Ela Ionescu, aleasa lui Radu Muntean pentru Alice T., despre cum poți străluci în rol secundar

Ela Ionescu are 37 de ani și este o actriță pentru care toamna a fost extrem de fructuoasă: cu o săptămână în urmă a lansat filmul „Coborîm la prima”, în regia lui Tedy Necula, iar ieri a lansat lung-metrajul premiat la Locarno și semnat de Radu Muntean, „Alice T.”
Asta după ce anul trecut a primit mai multe distincții în urma rolului principal din „Dimineața care nu se va sfârși”, o peliculă semnată de un preot stabilit în Cipru, care spune povestea adevărată a unei prostituate bolnave de SIDA și abandonate pe un pat de spital.
Ela Ionescu vine de la Piatra Neamț, unde și-a început povestea de actriță, a fost un copil care prefera compania adulților și a devenit un adult a cărei mare iubire este un copil, fiul ei, Dimitri.

Descoperim într-un dialog de 10 minute o artistă care își descompune și analizează trăirile pentru a deveni mai bună.

„Primele premii au venit în liceu, cu un rol de prostituată. Incredibil pentru mine, fata cea cuminte”

De ce să alegi să devii actriță?

Era o stare în care mă simțeam bine. Am intrat în trupa de teatru a liceului, am făcut și clasicele cursuri la Școala Populară de Artă din Piatra Neamț. Am simțit instantaneu că era o zonă în care mă simțeam foarte prezentă. Eram ca peștele în apă.

Trupa din liceu, destul de faimoasă la vremea ei, chiar și acum, este trupa creată de Geanina Cărbunariu, actuala directoare de la Teatrul din Piatra Neamț; ea fusese cu o generație înaintea mea. Apoi o amintesc pe Alina Grigore, care a venit după noi, apoi mulți oameni care au pornit din acel centru.

Dar omul care m-a descoperit ca actriță a fost soră-mea, care mi-a deschis drumuri. Este cu patru ani mai mare decât mine și, când a plecat la Facultatea de Medicină, mi-a lăsat cadou aceste cursuri la Școala Populară de Artă. Cred că ea a simțit că promit, de la serbări și spectacole de școală.

Iar acolo, în trupa de teatru a liceului, am ajuns să joc prostituata unei închisori, ceea ce era un contre-emploi total pentru mine, eu fiind foarte cuminte, tocilară de-a dreptul. Nici eu nu mă așteptam că pot face rolul ăsta. Era, desigur, o prostituată cu suflet mare și filozoafă pe deasupra.

Cu prostituata am fost în festivaluri prin țară, am luat o grămadă de premii din partea unor jurii cu actori cunoscuți. Când am luat premiul pentru cea mai bună actriță era Claudiu Bleonț președintele juriului. Iar el, îmi amintesc, mi-a spus că sunt făcută să fac teatru.

Dar cel mai mare câștig cu rolul ăsta a fost că m-a scos din mecanismele zilnice, din clișee, din imaginea pe care o aveam eu despre mine și care era destul de îngustă. Iar toate aceste întrebări te deschid către interiorul tău, de fapt. Și cu cât sondezi mai mult, cu atât cunoști mai bine.

Cum era Ela mică?

Era un copil foarte serios și care prefera să stea pe lângă adulți, mai degrabă decât printre copii. Cred că apropierea lor îmi dădea mai multă siguranță. Nu m-am identificat niciodată cu zona asta foarte jucăușă a copiilor.

Prima imagine care mi-a venit în cap când m-ai întrebat sunt eu pe la 5 ani în fața blocului, cu copiii jucându-se pe stradă, alergând, țipând și eu stăteam cu doamnele din bloc pe băncuță. Și mă simțeam foarte la locul meu acolo.
Povestește-mi de familia ta!

Mama a fost genul care a plecat de la țară, dintr-o familie cu mulți copii, cu povești cu mers desculță la școală și ținut pantofii de la un copil la celălalt. A venit în Piatra Neamț, a muncit în vremea comunismului ca vânzătoare într-un magazin, iar după revoluție s-a luptat să-și cumpere spațiul ăla și să-și creeze de la zero propria afacere.
A avut o forță de a construi și de a pleca de acolo, unde ceilalți din familie o detestau pentru că ei mergeau la muncă iar ea era ținută acasă să învețe: „lasă că Mărioara citește, învață!”

Tata s-a dus în 2012, în ianuarie, i-am făcut acum parastasul de 7 ani. El era un om foarte sensibil, chiar dacă a aterizat într-o fabrică unde lucra cu metale grele.

Era foarte blând cu mine, în vreme ce mama a fost întotdeauna foarte critică, de câte ori m-a văzut în filme, piese de teatru. Înțeleg că pentru mama asta înseamnă un catalizator de creștere și am ajuns să mă împac cu asta după mult timp de zbatere și suferință. (râde)

Dar echilibrul a fost foarte bun între ei pentru că tata, deși nu m-a văzut în foarte multe piese, la orice, și într-o banală reclamă dacă mă vedea, lăcrima instantaneu, de mândrie, de bucurie că, uite, fata lui face asta! Iar bucuria și sensibilitatea cred că de la el le am.

Povestește-mi de copilul tău!

El este marea mea iubire. Îl cheamă Dimitri pentru că străbunica lui din partea tatălui era grecoaică. Era o prezență foarte fină și o doamnă rafinată care ajunsese în România, împreună ci părinții ei.

L-am născut pe Dimitri la 24 de ani și am simțit că este foarte firesc să fac asta, chiar dacă eram așa de tânără. Iar postura asta de mamă m-a adus mai aproape de mine.

Fiecare etapă a lui este atât de greu de descoperit dar atât de interesant ce trezește în mine, încât sunt foarte recunoscătoare că sunt mama lui.

„Talentul înseamnă puterea de a face drumul către abis și înapoi și fără să te pierzi.”

Să ne întoarcem la joc și la sondarea permanentă a interiorului tău. Totuși, cum găsești echilibrul și cum te întorci? Că există pericolul, cum zicea filozoful, „dacă te uiți adânc în abis și abisul se uită adânc în tine”. Cum faci?

Cred că aici intervine vocația, de fapt. Trebuie să fii talentat să faci meseria asta cu succes, asta se știe. Dar, pe de altă parte, talentul înseamnă o putere de a face drumul către abis și înapoi și fără să te pierzi.

Un om care are nevoie de o structură foarte fixă pentru a funcționa de la o zi la alta și intră într-un proces de genul ăsta, s-ar putea să se piardă într-adevăr. Deci cred că asta înseamnă talent, să te duci cât mai departe în tine, dar cumva, prin magie să te și întorci.

Pentru mine copilul este reperul cel mai fix în această viață. Nu ai cum să nu te întorci la ceva atât de puternic. Dar cum explici asta? De ce te-ai întoarce și din profunzimile psihozei la copilul tău? Te întorci, pur și simplu.
Pericolul să te pierzi vine din faptul că lucrezi cu bucăți din tine. Dacă lucrezi cu niște scheme nu există pericol. Și acum mă gândesc la ce fac eu după fiecare spectacol. Știi că se zice că nouă ne place să ne salvăm toate personajele, oricât de îngrozitoare ar părea ele. Plus că devii conștient că, într-un anumit context, cu anumiți stimuli, poți ajunge să faci ceva la care nu te-ai aștepta de la tine.

Și te întrebi, în același context, cu aceleași date ale personajului ai ajunge ca el?
Da.
Ce să fac să nu ajung acolo? Deciziile mele vor fi în direcție complet diferită.

Și nu este înspăimântătoare luciditatea asta permanentă?

Ba da. Dar când faci asta ca meserie ai o structură pe care construiești, te joci cu ea în fiecare zi și ajungi să o stăpânești. Și atunci îți dai voie să te arunci. Iar după ce te arunci descoperi adrenalina, libertatea, drogul. Și nu mai contează.

Deci, de hopul acela înspăimântător te trece tocmai faptul că ai ales social să fii actor, artist.

E un privilegiu.

Cum îți alegi personajele?

Nu mi-am ales vreodată personajele ci ele, și contextele m-au ales pe mine. Iar la această vârstă și la nivelul carierei mele îmi dau seama că nicio întâlnire cu un personaj nu este întâmplătoare.

Ai dobândit o faimă remarcabilă grație și unui film regizat de un preot român. Cum a fost experiența?

„Dimineața care nu se va sfârși”, făcut cu părintele Ciprian Mega, a fost o experiență fascinantă. M-a chemat la un casting Liviu Marghidan, directorul de imagine, mi-a zis că este o situație un pic mai ciudată. Și așa am aflat că regizorul este preot.

Am primit scena pe care am dat proba, care era o spovedanie a fetei, o prostituată româncă din Cipru, care se îmbolnăvește de SIDA.

Scena mi-a adus aminte de ultima conversație cu tata, acum 6 ani. Am stat cu ei de Crăciun. Apoi am plecat, iar tata mi-a zis: „du-te, tată, e copilul răcit, trebuie să îl pui pe picioare că începe grădinița”. Știam clar că nu ne mai vedem.

Apoi l-am sunat de Revelion și m-am gândit că ar fi un moment bun să îl întreb pe unde este cu Dumnezeu, pentru că nu vorbiserăm niciodată despre asta. Știam doar că se ducea din când în când la biserică, de sărbătorile mari.
Și mi-a zis: „cred, dar cel mai important, tată, este să crezi în tine!” Tata mi-a spus asta, el, care toată viața a fost maistru într-o fabrică, nu citise cărți de spiritualitate și nu făcuse cursuri.

Ei bine, în scena din film, ea îi spune preotului: „nu știu de ce sunt aici, eu nu cred în Dumnezeu!”, iar preotul zice, „bine, în Dumnezeu nu crezi, dar în tine da”. Iar când am citit asta mi-am dat seama că eu trebuie să fiu acolo.
Filmul ăsta, vezi bine, nu avea nicio șansă. Era scris și regizat de un preot, fără niciun sprijin din industrie, nu auzise nimeni de el. Era doar un preot din Cipru, Ciprian Mega, care mai făcuse un scurt-metraj la un moment dat. Dar atât. Ok. Succes cu filmul vostru în această industrie.

Ei bine, filmul ăsta a fost la niște festivaluri internaționale, eu am fost nominalizată la Madrid, apoi la Gopo, apoi la Bursa Alex Leo Șerban la TIFF, anul trecut. Deci au venit niște recompense la care nu s-ar fi așteptat nimeni în această lume închisă.

Și de-asta spun oricui, dacă simte să meargă într-un proiect, indiferent de ce spune lumea, să o facă. Sigur că au fost o mulțime de colegi care mi-au spus: „hai, mă, lucrezi cu neprofesioniști?”

Dar eu am o admirație profundă pentru părintele Mega. Filmul este făcut după povestea lui adevărată, le cunoaște pe aceste fete și ne-a povestit experiențe inimaginabile cum mergea în spital la ele, bolnave de SIDA, să le ajute. El este ceea ce cred eu că ar trebui să fie un preot.

Apoi trebuie să îți povestesc despre proiectul „My life rehearst in one leg”, cu regizorul Bogdan Mustață, un film experimental, primul lung-metraj 3D de la noi. Suntem trei actori în film: Bogdan Albulescu, Radu Romaniuc și cu mine.

Și este o nebunie. Iar acest 3D nu este doar un artificiu.
Filmul este un experiment pentru care am repetat foarte mult, peste 6 luni, dar nu am repetat la modul clasic, după un scenariu. Repetiția a fost un fel de proces de descompunere, pe care sigur, nu l-a inventat el, dar pentru mine este prima ocazie pentru astfel de experiment, o construcție atât de minuțioasă încât ajungi să ai senzația că nu mai știi cine ești.

Surpriza a fost că atunci când m-am uitat la acest film, pentru prima dată în viața mea de actriță, eu nu m-am recunoscut. Nu eram eu. Era o fată cu niște gânduri și cu niște acțiuni care nu aveau nicio legătură cu mine.
Soră-mea mi-a spus: „știi ce mi-a plăcut la acest film? Eu nu te-am văzut niciodată în relația cu mine atât de adevărată și de fără măști”

Apoi este filmul de debut în lung-metraj al lui Tedy Necula, „Coborîm la prima”, o poveste foarte caldă despre acceptare, iubire, despre câtă nevoie avem unii de alții și cum să mai renunțăm la ziduri.

Și apoi este „Alice T.”, al lui Radu Muntean în care apar puțin, dar întâlnirea cu Radu a fost și ea memorabilă pentru că el este foarte precis și matematic. Pe mine mă speria îngrozitor. Știe atât de bine ce își dorește de la tine și cum vrea să iasă secvența și cumva cred că asta mă speria pe mine, că nu o să reușesc să ajung la ce își dorește el. Dar evident că a ieșit foarte bine, iar el m-a sprijinit și m-a încurajat pentru că m-a văzut foarte emoționată.