Ema Prisca: „Dragostea e o decizie. Conștientă, asumată, de a fi cu omul pe care-l iubești”  

Ema Prisca este expert în strategii de comunicare și creativitate, care trăiește, de 10 ani, în Spania, împreună cu soțul ei, Vicente, cu care împarte aceeași meserie, dar de care o desparte multe lucruri. În pofida tuturor acestora din urmă, ei continuă să fie împreună cu această filozofie: iubirea se construiește, nu este un dat.

Ema Prisca a plecat din România, unde ocupase o funcție de top în advertising-ul de la noi, după ce a realizat că un curs MBA, în Germania, i-a schimbat viața: acolo a aflat cine este, cu bune și cu rele, și tot acolo l-a cunoscut pe Vicente, partenerul ei de viață. Iată povestea lor. 😉

Când ai simțit că o relocare prin lume ți-a schimbat viața?

Ema Prisca: Dacă mă uit la familia și prietenii mei cred că eu sunt omul care a schimbat cele mai multe locuri, țări. Am trăit în 4 țări foarte diferite, la distanțe semnificative, dar niciodată nu am avut sentimentul că fac ceva ireversibil. Cred că dacă ar fi apărut, mi-ar fi fost foarte greu să fac aceste mișcări.

Am norocul că am și un bărbat care simte ca mine în privința asta, ne place amândurora să plecăm prin lume. E un spirit de aventură aici. În plus, noi nu avem copii. Dacă aveam nu putea face așa ceva, fiindcă ei au nevoie de stabilitate, de reguli, de predicții.

Pe de altă parte, aceste decizii de a pleca, de a locui și în Georgia, și în Mexic, apoi în Spania, mi-au făcut mult bine; eu, cu mine sunt mult mai bine de când am plecat din România. Am văzut multe locuri, m-am cunoscut prin multe oglinzi ce mi s-au pus în față, am cunoscut locuri și oameni care m-au creat și re-creat.

Acum mi-ar fi foarte greu să mă gândesc că sunt buricul pământului și că suferințele ori problemele mele ar fi de netrecut. În plus, scapi de toate –ismele: sexism, naționalism, homofobie fiindcă vezi cum funcționează lucrurile în altă parte.

Eram în casa unei prietene din Argentina, al cărei soț este catalan. Părinții ei sunt o combinație de american cu argentiniancă, iar soțul ei vine dintr-un tată catalan și o mamă franțuzoaică. Eram la aniversarea fiului lor de 7 ani, iar eu stăteam printre copii și ascultam discuțiile. Și la un moment dat s-a pornit o discuție despre cât de bune sunt croasantele în nu știu ce oraș. „Ba nu, mai bune sunt acolo!”, zice unul. Și tot așa, până când intervine copilul prietenilor mei și zice: „croasantele sunt bune peste tot!” (râde) Fiindcă acest copil a călătorit și trăit prin toate aceste țări ale bunicilor lui.

Citește și: Povestea puștiului din Oradea ajuns în Castellón, Spania, la vârsta de 8 ani. El Rumañol: „Am reuşit să ajung unde niciun alt copil român nu fusese primit” – LIFE.ro

Asta mi se pare și mie util aici: că nu te mai crezi special în vreun fel.

Dar în acest fel pierzi și acea uimire, vraja de a fi în fața a ceva nou. Când nimic nu mai e nou nu vine plictiseala?

Ema Prisca: N-aș zice așa. Mie îmi ia un an de zile să înțeleg locul în care am ajuns. Când am ajuns în Mexic a fost dărâmător.

De ce ați ajuns acolo?

Ema Prisca: Eram în Georgia, cu Vicente și, după un an și jumătate acolo, voiam să plecăm. Nu pentru că nu ne-a plăcut sau s-a întâmplat ceva, dar adevărul era că acolo nu aveam nicio șansă să învățăm limba.

Georgiana e o limbă foarte grea și nu seamănă cu nimic din ce știam noi. Și, chiar dacă trăiești într-un mediu conectat cu alți colegi, străini, cu care comunici în engleză, adevărul e că e frustrant că nu pricepi ce vorbesc oamenii pe stradă, că niciodată nu poți articula ce vrei când ești într-un magazin și doar arăți, ca o maimuță.

Atunci am început să ne întrebăm unul pe celălalt unde ne-ar plăcea să trăim. Eu am zis America Latină. Este zona care mă fascinează.

Legătura mea cu America Latină era strict bazată pe literatură, unde descoperisem niște lumi incredibile. În plus, la un MBA pe care l-am făcut în Germania am avut niște colegi din America Latină, care mi-au plăcut la nebunie. Toți mi s-au părut colosali ca persoane.

Și cum a apărut Mexic și nu Argentina, de pildă?

Ema Prisca: De fiecare dată când am plecat undeva, ne-am asigurat că vom avea acolo o ancoră profesională. Nu ne-am aventurat pur și simplu.

Vicente locuise în Brazilia o vreme și era familiar cu zona.

Ce am făcut? Am vorbit cu toți oamenii pe care îi cunoșteam acolo, în oricare dintre țări: Peru, Argentina (pentru care dintotdeauna am avut o mare atracție), Venezuela, Brazilia. Dar a fost să fie Mexic. Mai putea fi Miami. (râde) Dar a fost Mexic.

Cum alegeți locurile în care vă mutați?

Ema Prisca: În Georgia am ajuns fiindcă un foarte bun prieten al nostru și fost coleg de școală la MBA primise un job important în guvernul georgian și ne-a chemat. El are cea mai mare agenție de publicitate din Caucaz și avea nevoie de ajutorul nostru, al lui Vicente și al meu, să preluăm agenția lui și să o creștem. Și ne-am dus.

Ema Prisca: „Vicente avea o fascinație pentru spațiul ex-sovietic. Eu mai puțin, fiindcă știam ce o să găsim acolo. Tbilisi semăna cu Bucureștiul de acum 20 de ani.”

Dar Vicente voia să trăiască acolo. În cele din urmă ne-a plăcut.

Aș vrea să vorbim un pic despre acest MBA, din Germania, despre care vorbești în cuvinte foarte mari: ți-a schimbat viața, spui tu. De ce?

Ema Prisca: Știu, deși mă enervează patetismul și vorbele mari, când mă gândesc la această școală astea sunt cuvintele pe care le-aș folosi.

Dacă mă gândesc acum îmi dau seama că n-am profitat de ea la maximum, că nu i-am acordat timpul pe care-l merita. Dar chiar și-așa, acolo am învățat foarte multe în primul rând despre mine. Acolo am aflat unde eram și ca om, dar și ca profesionist.

Unde erai? În România erai în top, nu?

Ema Prisca: Eram foarte bine profesional. Dar în România, unde există niște condiții.

În acea școală am descoperit niște lucruri care nu mi-au plăcut la mine, dar mi-au fost confirmate și niște lucruri pe care le intuiam la mine și-mi plăceau.

Un MBA, când sunt făcute după ce stai niște ani în profesie (și cam așa se fac, la 30+ ani). Eu îl cunoșteam pe fondatorul acestui MBA și era un om la care m-am uitat mereu cu admirație profesională. În plus, știam bine cine fuseseră primii studenți acolo, niște talente internaționale. Așa încât, mi-am dorit foarte tare să mă înscriu și eu la cursuri.

Câteva dintre cursuri sunt despre sine, despre autocunoaștere, dar și în relație cu ceilalți oameni. Noi am avut o clasă de 21 de oameni care veneau din 14 țări, adică o bogăție culturală și umană extraordinară.

Ce s-a confirmat despre tine? Ce era bun, ce lipsea?

Ema Prisca: M-am trezit într-o ignoranță economică incredibilă.

În România eram în top profesional, foarte bine plătită, la niște cote ca-n vest, dar această ignoranță vorbește, de fapt, despre competența din România.

Cazul meu arată că un om ignorant ca mine poate, în România, să ocupe o funcție de înaltă responsabilitate. Criteriile, dacă mie mi-au permis să ajung în top, fără să fiu fiica sau amanta nimănui, sunt greșite, fiindcă eu eram un om foarte nepregătit să fiu acolo.

„De ce eram așa ignorantă? Pentru că mi s-a permis. Nu există gate-keepers sau ei sunt foarte nepregătiți, de fapt.”

Eu făceam advertising, publicitate, comunicare de publicitate, conduceam o echipă de peste 30 de creativi, iar eu nu aveam cunoștințe economice. Nu eram chiar tabula rasa, dar nu știam suficient despre economie, iar dacă nu știi economie nu ai cum să înțelegi cum funcționează companiile.

În această meserie, marketing, publicitate, ne aflăm la intersecția dintre cultura populară, psihologie, socio-psihologie și economie.

Când am ajuns la acest MBA, am avut izbitoarea revelație despre cum stăteau lucrurile, de fapt.

Am să-ți dau un exemplu. Eram la un curs și tema noastră era ca, în urma unor discuții și dezbateri interne, să luăm o decizie care să fie valabilă pentru întreg grupul și în acord cu el.

Situația era una de viață și de moarte. Scenariul spunea că supraviețuiești unui accident aviatic, ajungi într-o zonă nepopulată și trebuie să hotărăști: rămâi pe loc, în zăpadă, la minus nu știu câte grade până intervin autoritățile ori pleci?

Eu, în grupul meu, am fost prima și singura care a luat decizia corectă. Fiindcă, da, exista o decizie corectă. Adică să rămâi pe loc până interveneau autoritățile și să-ți semnalizezi prezența. Aceasta te ținea în viață. Cealaltă era fatală grupului cam în două zile.

Gândul meu mai ținea seamă de un detaliu din scenariu: avionul se prăbușise pe teritoriul Canadei. Când cazi în Canada nu e același lucru ca atunci când pici în Somalia. Deci știi că acele autorități te vor căuta. Pe asta am mizat eu, pe faptul că statul canadian este puternic și nu-și lasă cetățenii să moară. Prin comparație, să pleci prin zăpadă, în ger, într-un teritoriu necunoscut mi s-a părut o aventură periculoasă.

Colegii mei însă nu au simțit deloc evidența lucrurilor așa cum o percepeam eu. (râde) Iar asta m-a șocat fiindcă eu nu am reușit, cu toate abilitățile de negociator pe care mi le bănuiam, să conving grupul să rămână.

Atunci am priceput cât de ignorantă eram în acest domeniu, în condițiile în care meseria mea înseamnă negociere de dimineață până seara, fiindcă este o meserie socială.

Am mai avut o revelație atunci, în aceste cursuri MBA: eram de o violență de limbaj incredibilă.

E ceva ce mi-a spus Vicente, soțul meu, zicea că sunt sălbatică, ceea ce-i și plăcea, cumva. Iar când m-am mutat în Spania mi se părea copleșitor excesul de „te rog frumos” și „mulțumesc!”. Dar am înțeles imediat cât de necesare sunt, fiindcă asta făcea conviețuirea agreabilă. Iar când m-am uitat în emailuri am realizat că nimeni nu folosea „te rog frumos” și „mulțumesc!”. Totul era despre: „dă-mi!”, „vino!”, ordine, lătrat. (râde)

Erai produsul unei profesii sau al unui cartier mai băiețesc?

Ema Prisca: Când am intrat eu în publicitate, am ajuns într-o lume dominată de bărbați. Era o cultură masculină. Am intrat copywriter junior, în 7 ani am ajuns director de creație, dar până s-a întâmplat asta m-am dezvoltat în medii de bărbați, cu șefi bărbați, în care se discuta despre ce-i interesa pe ei.

Și nu mi-am dat seama de asta decât când am fost pusă în context cu oameni din alte țări. La începutul meseriei mele am înghițit umilințe crâncene și o violență verbală pe care astăzi nu aș tolera-o nicio secundă. Dar atunci nu mă revoltam, fiindcă toate veneau dintr-o normalitate.

Cum te-a cucerit Vicente?

Ema Prisca: E „criminal” acest bărbat al meu. (râde) Este un amestec de sensibilitate și umor cum nu ai mai văzut. Și are o zonă de ambiguitate care mie-mi place enorm. Nu știi niciodată când glumește sau când vorbește serios.

Noi, înainte de a deveni un cuplu, am fost prieteni; petreceam foarte mult timp împreună. Școala la care eram amândoi avea această manieră, ca o dată la 3 luni, pentru două săptămâni, ajungeam în câte-un loc din lume: Tokyo, New York și așa mai departe.

În aceste călătorii itinerante petreceam foarte mult timp împreună, ca prieteni. I-a luat ceva timp să facă pasul. (râde) Eram și eu pregătită pentru asta, fără îndoială, dar în ambiguitatea lui, mărturisesc, nu prea-mi dădeam seama ce vrea. Și începuse să mă enerveze.

Într-una dintre pauzele dintre modulele MBA-ului, el m-a invitat la Barcelona. Am zis da, într-un ton tot de amiciție, dar până am sfârșit conversația, deja tonul era de flirt și romantism. Iar când am ajuns acolo era clar că suntem amândoi pe îndrăgosteală.

Vreme de 6 luni am făcut naveta București-Barcelona, venea el sau plecam eu, după care am decis să plec în Spania.

Sunt 10 ani de atunci. Ianuarie 2011.

Când am ajuns acolo totul mi se părea incredibil, orașul mirosea frumos, mâncarea era senzațională, prietenii lui erau adorabili. Era atât de mișto la Barcelona încât nicio clipă nu m-am gândit ca el să se mute în România și să trăim amândoi aici.

Temeri ai avut?

Ema Prisca: Deloc. Adevărul este că m-am despărțit de agenția în care eram atunci într-un mod foarte urît și dureros, așa încât a semănat cu o evadare această plecare a mea.

Aveam niște bani puși deoparte, nu aveam rate, aveam apartamentul meu în București, când am ajuns în Barcelona am lucrat din secunda doi, deci chiar nimic nu era menit să mă sperie. Vicente avea compania lui de marketing și comunicare, deci exact pe ce știam și eu să fac, așa încât m-am potrivit perfect în peisaj.

În plus, aici oamenii sunt mult mai relaxați. Dacă ai o oarece stabilitate financiară îți poți lua un an de pauză, să te descoperi.

De la un început senzațional până la o relație stabilă e drum lung. Putea să nu meargă această relație, corect?

Ema Prisca: Da, putea. Dar adevărul e că nu mi-am pus nicio clipă problema asta. Știi de ce?

Pentru că dragostea este o decizie. Eu am decis ceva, iar el la fel. Decizi că vrei să fii cu acel om.

La a treia sau a patra întâlnire romantică am avut o discuție noi doi, undeva, la malul mării, despre părinți. Vorbeam foarte mult, tot timpul am făcut-o. Și suntem și foarte onești unul cu celălalt.

Mi-a plăcut atât de mult cum a zis ce a zis încât m-am uitat la el și mi-am zis: cu acest băiat vreau eu să fiu. A fost o decizie luată cu toată plinătatea. Iar asta cred că ne-a ținut împreună și când a fost greu.

Ema Prisca: „Începutul relației noastre a fost dezastruos, nu greu. Dezastruos.”

Niciunul nu era vreun copil de 20 de ani care împărțeau un apartament, ci doi adulți cu viețile lor bine stabilite. În plus, eram foarte diferiți, adică, în vreme ce au eram extrem de dezordonată și în fiecare dimineață scoteam toate hainele din dulap, le înșiram pe pat să aleg ceva să port, Vicente este un tip extrem de riguros și ordonat. Îți imaginezi că ieșeau scântei.

Mie îmi place să gătesc acasă, lui îi place să ia masa în oraș. (râde) Aveam zile în care mă uitam după bilete de avion obsesiv, scoteam valiza, o umpleam cu haine, făceam și un spectacol, desigur. (râde)

Dar nu am plecat. Fiindcă aveam încredere că el este omul. El era acela cu care voiam să fiu. Nu e simplu, dar se poate face. (râde) Am încredere în el, am încredere că nu cad pe tare dacă voi pica.

Îți lipsește ceva, Ema?

Ema Prisca: Normal. Îmi lipsesc familia și prietenii, pe care îi iubesc foarte tare. Mor după ei. Când îi văd, îi mușc de față. Și-mi place foarte tare să fiu cu ei.

Dar ce se întâmplă când pleci și trăiești în altă țară este că te rupi instant, dureros de ai tăi. Trebuie să faci asta, fiindcă tot procesul de a te obișnui cu noul loc, cu regulile și legile lui, de a-ți găsi un loc acolo este unul care-ți consumă minte, energie, suflet. Și trebuie să o faci.