Emil Părău, omul care a cumpărat satul copilăriei sale: „Acolo am învățat să fiu om”

Emil Părău este om de afaceri în Valea Jiului, iar în urmă cu câțiva ani a cumpărat satul în care a copilărit, un cătun retras în care mai locuia un singur om, satul Roșia (fostă Burduca), între Hunedoara și Alba.

Acum, împreună cu fiul lui, derulează o afacere rurală înfloritoare, care îi aduce bucuria de a nu fi abandonat ruinei locul amintirilor bunicilor.

De ce ați cumpărat satul în care ați copilărit?

Emil Părău: Întâi aș vrea să vă spun ceva despre satul meu, cătunul bunicilor mei. Se numea Burduca, dar astăzi nu mai este pe hartă. Pe oamenii din Roșia și Burduca au vrut să-i colectivizeze. Era prin 1960 și ceva. Și ei au fost împotrivă și au pus, pe o bucată de lemn, la intrare ”Până aici democrație, de aici încolo Roșia și Burduca”. Și pentru asta ei nu au avut parte de curent electric. Toți au primit, numai ei nu. Dar ei erau mulțumiți așa cum erau ei.

Întotdeauna am fost atașat de zona aceea, dar a fost o perioadă, între 1992, după ce m-am privatizat, și 2002, în care n-am mai trecut pe-acolo, iar tata îmi tot spunea că se alege praful de munca lui, de a bunicilor, de a străbunicilor și, într-o zi, după o licitație la Deva, am zis să trec să văd ce s-a ales de satul ăla.

Vă imaginați cum arăta un teren nelucrat de 10 ani de zile.

În sat mai era un singur locuitor – Aron. Drumul spre căsuța bunicilor era împădurit, zonele pe care le știam eu, cu meri, cu pruni, erau deja cotropite de pini, de alte specii de arbuști. Era ca un loc nelucrat de ani de zile. Atunci am intrat în casă, curtea era plină de buruieni, geamul era spart, o lampă era furată fiindcă satul era neelectrificat.

Șură din Burduca, în reparație

M-am uitat pe geam, la podișor – dulapul de bucătărie, erau atașați doi lilieci; cuptorul unde făcea buna pâine era dărâmat, alergau șoareci pe el, mijlocul casei era dărâmat pentru că în beciul casei noi avem un izvor. Atunci m-am gândit că s-a ales praful, exact cum zicea tata, de munca lui. Nu i-am spus nimic când m-am întors acasă, am luat muncitori și o dubă, unii au lucrat la acoperiș, alții la casă – așa a fost făcută casa cum era pe timpuri.

Am curățat terenul casei și alte câteva terenuri. Apoi am venit acasă și am stabilit cu tata să mergem să vedem ce s-a ales de munca lui. Am mers prima dată la mormântul bunicilor  – acolo e o biserică între 3 cătune (zona Hunedoara către Alba) – crescuseră niște salcâmi, am curățat, am pus flori – așa că a văzut el că ceva nu e în regulă. Luasem preotul din Straja, am făcut o slujbă acolo – numai noi trei. Iar în sat, soția mea cu copiii, cu alte rude și locuitori din zonă  – s-au strâns vreo 20 de oameni care l-au așteptat acasă. Și, când am ajuns și a văzut el casa aranjată, tot, vă dați seama ce bucurie a fost pe el. În curte am pus o cruce cu numele tuturor care au trăit în curtea aia. Am sfințit crucea, casa…

De ce era important pentru dvs. să îi faceți această bucurie tatălui?

Emil Părău: Pentru că el acolo și-a petrecut toată viața. Chiar dacă el a lucrat la mină, în concedii nu mergea în vacanță, ci venea aici la prune, la fân, să facă treburile câmpului. În plus, eu copilărisem acolo și acolo am învățat să fiu om.

Acolo e o zonă în care lucrurile se schimbau foarte greu: se secera cu secera, se ara cu boii… dar după 1990, tinerii au plecat la oraș, la serviciu, unde aveau salariu. Acolo nu aveau salariu. Trăiau din ce munceau. Dar oamenii acolo se ajutau unii pe alții. De exemplu, când murea un om, se duceau toți din sat cu făină, cu o găină… încât omul nu cheltuia nimic pentru înmormântare. Și tot satul venea la înmormântare. Și nici nu erau mari plânsete. Moartea era luată ca atare. Iar la nuntă, fiecare ducea tot ce era, neamurile, dădeau fiecare ce avea… dar tinerii și familiile lor nu aveau nicio cheltuială.

Iar când erau muncile câmpului, trecea unul cu toba prin sat și striga : mâine e clacă la cutare! Și doi trei membri din familia aia veneau la secerat la cutare. Iar cel la care se venea la secerat, îl plătea pe cel cu toba și pe unul cu clarinet, care cânta. Femeile secerau, iar bărbații legau snopii de paie. Noi, copiii, eram la vaci. Dar seara, o fată mare de măritat, lua cununa cu spice și o ducea acasă – ducea bogăția acasă. Iar băieții de însurat, flăcăii, o pândeau să o stropească. Și bineînțeles că și ea se lăsa stropită de cel pe care îl plăcea. Și ajungeau acasă, lângă o bucată de brânză și una de șuncă, unde mai veneau și alții din sat, nu doar cei ce fuseseră la câmp. Și se încingea o horă, iar la 9-10, fiecare se ducea acasă și începea apoi o nouă zi.

Vara se muncea de la 4:00 dimineața, iar la 9:00 seara se culcau. Bărbații mergeau la 4 dimineața la cosit, femeile le duceau mâncare la 8, apoi munceau împreună, la prânz dormeau o oră și iar se apucau. Vara se muncea mult. Fiecare în funcție de ce nevoi aveau, de câte animale aveau în curte. Se mânca și se trăia sănătos. Fără vise aiurea cum e acum! Acum visezi să iei nu știu ce mașină și ești distrus că nu ai luat! Acolo aveau un car cu boi și aia era. Era viață tihnită! Venea toamna și era un pic mai lejer. Și iarna cu odihnă! Femeile veneau la buna, care făcea un vailing (un vas adânc din tablă emailată) de gogoși, spărgea într-un blid niște nuci, și pe laviță se înșirau cu furcile goale. Buna punea toată lâna pe care o avea și se apucau și torceau. Iar bărbații apăreau și ei, după ce hrăneau animalele, cu o grajă – sticlă de sticlă, de vinars și se omeneau. Apoi scotea moșul meu fluierul și jucau toată seara. În altă seară mergeau la altă casă.

Omul ăsta care a rămas ultimul în sat, de ce a rămas?

Emil Părău: Aron îl chema. A rămas că au murit toți. Tata era general de armată, iar acesta era satul în care s-a născut mama. Dar le-a lăsat lor averea și el a avut grijă de bătrâni și s-a atașat de sat.

Dumneavoastră când ați venit și ați cumpărat, ce ați cumpărat, de fapt?

Emil Părău: Prima dată eu am venit să îmi aranjez terenurile bunicilor, care aveau 9-10 hectare. Dar nu toate la un loc – unele în țarină, altele în islaz. Eu le știam bine. Restul erau împădurite. După ce le-am pus la punct cât de cât, mă întrebam ce să fac cu fânul? Și am cumpărat 300 de oi, le-am dus acolo, și apoi au început cei de acolo să-mi spună că trec cu oile pe terenurile lor. Și, deși nu treceau, mi-au oferit la vânzare. Mai era un vecin cu terenuri îngrijite și mi-a spus că costă 11.000. El credea că e mult. Eu i-am dat 12.000 lei. Și atunci au început să vină mai mulți. Oamenii nu voiau să muncească terenurile, voiau să scape de ele. Și în 3 ani de zile, cu banii cu care alții ar cumpăra o mașină – și nu grozavă – eu am cumpărat tot satul – 250 de hectare. Mai e o persoană care are terenuri și vine vara pe acolo. Am copilărit împreună. Am reușit să tragem curent, am făcut drumuri. Mai sunt în jur de trei familii în sat. Satul avea vreo 300 de hectare, dar multe s-au împădurit și au fost luate de Ocolul Silvic.

Cu oile ce ați făcut?

Emil Părău: Am luat oameni. M-am dus și eu la lucru. Acum am ajuns la 2000 de oi, dar nu le ținem acolo, că nu avem teren suficient. Acolo ținem vaci angus. Unul din băieții mei este îndrăgostit de animale și el se ocupă. Acum am 500 de vaci angus, 2000 de oi… de iernat le iernăm la Mehedinți, la Gruia, pentru că e mult mai ușor.

Cum vă împărțiți între business și țară?

Emil Părău: Am băiatul care se ocupă. Eu sunt mai mult cu firma și cu poveștile. Băiatul meu cosește, merge pe tractor, trage apă… îi mulțumesc lui Dumnezeu că îi place.

Ce ar zice bunicii dvs.?

Emil Părău: Cred că sunt mulțumiți și cred că și cei din sat sunt. Pentru că acolo nu e egoism. Dacă ar fi oamenii ăia să vadă lumea asta cu invidie… gândiți-vă că ei trăiau aproape 200 de oameni din 300 de hectare. Așa erau împărțiți cât să trăiască toți. Cel mai bogat avea 200 de oi, dar și ceilalți aveau câte 4-5, să ia lâna pentru ciorapi, să aibă un miel. Și atunci erau diferențe.

În ce stă calitatea oamenilor?

Emil Părău: Erau oameni înțelepți, deci în înțelepciunea nativă, în bunătate și iubirea față de semeni. Oamenii nici nu-și pot imagina în ziua de azi cât de fericiți pot fi din lucruri simple. Lucrurile cele mai bune și fericire nu găsești decât în oameni simpli, oameni care se bucură din lucruri simple. O băciță pe care am dus-o acolo în sat să învețe oamenii să facă telemea mi-a spus: așa bucurie mi-ați făcut că m-ați adus aici. Aseară stăteam pe pomnol (în tindă), mă uitam la lună plină și stele, și mi-am adus aminte de toată tinerețea mea, iar de dimineață, când am mers cu strecurătorile la izvor, așa m-am bucurat când am văzut cum plesnea mugurele la urzică. Era 27 mai, nu o să uit niciodată. Și m-am uitat pe geam și am văzut pădurea de la Straja, care era înverzită toată. Și m-am gândit: Doamne, femeia asta a văzut cum a plesnit mugurele de urzică, iar eu nu am văzut cum a înverzit pădurea. Și mi-au schimbat viața două vorbe. M-am dus în natură și am analizat și m-am bucurat de iarbă, de soare, de tot.

Apoi m-am dus la ea la Miercurea Ciuc și am văzut că are un cearșaf pe televizor. Am întrebat dacă i-a murit cineva, că la noi e obiceiul să acoperi oglinzile și televizorul în doliu. Mi-a spus că nu, că de doi ani nu se uită la el. Ea asculta muzică populară, își vedea de treburi… Așa era în satul nostru: pe om nu îl interesa cine e prim-ministru, ce e în politică… timpul stătea în loc. Aș vrea să fac și eu așa un sat turistic și să vadă omul cum era viața acum 300 de ani, să vadă că există bucurie și în lucruri mărunte și simple.

Ce vi se întoarce, în afară de poezie, din sat?

Emil Părău: Nu vreau câștig de acolo. Ar fi ultimul gând să câștig. Sigur, nici nu aș vrea să pierd, să se piardă ce e acolo. Aș vrea ca oamenii de acolo să trăiască bine cât să dea mai departe învățăminte și experiența de acolo. Să aibă fiecare o grădinuță, totul bio, cu balega de la animale îngrășau terenul. Oamenii nu mâncau în fiecare zi carne, postul era post.

Cum v-au format experiențele din sat?

Emil Părău: Pe mine m-au format ca om și ca să nu greșesc. De acolo am învățat să mă mulțumesc cu ce am, să prețuiesc ce am. Asta am făcut și în viață, și în afaceri. Nu mi-am bătut joc de bani. Am pornit de la un angajat și am ajuns la 300 și ceva. Sper să fie mulțumiți. Și din ce câștigi trebuie să dai și tu, la o biserică, la un amărât. Că ce dai, îți vine mereu înapoi. Sub diverse forme. Că e cineva acolo sus care, din bucuria pe care tu le-o oferi altora, îți limpezește mintea și poți să iei decizii bune. Am învățat să nu fii invidios pe altul, ci să înveți de la el.

Cu ce vă mândriți?

Emil Părău: Nu mă mândresc cu nimic. Poate m-am mândrit când nu a trebuit. Am învățat făcând o biserică și mâncând la o biserică ce înseamnă smerenia. Încerc să nu mă mândresc. E foarte important să fii smerit, pentru că numai așa vezi altfel lucrurile. Când te mândrești, o să ajungi să suferi când cineva nu îți mai laudă meritele. Dar când tu ești fericit fără ca cineva să știe ce lucruri bune ai făcut, o să fii mereu fericit. E bine să fii tu cu sufletul împăcat și atunci e și mai primit ce ai făcut. Nu trebuie să știe nimeni ce faci tu și pe cine ajuți. Eu cred că mândria e un mare păcat.