Egalité, fraternité, longevité

Am văzut, la televizor, la un jurnal franţuzesc, o femeie, Hélène Salvetat, jucând tenis la 95 de ani. Dădea bine în minge, alerga pe teren. Am aflat că se antrenează de două ori pe săptămînă şi participă la turnee. Va merge în primăvară la două turnee în California, în La Jolla, lîngă San Diego – unul pentru jucători de peste 80 de ani, altul pentru cei peste 90 de ani. Vă daţi seama? Jucători de peste 80 şi de peste 90 de ani, cînd noi credem că pensia e perioada aia în care stai în fotoliu şi aştepţi poştaşul o dată pe lună!

Tot francezii mai au un bătrîn, Robert Marchand, care a stabilit un record în ciclism la 105 ani, parcurgînd 22,547 km într-o oră. L-am văzut prima dată acum cinci ani, tot aşa, stabilind un record pentru centenari.

Mai ales în Sudul Franţei, unde locuiesc acum, longevitatea este tot mai prezentă. Văd oameni foarte în vîrstă ieşind, fericiţi, la plimbare, pe picioarele lor, bucurîndu-se de fiecare clipă, de fiecare moment al zilei. Se spune că factorul favorizant ar fi regimul mediteraneean: ulei de măsline, peşte, umbră, siestă 🙂

Mă uit adesea la ferparele afişate pe cîteva panouri în La Ciotat. Ultima dată, adică ieri, aveam patru:  87, 93, 94, 98. Vîrstele celor plecaţi. Nu e rău! Exerciţiul ăsta mă mai înviorează. Deci, se poate!

Există, cred, o singură categorie de oameni care cred că nu se bucură de longevitatea altora. Cei care cumpără case sub forma denumită aici „en viager”. Adică omul face contract pe casa unui bătrîn (sau a unui cuplu de bătrîni), plăteşte un preţ iniţial, numit „buchet”, cam jumătate cît valorează casa, apoi, lună de lună, vînzătorul (sau vînzătorii) se bucură de „renta viageră”, pînă închid ochii. Vă daţi seama că, oricît de plin de intenţii bune ar fi cumpărătorul, abia aşteaptă să intre în posesia casei.

Un caz de astfel de „contract viager” e celebru în Franţa, în oraşul Arles, celebru prin faptul că acolo a stat şi a pictat, printre alţii, Van Gogh. În 1965, pe cînd avea 90 de ani, o femeie singură, fără moştenitori, îi vinde casa notarului ei, André-François Raffray, în vîrstă de 47 de ani, cu o rentă lunară de 2.500 de franci. Ce s-o fi gîndit notarul: cît să mai trăiască femeia? Încă zece ani? Fie, dar după aceea, s-a ales cu o casă. Nu a fost chiar aşa. Notarul a murit în 1977, la 69 de ani, iar soţia lui a continuat să plătească renta. Pînă a murit şi ea. Deja plătiseră de două ori preţul casei, pe care n-au avut-o. Pentru că bătrîna în discuţie, Jeanne Louise Calment, a trăit pînă în 4 august 1997, la vîrsta de 122 ani, 5 luni şi 14 zile! A fost cea mai în vîrstă persoană nu doar din Franţa, ci şi din lume, cu acte doveditoare.

Jeanne Calment a avut o sănătate de invidiat, deşi ea punea longevitatea ei pe seama uleiului de măsline cu care îşi dădea pe piele, paharului zilnic de porto şi kilogramului de ciocolată pe care o mînca săptămînal.

Născută în 21 februarie 1875, Jeanne Louise Calment a apărut în atenţia opiniei publice în Franţa în anii ’90, cînd se pregătea comemorarea a un secol de la moartea lui Van Gogh. Ea a susţinut că pe cînd avea 12 sau 13 ani, Van Gogh a venit în prăvălia tatălui ei şi a cumpărat pensule şi vopsele. Imaginea pe care fetiţa de atunci a reţinut-o despre marele pictor nu este deloc măgulitoare. L-a descris ca pe un om urît, cu faţa „arsă de alcool”, nepoliticos. Din fericire, nu după astfel de povestiri este judecată opera lui Van Gogh!

De menţionat că, măritîndu-se cu un tînăr bogat (cu care era şi verişoară de-a doua) Jeanne Louise Calment nu a muncit toată viaţa, dedicîndu-se pasiunilor: tenisul, nataţia, mersul pe bicicletă, patinele cu rotile, pianul şi opera. Trai, nineacă! Soţul i-a murit în 1942, iar ea a mai trăit, văduvă, 55 de ani.

Îmi voi ridica multă lume în cap menţionînd încă un „amănunt” care, într-un fel, mă scuzaţi, contrazice campaniile anti-fumat. Cea mai vîrstnică femeie din lume a fumat cigarillos pînă la vîrsta de 117 ani, cînd s-a lăsat. Dar păhărelul de porto nu l-a abandonat pînă la moarte. A băut 121 de ani, vorba ceea, cu moderaţie!