Eli Lăslean este creatoarea de modă care a găsit secretul rezistenței și succesului într-o lume strălucitoare, dar nemiloasă, adaptându-se și reinventându-se, fără a renunța la liniile și formele care i-au dăruit notorietatea în urmă cu 20 de ani.
Femeia care a știut să se dezvolte ca artistă dintr-un economist la o organizație de pionieri din Arad, părea că a pierdut tot în clipa în care un TIR le-a izbit mașina în care se afla împreună cu soțul ei, iar 4 luni mai târziu avea să rămână văduvă. Cu toate acestea însă, Eli a găsit drumul scurt spre succes și forța de a rămâne loială unei promisiuni pe care și-a făcut-o sieși: locul I este pentru ea.
Când și de ce ai decis să devii creator de modă?
Eli Lăslean: Revoluția m-a prins angajată la Organizația Pionierilor din Arad, în funcția de contabil. Nu ai fi crezut, nu? Organizația a dispărut, desigur, iar eu m-am trezit fără job.
Aveam 33 de ani și eram nevoită să îmi regândesc radical traiectoria vieții. Era perioada în care românii descopereau serialele americane, poveștile de viață și de faimă. Așa am ajuns să văd câteva episoade din ecranizarea romanului Barbara Taylor Bradford, Prețul succesului, unde am descoperit personajul Emma Harte, o femeie cu o personalitate extraordinară, care pur și simplu m-a inspirat. Am simțit atunci că ea poate fi un model pentru mine.
Am început să mă gândesc la un business în domeniul modei. E adevărat că nici acest gând nu venea de nicăieri. Din copilărie aveam acest hobby, iar primele mele hăinuțe erau făcute de mama, care a învățat să croiască într-un curs pentru amator. Mama îl ajuta pe tata la munca câmpului, la grădină și era o gospodină extraordinară, dar și o croitoreasă talentată. Nu cred că am văzut o femeie mai harnică și mai pricepută decât ea. Croșeta, tricota, croia, putea face orice. Dacă vedea undeva un model de pulover, de căciuliță, de ciorapi, venea acasă, lua andrelele și le făcea. Tata i-a cumpărat o mașină de cusut și, când vedeam cum taie materialele și cum face rochițe, nu-mi luam ochii de la mâinile ei. Toată povestea mea s-a născut din dragostea pentru a face, a da forme texturilor, ațelor, firelor de lână sau cașmir. Toate activitățile din care apăreau haine mă fascinau.
Cine te-a încurajat atunci?
Eli Lăslean: M-am încurajat singură. Credeam foarte tare în talentul pe care simțeam că îl am pentru că, mi-am făcut o ținută, iar reacțiile prietenelor mele mi-au dat curaj. Apoi am creat pentru copilul și soțul meu.
Soțul meu mi-a spus tot timpul, fără rezerve, că îmi e alături, că mă ajută, că pot să contez pe el, chiar dacă nu-și imagina ce voiam să fac.
După Revoluție, la o mașină de cusut pusă pe masa din bucătărie, am început să fac hăinuțe pe care le duceam la o consignație. Patronul, văzând că ceea ce duc se vinde, m-a întrebat de ce nu fac o prezentare de modă. Materialele veneau de la el, eu doar alegeam ce-mi trebuia și cream. Așa am făcut și am avut o primă prezentare de modă în Sala Polivalentă din Arad, cu hăinuțe pentru copii.
Fiul meu avea 7 ani. I-am adunat pe toți colegii lui, vreo 14 perechi de copii și adolescenți, i-am îmbrăcat în ținute foarte elegante, de ceremonie.
A fost un succes răsunător.
Cred că toată încrâncenarea mea și întreaga traiectorie a carierei mele au fost o cursă cu mine însămi, în dorința de a depăși orice obstacol mi-ar fi ieșit în cale. Câțiva ani mai târziu, am gândit un trofeu pentru fair play. Cred că multe dintre activitățile pe care le întreprindem sunt niște competiții, în care e important să ajungi în vârf, dar și mai important este să dai dovadă de onoare.
Care era concurența ta?
Eli Lăslean: Era în oraș o doamnă care făcea rochii de ocazie foarte frumoase. Și, când m-am apucat eu să creez, au existat voci care m-au luat la întrebări despre o așa îndrăzneală. Dar nu m-au clintit. Știam ce-mi plăcea să îmbrac, ce iubeau prietenele mele să poarte, iar asta era de ajuns pentru mine.
Ți s-a întâmplat să fii descurajată sau zdruncinată din acest parcurs al tău?
Eli Lăslean: De multe ori, dar de fiecare dată am continuat.
Îmi amintesc perioada când s-a lansat Janin, soția magnatului de la Pro Tv. Eram la un târg de modă în Neptun și, când am văzut prezentarea ei, m-am gândit că nu am nicio șansă.
Întotdeauna mi-a plăcut locul I și, de cele mai multe ori, am știut că sunt chiar acolo, sus. Atunci însă m-am îndoit, iar soțul meu mi-a spus: „stai liniștită! Nu toți sunt dispuși să facă eforturile pe care le facem noi ca să meargă mai departe!”. Și a avut dreptate.
Cel mai cumplit moment însă a fost când am suferit accidentul de mașină, în care l-am pierdut pe soțul meu.
Eram pe Valea Oltului, aproape de Vâlcea, veneam spre București cu mașina noastră, un Cielo, plină cu haine. Ne grăbeam spre Capitală, unde ne așteptau două mașini de cusut la Magazinul Unirea și trebuia să lăsăm ținutele la reprezentanțele noastre.
Ne-a lovit un TIR și graba noastră s-a oprit acolo. Am ajuns la spital. Soțul meu își pierduse cunoștința. A doua zi a urmat o operație pe creier și a început coșmarul. Doctorii îmi spuneau să mă rog că sufletul lui e între cer și pământ. Nimeni nu îmi dădea certitudini, doar îmi spuneau să mă rog, că s-ar putea să se întoarcă.
M-am luptat cu toate forțele să-l salvăm. Asta îmi doream foarte mult. Am încercat să îl transferăm la un spital din Ungaria, dar, din păcate, în Spitalul Bagdasar a contractat un pioceanic și, deși am reușit după câteva luni să îl transportăm peste graniță, bacteria l-a ucis.
Iar în tot acest timp, eu eram cu două șantiere începute, cu copilul care a dat admitere la liceu în vreme ce tatăl lui era în spital, cu atelierul cu magazinele, cu cei 24 de angajați care aveau așteptări. Patru luni am stat la căpătâiul unui muribund și nu-mi doream decât să se trezească și să revină lângă mine.
Nu s-a întâmplat așa.
Copilul a trecut cu bine examenul de admitere și a intrat la liceu pe primele locuri. Nu știa ce s-a întâmplat cu tatăl lui, iar când am ajuns la București și l-a văzut în spital a spus: „Acesta nu e tata!” Și avea dreptate. Omul inconștient, întins pe un pat de spital, nu mai semăna cu bravul lui tată.
A fost o experiență foarte dură pentru amândoi. Iar eu, în clipele acelea, nu aveam în minte decât o predică despre un psalm pe care îl ascultam la radio, chiar în timp ce s-a produs accidentul. Parcă m-au pregătit acele cuvinte, care vorbeau despre încercările pe care le avem în viață, durerile, suferințele, despre concluziile pe care ar trebui să tragem: vrea Dumnezeu să ne pedepsească? Noi ar trebui să ne supărăm pe Dumnezeu? Aveam să înțeleg că toate sunt doar încercări ce ne provoacă să ne schimbăm, să mergem pe alt drum, să învățăm ceva. Ultima discuție cu soțul meu suna chiar așa: el spunea că e ultimul drum pe care îl facem la București, că am fost plecați foarte mult timp și că de acum vom sta mai mult acasă, cu copilul nostru, o să fim o familie liniștită, nu ne mai extindem că e suficient. Părea împăcat cu această decizie. ”Să vezi ce succes vom avea de acum. Tot ce a fost greu a trecut”. Începusem de la zero, cu o mașină de cusut într-o casă micuță, cu o sobă cu lemne și am crescut împreună. Eu gândeam haine, el mă ajuta cu logistica. Începusem să dezvoltăm și mai mult afacerea, turnasem fundația pentru un sediu nou, eram în plină expansiune. Iar toate socotelile de până atunci au căzut în momentul în care ne-a lovit TIR-ul.
Chiar dacă el nu a mai fost, de undeva am simțit o forță și un curaj care m-au făcut să merg mai departe. Gândul că voi continua visele noastre frumoase mi-a dat un imbold clar.
M-am obișnuit să mă încurajez singură, dar cel mai mult m-au susținut clientele mele. De fiecare dată când aveam ocazia să ne întâlnim sau când veneau la mine cu vreo dorință, ele plecau fericite.
Fericirea lor a fost cel mai tare afrodiziac. M-a făcut să iubesc acest domeniu, această artă de a așeza veșmântul pe corp într-un asemenea fel încât să rezulte un tablou încântător. Asta am făcut cu fiecare corp pe care a trebuit să-l îmbrac, cu fiecare clientă care mi-a lăsat libertatea să aleg. Există o energie care vine de la clientă și, dacă ești pe aceeași frecvență cu ea, o prinzi.
Rochia este pe aceeași frecvență cu persoana. Nu odată eu însămi am fost fascinată de frumusețile care s-au născut instant. De multe ori stai să te gândești la atâtea detalii, dar până la urmă, forma finală este cea care se asortează cel mai bine cu corpul pe care trebuie să îl îmbraci. Din interacțiunea asta am învățat cum poate să se nască o formă splendidă.
Ce ți-a luat și ce ți-a dat accidentul?
Eli Lăslean: Mi-a luat echilibrul. Eram ca o bicicletă rămasă cu o roată. Am învățat să stau într-un picior, am învățat să pot atunci când nu mai puteam și am învățat să fiu bărbatul din casă, chiar dacă nu sunt foarte mândră de asta, pentru că autoritatea pe care mi-am adjudecat-o nu prea i-a plăcut fiului meu.
Am fost destul de aspră și am încercat să le dau tuturor celor din echipă curaj. Angajatele mă întrebau: „Noi acum ce facem acum?”, iar tot ce răspundeam era: ”Nimic altceva decât să mergem înainte”.
Dar această singurătate care, cu intermitență, a durat 25 de ani, m-a ajutat să mă apropii de Dumnezeu. Și credința a fost stâlpul de care m-am agățat, de care m-am ținut strâns și cred că a fost salvarea mea. Dacă nu era credința, se întâmpla ceva foarte rău.
Cum îți păstrezi credința?
Eli Lăslean: Fiul meu era foarte supărat pe Dumnezeu la un moment dat. A fost și pentru mine o perioadă în care îmi era foarte greu să mă rog. Și, cu toate astea, mi-am dat seama că unele lucruri trebuie să se întâmple pur și simplu.
Și încă ceva mi-a devenit foarte clar: viața asta materială nu este totul. Adică am avut în preajmă și duhovnici, oameni cu har care mi-au vorbit despre asta și am încercat să mă împac cu situația, să mă uit la cei din jur și să mergem mai departe. Dar nu o dată am primit confirmare, semne că cineva, acolo sus, mă iubește.
Explozia brandului Casa Ellis, după ce Adi nu a mai fost, părea de neconceput dar tot timpul am simțit o forță deasupra mea. Nu știu de unde am avut atâta putere. Au fost momente în care am participat la două târguri o dată, am deschis, am amenajat și inaugurat 3 magazine în 10 zile. În același an am construit un sediu nou de firmă, a fost un succes copleșitor. Apoi am realizat că pălăria era un pic prea mare pentru capul meu, că nu eram pregătită să gestionez totul și, după niște ani, am renunțat la câte un magazin. Astfel că acum avem doar două magazine: în Arad și București, unde ne primim clientela.
Dar povestea merge mai departe.
Cum te-a schimbat copilul?
Eli Lăslean: Marius cred că este cel mai aprig critic al meu. Are o exigență de profesor sever, dar cred că de multe ori îmi seamănă și, pentru că îi place ca mama lui să facă lucruri absolut perfecte, critică multe aspecte.
Pe de altă parte, mie îmi e foarte greu să mă abțin în a-i da sfaturi. De multe ori simt nevoia asta, dar mă oprește, spunându-mi: „eu sunt eu, nu sunt doar fiul tău!”
Înțeleg că e greu să fii copilul cuiva cu notorietate. Nevoia de a-și defini personalitatea l-a făcut să meargă în armată și să facă din asta o profesie. Bineînțeles că nu am avut voie să mă apropii de zona respectivă.
El a fost inclus în Scorpionii Galbeni, a fost în teatrul de operațiuni de la Kosovo. La un moment dat am intrat cu mașina în unitatea militară din Arad, unde lucra Marius, dar pur și simplu pentru că nu avusesem unde parca. Fiul meu era în curte, s-a făcut că nu mă cunoaște, iar eu m-am făcut că nu îl văd. Simțeam că avea nevoie de spațiul lui.
Mai târziu mi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu un tânăr polițist care m-a întrebat: „Eli Lăslean. Sunteți mama lui Marius Lăslean?” (râde) Deci rolurile s-au inversat.
Marius a terminat Științe Economice, a cochetat mult cu armata, cu Ministerul de Interne și cred că i-ar fi plăcut să fie justițiar, să împartă dreptatea. Pandemia ne-a făcut să ne unim forțele și am început să dezvoltăm un nou business pe echipamente de lucru. La început am făcut măști și apoi am migrat pe zona de echipamente de lucru. Lucrăm împreună pe poziții aproape egale, pentru că totuși eu sunt mama și el e fiul, dar am văzut că îi place acest business.
Orice om are dreptul să facă ceea ce îi place.
Cum te-a schimbat succesul:?
Eli Lăslean: Nu m-a schimbat de niciun fel. Sunt același om și oamenii din jurul meu confirmă lucrul ăsta. După toate colaborările, emisiunile, Galele Ellis, Eleganță și Fair play, unde am premiat personalități de top de la Mugur Isărescu, la Olga Tudorache sau Andrei Pleșu, fie că am lucrat pentru televiziuni faimoase, că am asigurat vestimentația Sandrei Stoicescu, timp de trei ani sau am îmbrăcat-o pe prima Doamnă a României, eu sunt aceeași. Sunt mândră de ce am făcut, de succesul meu, dar nu m-a schimbat.
Ce este succesul?
Eli Lăslean: Succesul este o frumoasă povară. Așa am simțit-o, pentru că atunci când vine, vine cu foarte multe obligații: trebuie să fii impecabil, trebuie să fii peste tot, să muncești mai mult, să gestionezi mai mult, să ai mai mulți angajați. E o povară.
Oamenii nu recunosc lucrul ăsta, dar nu mai ai liniște când ai succes. Dacă aș fi știut, cred că gestionam altfel energia mea, cred că aș fi ales altfel, pentru că în iureșul ăsta, în competiția acerbă, în cursa cu obstacole în care m-am lăsat dusă, am uitat de mine.
Nu am fost în concediu de 20 de ani, iar asta m-a pus pe gânduri și îmi doresc ca din ce a mai rămas în această traiectorie să recuperez.
În lumea ta pare să fie multă strălucire…
Eli Lăslean: Așa este. Atunci când ieși pe scenă cu fetele aranjate, machiate, coafate, totul este strălucitor. Dar în spate e o muncă extraordinară, iar ce mă doare cel mai tare e că nu am văzut cuvinte de apreciere pentru minunatele mâini, pentru croitoresele care fac rochiile. Și aici tare aș vrea să fac un pic de dreptate. Este o muncă complexă, în care este necesar să ai nu doar talent și îndemânare, ci trebuie să știi cum să faci, ce să faci, unde să întinzi, unde să reții, cum să calci ca să iasă gulerul perfect, mâneca perfectă, șlițul drept și așa mai departe.
Care este secretul rezistenței tale în toți acești ani?
Eli Lăslean: Secretul? Cred că este fascinația asta a frumosului care se naște din câțiva metri de material aparent fără formă.
Frumosul are foarte multe fațete și nu mă mai satur să le descopăr.
Zic câteodată: „Gata, nu mai pot, vreau să merg la înot, să fac tenis, să merg la teatru, în vacanță!” Apoi vine o clientă și îmi spune despre nunta fiicei ei, pentru care numai eu pot să fac ceva. În acel moment uit de mine și de vacanță și tot ce mai vreau este să te fac pe tine fericită, cea care ai nevoie de rochia făcută de mine.
Povestea asta se repetă de 20 de ani. Nu știu ce ar trebui să se întâmple să schimbe asta. Poate doar să vină cineva și să cumpere tot și să mă eliberez.
Mi-am dorit să fac business-ul ăsta cu gândul că voi fi liberă să muncesc cât vreau, cum vreau și când vreau. Eroare. Nu este așa. Aici ești ca pe bicicletă. Dacă nu pedalezi, cazi.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
