Elena Axinte, călător de profesie, trăiește o viață pe motor și descoperă lumea. COVID-19 i-a blocat planurile într-o familie înstărită din Arabia Saudită

Elena Axinte este o actriță româncă stabilită de 12 ani în Italia, care de 9 luni se află în călătoria vieții ei, ce ar trebui să-i arate lumea toată, așa cum este ea.

Nu se vede ca un turist ci ca un om care-și trăiește viața hoinărind și trăind viețile oamenilor care nu au făcut nicio alegere. „Eu simt că nu este vina mea că nu m-am născut în America, unde șansele sunt mai mari decât în România, așa cum nu am niciun merit că m-am născut în România și nu în Burkina Faso. Asta vreau eu să experimentez: ce trăiesc oamenii care nu au putut face o alegere și nu au făcut-o.”, spune Elena când vorbește despre sensul călătoriei ei și adaugă: „Eu nu cred că toată lumea trebuie să ia o motocicletă și să plece în jurul lumii să se descopere. Pentru mine, fericirea este puterea de a accepta viața așa cum vine și puterea de a înțelege o durere și a o purta după mine. Și cred că fiecare trebuie să ne găsim scopul, menirea, cred că trebuie să ne punem în discuție și să nu rămânem în ignoranță.”

Elena este prima femeie care a intrat cu motorul în Siria și Arabia Saudită și acum trăiește în familia numeroasă a unui om înstărit din Jeddah (Arabia Saudită). Acolo a prins-o criza sanitară mondială și de aproape două luni nu a simțit o clipă că nu mai este dorită, iubită și protejată în această casă. Dar când va veni momentul, iar orașele și granițele se vor deschide, Elena își va continua călătoria cu motorul pe care l-a cumpărat după ce a ieșit dintr-o relație efervescentă cu un motociclist, și care până acum a dus-o în Africa, în toată Europa de Est, până în Republica Moldova, apoi în Orientul Mijlociu, din Turcia în Liban, în Siria, Iordania și apoi în Arabia Saudită.

Unde ești exact acum?

Elena Axinte: În acest moment sunt în Arabia Saudită, în Jeddah, al doilea oraș ca mărime și importanță după Riyadh, capitala. Stau în izolare de o lună și jumătate și habar nu am când voi putea din nou să plec spre următoarea destinație. Aici nu avem, spre deosebire de România și Italia, niciun orizont de așteptare pentru perioada de relaxare.

Acum s-au relaxat puțin restricțiile, în sensul că putem ieși prin oraș dacă vrem. Eu nu ies. Aștept să se deschidă regiunile și să pot măcar explora țara, apoi să se deschidă granițele, să pot continua.

Aici situația  a fost destul de bună la început și chiar am zis că nu cred să fi găsit un loc mai bun decât Arabia Saudită în care să fi rămas blocată. Ei au luat măsuri foarte rapide, au închis școlile și granițele de la mai puțin de 15 cazuri, apoi au închis focarele, regiunile, orașele, apoi a fost carantină totală. La un moment dat am aflat însă că, într-un loc unde există o comunitate mai mare de emigranți instalați aici de foarte mult timp, au apărut mai multe cazuri de infecție, pe care ei nu le-au raportat. Iar asta a explodat numărul cazurilor, în sensul că s-a ajuns undeva spre 15.000 de infectări, dar cu un număr destul de mic al deceselor, mai puțin de 200. E drept, nici eu nu am mai monitorizat de ceva vreme situația.

S-a închis Mecca, ceea ce pentru musulmani a fost un șoc real, mai ales acum, în perioada Ramadan-ului, dar toată lumea a acceptat.

Arabia Saudită este o țară foarte religioasă, dintre toate țările musulmane este una dintre cele mai stricte, dar nu am auzit aici de vreun fenomen așa cum am înțeles că s-a petrecut prin India, cred, când niște musulmani au ignorat orice avertisment și mergeau în moschei, în magazine, în zone aglomerate, scuipau pe alimente și așa mai departe. Aici nici nu poate fi vorba de așa ceva. Aici islamul se practică într-un mod conștiincios și destul de autentic.

Cum ai ajuns acolo?

Elena Axinte: Eu am plecat de 9 luni din Italia, unde locuiesc, și am început marea călătorie a vieții mele, înconjurul lumii, singură, cu motocicleta.

De fapt, am decis să-mi petrec următoarea perioadă din viață hoinărind prin lume cu motorul, fără să-mi fac prea multe planuri.

Am plecat din Italia, am străbătut Balcanii, Slovenia, Croația, Muntenegru, Kosovo, Serbia, am ajuns în România, am traversat România, am trecut în Moldova, Transnistria. Am reintrat în România și am continuat cu Bulgaria, Grecia, Turcia apoi am început periplul prin Orientul Mijlociu. Am simțit o chemare foarte puternică spre această parte a lumii.

De ce?

Elena Axinte: Cu un an înainte de asta am ajuns într-o altă aventură în Africa, timp de 4 luni. Și acolo a fost la fel ca aici, am simțit o chemare profundă spre acea direcție. A fost o experiență incredibilă.

De pe atunci am știut că voi face înconjurul lumii, trebuia doar să aleg direcția. Așa că instinctul m-a adus spre Orient, mai ales spre Arabia Saudită, o țară unde atunci era imposibil să intru, mai ales ca femeie singură, pe motocicletă.

Cumva însă am știut că voi intra în această țară. Aflasem despre ei de la niște prieteni din Maroc și știam cât de minunați sunt ca oameni, cât de generoși sunt. Și despre grupurile de motocicliști de aici am aflat la fel de multe lucruri faine.

La puțin timp după ce am început eu aventura, s-au relaxat și restricțiile de călătorie în Arabia Saudită și iată că sunt una dintre primele femei care le trece garnița, și singură, și pe motor.

Până să ajung aici însă, am luat un feribot din Turcia și am ajuns în Liban, chiar în perioada protestelor puternice, a revoluției. La un moment dat am rămas blocată pe o autostradă unde izbucnise o revoltă, cu cocktail-uri Molotov, explozii, flăcări, blocaj, agitație.

În plină răzmeriță s-a întâmplat să văd cum iese din mașină o femeie, vine la mine foarte agitată și mă roagă să o duc cu motorul până în cel mai apropiat oraș. Femeia era medic ginecolog și la spital o aștepta o naștere iminentă. A lăsat mașina acolo, în mijlocul străzii și a mers cu mine.

Apoi am intrat în Siria și sunt prima motocicletă internațională care intră în această țară după începerea războiului.

Am ajuns în Siria în ciuda tuturor părerilor din jurul meu: „nu te duce acolo, e imposibil să ajungi, este foarte periculos!” Dar a fost suficient pentru mine să aflu de la niște prieteni că oamenii sunt ok, că sunt foarte primitori și, dacă ocolești niște zone, este chiar posibil să traversezi țara.

Este război, țara este divizată, există rebeli care te pot ataca pe stradă, însă vorbim despre niște zone nu de toată țara. Pentru mine nu era primul loc despre care se spunea asta, am ajuns în Mali, în Burkina Faso, măcinate de conflicte interne și războaie civile. Dacă mă informez bine înainte, sunt în contact cu localnicii și evit aceste zone de conflict nu există niciun pericol real.

Unde locuiești, unde mănânci, cum procedezi cu detaliile administrative?

Elena Axinte: De 9 luni, oriunde ajung sunt găzduită de localnici. Este un soi de experiment social pe care l-am început în Africa, când, fără să-mi propun, am călătorit și timp de 4 luni am locuit doar cu oamenii locului. Și am continuat așa.

În Siria aveam contactele unor motocicliști de la prietenii lor in Liban, care mă așteptau cu brațele deschise, nerăbdători să mă găzduiască. Însă a fost imposibil să primesc permisiunea de ședere, tot ce am putut să fac a fost să tranzitez teritoriul.

Puteam rămâne să vizitez doar locuind la hotel și însoțită peste tot de un tour-operator pe care îl cunoscusem acolo. Dar nu am vrut. Așa că am intrat în Siria foarte devreme, în zori, am fost așteptată la graniță de ghid (era condiția autorităților pentru a putea primi viză), am ajuns în Damasc, am fost întâmpinată de comunitatea de motocicliști și de un reprezentant al Ministerului Turismului, care mi-a luat un interviu, fiindcă ce făceam eu era o premieră absolută pentru ei.

Am fost primită cu foarte mult zgomot de foarte mulți motocicliști și nu mai știu aproape nimic din ce s-a întâmplat atunci, fiindcă toată lumea voia să facă poze cu mine, voiau să le povestesc pe unde am mai fost, ce intenții am. A fost un carusel de emoții.

Timpul meu însă era foarte scurt, fiindcă granița cu Iordania, unde voiam să ajung, se închidea la ora 16.00.

Am luat prânzul cu motocicliștii și am plecat în convoi cu ei să facem înconjurul orașului și am intrat chiar și în Damascul vechi, unde nu există acces cu motorul sau mașina, dar s-a făcut o derogare pentru noi.

Siria a fost o experiență senzațională fiindcă era opusul tuturor opiniilor pe care le primisem înainte; am fost primită cu atâta căldură și iubire încât mi-a părut foarte rău că nu pot explora mai mult locul. Dar mă voi întoarce când va fi posibil să o descopăr.

Cum te asiguri că totul este în siguranță pentru tine?

Elena Axinte: Mă ghidez foarte mult după instinct și verific atât cât pot oamenii la care urmează să ajung cu întrebări din comunitățile motocicliștilor în principal.

Te-a înșelat vreodată instinctul?

Elena Axinte: Nu, deloc. Nici în Africa și nici acum.

În Iordania am stat aproape 4 săptămâni și ar mai fi trebuit să zăbovesc fiindcă efectiv nu mă lăsau să plec. Am stat cu ei foarte mult, mi-am făcut „baza” în Amman și de acolo am explorat toată țara.

De unde-ți iei banii pentru această aventură?

Elena Axinte: Am plecat cu niște economii. Mi-am vândut și mașina între timp. Dar bugetul inițial este aproape pe terminate. Însă mi-am propus de la început să și muncesc, fiindcă, așa cum îți spuneam, eu nu sunt într-o vacanță, nu sunt turist, doar am ales să-mi petrec viața exact în termenii de dinainte, cu muncă, cu dragoste, cu bune, cu rele, doar că prin toată lumea.

Eu sunt actriță de meserie, iar în ultimii ani m-am specializat în teatru-terapie și folosesc arta ca metodă de creștere și dezvoltare.

Foarte curând așadar, după această primă fază a călătoriei, îmi propun să muncesc.

Deocamdată, bugetul rămâne intact fiindcă familia la care stau nu mă lasă să particip cu nicio cheltuială. Oamenii sunt foarte generoși.

De ce crezi că sunt așa de generoși?

Elena Axinte: Aici, în această parte a lumii, generozitatea și ospitalitatea nu sunt o opțiune, intră în firescul lucrurilor.

Când m-am întors din Africa toți îmi spuneau cât de ușor mi-a fost fiindcă poporul african este diferit și celebru pentru ospitalitate. „În Europa nu ai reuși!”, mi s-a zis. Atunci am vrut să încerc să văd dacă se poate. Și am aflat că se poate peste tot.

Ce le dai gazdelor tale în schimb?

Elena Axinte: În locurile în care stau mai mult, pot da mai mult. Unde stau 2-3 zile dau experiențe. Iar după aceste zile aflu de la omeni că le-am dat viața peste cap. „Eram într-o rutină și ai apărut tu. Acum o să pleci, iar noi ne întrebăm ce o să facem mai departe?”

Experiența pe care o au cu mine, inspirația pe care le-o dau sunt cea mai bună monedă de schimb pe care o am acum. Le povestesc de ce am făcut asta, dacă mă tem de ceva, de unde am bani să fac asta. Iar când termin eu cu poveștile, îi ascult pe ei.

La această familie din Jeddah sunt de o lună și jumătate. Niciodată nu m-aș fi gândit că pot sta la niște oameni atât de mult timp fără să plec.

Aveam un sentiment de apăsare, deși din capul locului ei mi-au spus că sunt ca un membru al familiei lor și pot rămâne aici oricât am nevoie. Chiar și după ce trece pandemia. Pot rămâne definitiv. Dar pentru mine tot a fost dificil, iar încet-încet am încercat să-mi găsesc utilitatea.

Cea mai mare parte a timpului o petrec cu copiii, fiindcă este o familie foarte numeroasă. Ei fac școala la distanță, iar eu fac lecții cu ei. Mulți dintre ei merg la o școală cu predare în engleză, iar cei care nu o fac, lucrează cu mine doar lecțiile de limba engleză sau mă joc cu ei.

Familia la care stau are un nivel de trai bun, foarte bun. Stăpâna casei este sora unui motociclist din faimosul grup care m-a contactat înainte să plec din Iordania. Eu eram de o săptămână aici când a început agitația legată de virus și s-au închis granițele, lucru care nu m-a speriat deloc fiindcă îmi propusesem oricum să explorez restul țării. Doar că motocicleta s-a stricat, am avut-o câteva zile în service, după care s-au închis și orașele. Atunci fratele gazdei mele a avut această idee de a ne pune în legătură.

Singura grijă a mea după ce am ajuns la acei oameni a fost cum să mă fac utilă. Altfel, filozofia cu care am plecat la drum a fost să trăiesc viața așa cum vine, cu bune, cu rele, cu izolare sau bucurii.

Cât de complicat a fost să te adaptezi rigorilor culturale, să te acoperi cu veșmânt?

Elena Axinte: Mulți se întreabă, mai ales când explorezi o cultură nouă, cum te poți adapta: cum poți sta acoperită, cum poți să nu bei măcar o bere? Nu e nimic complicat: am intrat în această realitate acceptând regulile sale, deci o experimentez așa cum este ea.

De când am intrat în Arabia Saudită am purtat și burka, și hijab și nikab (veșmântul care acoperă complet fața, mai puțin ochii). Le-am primit cadou în Tabuk, primul oraș în care am intrat. Am fost găzduită acolo de o familie și le-am spus că mi-aș dori să le port. Așa că le-am primit cadou: abaya, hijab și nikab. Fetele din familie purtau, eu am vrut să ies cu ele afară și nu am vrut să fiu diferită de ele. Oriunde merg simt să mă identific cu realitatea respectivă, așa încât aceste lucruri au venit foarte natural.

A fost o experiență foarte puternică, mai ales primul moment în care am pus veșmintele pe mine. E greu de descris. Este o emoție foarte puternică, dar m-am simțit foarte bine, protejată. Am avut șansa să vorbesc cu femei de aici, iar părerile sunt foarte diferite. Multe dintre ele vor să renunțe, altele au făcut-o deja (fiindcă se poate și în Arabia Saudită), iar altele refuză să o facă. Eu însă, când ies afară aici, mă simt mult mai liberă dacă port aceste veșminte decât dacă aș îmbrăca hainele mele europene. De ce? Pentru că mă simt protejată, integrată și mai puțin privită.

Ar fi extraordinar de nedrept să mă plâng că mi-au fost date planurile peste cap când toată planeta suferă din cauza asta. În plus, ar fi nedrept să spun că mă afectează cumva această pandemie, când văd ce se întâmplă în România și văd ce am eu, că sunt perfect sănătoasă și am nimerit în cel mai bun loc în care aș fi putut ajunge, unde sunt înconjurată de atâta iubire, cum aș putea să mă plâng?

În plus, nu mi se pare că libertatea ține de spații sau de reguli. Iar acum mă simt foarte liberă tocmai fiindcă reușesc să trec prin ce se petrece acum fără să cad, fără să disper. Deci libertatea ține de ce se întâmplă în interiorul nostru.

Ce te mână pe tine în luptă?

Elena Axinte: Eu am descoperit motocicleta în urmă cu vreo 4 ani.  A fost foarte frumos, fiindcă totul a venit în urma unei povești de dragoste. Ieșeam cu un băiat care avea motor. Povestea nu a durat foarte mult, dar a fost foarte intensă. Iar eu am rămas cu pasiunea pentru motor. (râde) Nu vreau să intru în detalii despre această poveste, dar să spun că sunt întâlniri care au rolul de a da o nouă turnură vieții tale. Așa a fost și asta. La început poate nu înțelegi de ce și poate și suferi foarte mult din cauza acestor întrebări fără răspuns, dar cu timpul ajungi să înțelegi.

Mi-am cumpărat motorul, am început să călătoresc singură, să fac plimbări scurte prin Italia și așa am descoperit viața on the road. Plecam fără niciun plan, cu un rucsac în spate și benzină în rezervor, iar de fiecare dată când mă întorceam acasă simțeam că nu mai aparțin locului și că trebuie să mă întorc la drum. Casa era doar un loc de unde urma să plec iarăși. Iar lumea întreagă avea atâtea lucruri să-mi arate.

A urmat o perioadă în care aveam mult de muncă și era frustrant gândul că nu pot pleca. Trebuia să termin specializarea în teatru-terapie, aveam lucruri de încheiat, așa încât am fost nevoită să amân plecarea cea mare.

Cu prima ocazie însă am ajuns în Africa. Am făcut o cercetare mică în online: „femeie singură pe motor în Africa” și am găsit o călătoare care este pe drum de vreo 6 ani de zile deja, Anna Grechishkina, o ucraineană ce va intra în Cartea Recordurilor ca fiind prima femeie care a călătorit atâta timp fără să se întoarcă acasă.

Ea m-a inspirat foarte mult. Anna este în al doilea cerc al lumii deja, când eu eram în Africa era și ea acolo, doar că pe cealaltă coastă și ea mi-a adus la iveală un mod de viață căruia și eu îi aparțin, doar că nu știam până să aflu despre ea, viața călătorilor.

„Acasă este peste tot!” acesta este principiul după care mă ghidez acum. Am zeci de mame prin toate locurile prin care am trecut, copii, nepoți, familii.

Acasă nu este doar într-un loc, ci oriunde te simți așa. Și mai am un principiu de viață: „go where you’re loved, and love where you go!” și cred că acesta este secretul. Nu am arme, nu am scuturi, ci doar o inimă deschisă și două mâini întinse: cu una dau, iar cu cealaltă primesc.

Depinde foarte mult de ce vrei tu: vrei să vezi lumea din hoteluri, să locuiești în resorturi și să dormi în mătăsuri ori vrei să descoperi lumea așa cum e ea, care nu are niciun merit și nicio vină pentru felul în care este.

Eu simt că nu este vina mea că nu m-am născut în America, unde șansele sunt mai mari decât în România, așa cum nu am niciun merit că m-am născut în România și nu în Burkina Faso. Asta vreau eu să experimentez: ce trăiesc oamenii care nu au putut face o alegere și nu au făcut-o.

Am trăit în Africa în condiții de sărăcie de neînchipuit: am trăit cu șobolani în casă, am dormit în același pat cu 4 persoane. Tatăl pleca să doarmă la altă familie ca eu să pot dormi cu mama și cu doi copii în pat. Am mâncat orez alb zile întregi, mergeam și făceam eu cumpărăturile. Dar am trăit și în familii de lux în Maroc sau aici, în vile cum nu am văzut niciodată până acum.

Ai întâlnit-o vreodată pe Anna, ucraineana ce te-a inspirat?

Elena Axinte: Da. După ce am descoperit-o am început să o urmăresc. Așa am aflat că urmează să treacă prin Europa, prin Italia. Și am întrebat-o dacă are unde să locuiască și dacă nu vrea să rămână la mine câteva zile. Și așa s-a întâmplat. Am avut grijă de ea, i-am asigurat tot ce avea nevoie, ceea ce se întâmplă și cu mine acum.

Ce ai descoperit despre tine în aceste călătorii?

Elena Axinte: Fiecare loc, fiecare om pe care îl întâlnesc mă învață ceva. Iar scopul meu deocamdată este ca sufletul meu să fie cât mai bun și frumos, să îl îndrept și modelez mereu. Iar asta se întâmplă de fiecare dată. Fiecare experiență este o nouă lecție. De pildă, în Orientul Mijlociu, cel mai important lucru pe care l-am descoperit a fost recunoștința.

Am constatat că de multe ori, când ni se întâmplă ceva greu, ne oprim, ne răzvrătim și ne întrebăm de ce merităm răul. Dar de prea puține ori, când lucrurile merg bine, ne oprim să cugetăm de ce merităm binele și să fim recunoscători. De foarte multe ori se întâmplă o transformare și în interiorul tău, iar de foarte multe ori încorporezi această bunătate și o faci fluidă, o dai mai departe.

Am ajuns la iertare în călătoria asta. Când primești atât de mult, când atâta vreme ți se arată partea bună a lucrurilor pricepi că cineva îți arată intenționat această fațetă, pentru a înțelege că lucrurile grele, pe care nu puteai să le ierți, au avut un scop. Așa încât și tu ai datoria să dai dovadă de iertare, de bunătate și să continui.

Ce anume se întâmplă în mintea și inima unui om încât să primească în casa lui un străin și să-l găzduiască, să-l hrănească fără să aștepte nimic în schimb?

Elena Axinte: Cred că aici se declanșează acel miracol divin despre care îmi pare rău că nu prea pot vorbi în poveștile mele. Eu cred că depinde foarte mult de noi totul în viața asta. Iar asta este lecția pe care o primesc. Eu primesc ce dau și dau ce primesc.

Nu mă mai surprinde ce spui tu, eventual mă mir cum de se întâmplă așa peste tot, fără excepție și cum se leagă lucrurile și oamenii încât să nu existe niciun blocaj. Nu pot decât să mulțumesc cu lacrimi calde și să fiu recunoscătoare. Iar uneori să dau o conotație magică acestor lucruri.

Ce doreai tu să ți se întâmple când ai plecat din România spre Milano?

Elena Axinte: Aia este o altă poveste, dintr-o altă eră a vieții mele. Elena care a plecat în călătoria vieții ei în jurul lumii este cu totul și cu totul o altă Elena față de cea care a plecat acum 12 ani din România spre Italia.

Am plecat din România după ce am terminat studiile la Iași. Am făcut simultan teatru, actorie, la Universitatea de Arte „George Enescu”, iar din anul II am început și Facultatea de Psihologie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”.

Eram într-o relație cu un băiat, care începuse din liceu, din clasa a X-a. El a plecat în Italia să muncească imediat după Bacalaureat, iar în toate vacanțele mele, cât a durat facultatea, eu mergeam la el în Italia.

Am muncit în fiecare vacanță. În primul an am lucrat în Sicilia, la un supermarket. Apoi am spălat vase într-un restaurant din Toscana, iar în al treilea an am ajuns în Milano, unde se mutase el, și am muncit într-o cafenea din centrul orașului. Iar după ce am dat toate examenele de diplomă m-am mutat cu el, la Milano. Definitiv.

Cu ce vise?

Elena Axinte: Să continuu cariera acolo, să-mi fac o familie, să am niște copii frumoși, să fiu o mamă tânără și frumoasă, să lucrez în teatrul de păpuși.

Planurile s-au amestecat dar nu vreau să intru în povestea asta. Cert este că după ce m-am mutat a trebuit să las deoparte munca mea și să mă integrez acolo, să găsesc alte joburi, dar nu am renunțat niciodată la teatru, chiar dacă era doar un job secundar.

După mulți ani, relația s-a terminat și am reușit să dau o altă întorsătură vieții mele. Am renunțat la orice alt tip de job și m-am concentrat doar pe teatru.

Atunci am început să mă orientez spre mine. Mi-am descoperit nodurile și am încercat să le descâlcesc, cu multă terapie și muncă de dezvoltare personală.

De unde veneau acele noduri? Și ce erau ele?

Elena Axinte: Veneau din copilărie în mare parte, dintr-un soi de neacces la fericire.

Am trăit mult timp cu senzația că dorința de a fi fericit este o opțiune depărtată și că nu aceasta este prioritatea. Nu prea ai voie să te bucuri, nu? Iată niște stupide proverbe, pe care le auzim de când suntem mici: „țara arde și baba se pieptănă”, „râzi tu, dar săracul bine mult rău așteaptă”. Am fost oarecum marcată de acest nod de a vedea lucrurile.

La ce folosește să reconstruim spiritul nostru? Să explorezi, să călătorești, să cunoști o lume?

Elena Axinte: Eu nu cred că toată lumea trebuie să ia o motocicletă și să plece în jurul lumii să se descopere. Dar cred că fiecare dintre noi ar trebui să găsească acel lucru ne împlinește, care ne aduce în armonie cu viața și universul, care ne ajută să ieșim din frustrări, din umbră. Eu nu sunt pro-fericirea roz sau glamour. Pentru mine, fericirea este puterea de a accepta viața așa cum vine ea și puterea de a înțelege o durere și a o purta după mine. Și cred că fiecare trebuie să ne găsim scopul, menirea, cred că trebuie să ne punem în discuție și să nu rămânem în ignoranță. Pe mine asta mă împlinește.