să nu se lase înghițite de ea. Să nu încerce să fie puternice tot timpul, să plângă atunci când simt nevoia, să vorbească despre copilul lor, să-i rostească numele, să păstreze amintiri, dacă asta le ajută. Uneori, cei din jur pot avea intenții bune, dar nu știu cum să sprijine o mamă care și-a pierdut copilul. Dacă cineva le spune „trebuie să mergi mai departe” sau „eșți tânără, vei mai avea copii”, să înțeleagă că asta nu înseamnă că durerea lor este mai puțin reală sau mai puțin importantă.

Roxana Prelipcean: „Iubirea pentru un copil nu o înlocuiește pe cea pentru cel pierdut”

Un alt lucru pe care îl consider esențial este să nu se izoleze. Deși poate fi dificil să vorbeșți despre suferința ta, sprijinul unei comunități poate face o diferență uriașă. Fie că este vorba de familie, de un grup de suport pentru părinți îndoliați, de prieteni sau de terapie, este important să își permită să fie ajutate. Eu însămi, fiind psiholog, am înțeles cât de mult contează să ai un spațiu în care să-ți exprimi suferința fără teama că vei fi judecată.

Le mai recomand să își ofere răbdare și compasiune. Sunt zile în care vor simți că fac pași înainte și zile în care durerea le va doborî din nou. Și este în regulă. Vindecarea nu este liniară. Nu există un termen limită pentru a „depăși” pierderea unui copil.

Dacă mai au alți copii sau dacă, la un moment dat, decid să mai aibă, să înțeleagă că iubirea pentru un copil nu o înlocuiește pe cea pentru cel pierdut. De multe ori, există această frică de a nu-i nedreptăți pe cei vii iubind prea mult pe cel plecat. Dar adevărul este că inima unei mame are loc pentru toți copiii ei, indiferent unde sunt.

În final, vreau să le spun că, deși viața lor nu va mai fi niciodată la fel, pot găși din nou bucurie și sens.

Ce gând îi lași primului tău născut prin aceste rânduri?

Te iubesc și îți simt prezența în fiecare zi. Rămâi parte din mine pentru totdeauna.

Citește și: Oana Mîndruț: „M-a prins de mână și mi-a spus că vrea să vină cu mine, că vrea să fie fetița mea”. Călătoria unei adopții reușite și cum depresia a făcut-o să-și schimbe radical viața

Dar Maiei ce-i transmiți zilnic dimineața?

Îi spun că o iubesc și că este cel mai frumos dar pe care viața mi l-a oferit.

Cui îi mulțumești pentru forța pe care o porți?

Vieții, divinității din noi care mi-a arătat ce înseamnă iubirea necondiționată.