Emoface aplicația creată de o româncă stabilită în Franța, menită să vină în sprijinul persoanelor cu autism. Cine este Adela Bărbulescu, creatoarea avatarurilor virtuale ce-i învață pe copiii cu autism să-și exprime emoțiile?
Adela Bărbulescu, la numai 33 de ani este creatoarea Emoface Play&Learn emotions, o aplicație destinată persoanelor cu autism, cu ajutorul căreia acestea pot învăța să recunoască și să-și exprime mai ușor emoțiile.
Povestea este mult mai lungă și începe în urmă cu aproape 10 ani când Adela a ajuns să facă un doctorat la Grenoble. Pasionată de tehnologie de mică și fascinată de tot ce înseamnă arts, a aflat care sunt problemele cu care se confruntă persoane cu autism. Și, din studiu în studiu și-a dat seama că avatarurile pe care ea le creează s-ar putea transforma într-un instrument extrem de util pentru ele. Fiind deja de ceva timp implicată în cercetare, s-a apucat să facă studii de piață, simțind că este tot mai aproape de obiectivul ei. Astfel că în 2020 și-a înființat propria companie alături de o braziliancă care avea aceleași idealuri: căuta să dezvolte o aplicație pe care să o folosească sora ei, o tânără cu autism în vârstă de 28 de ani.
Împreună au aplicat la tot felul de proiecte, au obținut finanțare pentru cercetare și pentru dezvoltarea proiectului și de o lună au lansat Emoface Play&Learn emotions. Emoface Play&Learn emotions este disponibilă în toată lumea, în limbile franceză, engleză și română și poate fi instrumentul pe care părinții și terapeuții îl așteptau de atâta vreme.
Azi am vorbit cu Adela despre toate experiențele ei de viață ce au dus la formarea ei ca individ, despre Franța, România și, mai ales, despre Emoface.
De câți ani ești stabilită în Franța, Adela?
Mă tot aud în ultima vreme spunând că sunt de opt ani aici, uitând că se fac zece 😀.
Cum ai ajuns în Franța?
Am găsit un program de doctorat care mi-a plăcut mult și care s-a nimerit să fie aici și am rămas în același oraș din Franța, de când am ajuns. Cu doi ani înainte de asta am plecat din România la un master, pentru care am stat un an în Danemarca și un an în Barcelona. De acolo am ajuns aici.
Adică imediat după master te-ai mutat în Franța?
Da. Am făcut masterul și ultima parte a fost un fel de rol de research într-un centru de cercetare în Barcelona, ceea ce m-a făcut să realizez că vreau să rămân în cercetare. În timp ce făceam doctoratul mi-am dat seama că vreau să fac ceva mai concret totuși.
Înseamnă că ai multe de povestit. Pentru asta propun să ne întoarcem puțin în România. Din ce oraș ești?
Din Slatina.
Ce facultate ai terminat?
Calculatoare, în cadrul Politehnicii din București.
Erai pasionată de calculatoare de mică?
Da… dar… hm, interesant. De mică eram pasionată de tot ce are legătură cu vizualul, de desene și apoi, foarte rapid am mers către tehnologie pentru că a apărut ideea de automatizare, eficientizare și de înțelegere automată a imaginilor. Cumva de mică m-a atras asta: cum să folosim mașinile ca să înțelegem mai bine realitatea din jurul nostru.
Wow! Eu am jucat coarda și v-ați ascunselea. Tu de mică te gândeai la cum să folosești mașinile pentru a înțelege realitatea din jur? 😀
😀 Ei bine, poate nu eram chiar atât de mică când mă gândeam la asta, dar prin gimnaziu și liceu mă preocupa tot ce era arts și digital stuff.
Ca idee, cumva am ajuns natural la proiect pentru că am plecat de la ce vedeam în casă. Tata e programator și când era tânăr lucra în Fox Pro și mereu am imaginea asta cu el când avea un ecran albastru – un albastru care acum ar distruge ochii complet – și coda tot timpul. Mama este medic de familie și mi-a indus cumva partea aceasta de sănătate care m-a atras. Ceea ce nu mă atrăgea însă era partea aceasta de a lucra cu oameni. Îmi plăcea să fiu în spatele calculatorului, era mult mai simplu.
Deci ai fost o mică tocilară…
Oh da!
Înțeleg că dacă l-ai avut model pe tatăl tău, Automatica a fost un pas firesc pentru tine…
Da, da. El, de exemplu a făcut Automatică pentru că pe vremea lui nu exista facultatea de Calculatoare. Așa că am făcut cam ce a urmat și el.
În plus, nu aveam cum să merg pe urmele mamei pentru că, de când eram mici, ea tot timpul ne-a spus să nu facem Medicină pentru că durează prea mult și e greu. În cele din urmă am ajunsă să fac mai mulți ani de studii decât ea.
De mică ai avut calculator acasă? Te lăsau să te joci?
Da. Am avut de când eram mici și jucam pe casete. Tata ne-a introdus toate lucrurile acestea devreme și tot el mi-a luat prima carte de programare în Pascal, în clasa a IV-a. de atunci am început să mă joc cu codurile.
Dar la jocurile pe calculator aveai voie?
La un moment dat ne-au cam oprit. Țin minte că era o parolă și nu prea mai puteam să intrăm, însă pentru mine era destul de simplu pentru că aveam 10 pe linie, mergea bine la școală și nu aveau ce să-mi reproșeze, sau nu aveau motiv să nu mă lase la calculator.
Cine sunteți „noi”? Tu și fratele sau sora ta?
Eu și sora mea. Am o soră cu cinci ani mai mare.
Ea este tot în domeniul acesta al tehnologiei?
Nu. Ea este în economie, credite, companii mari. Abia acum puțin timp, după ce am început să mă lansez în tot ce înseamnă finanțare, am înțeles în sfârșit ce face ea.
Hai să mergem acum în Franța. Ai ajuns cu programul de doctorat și ce ai zis? „Aici e de mine, aici rămân”?
Mie îmi place foarte mult să ajung într-un loc complet nou și să văd ce se întâmplă. Nu aveam nici un plan. Pseudo-întâmplător, prietena mea cea mai bună locuia deja în Grenoble – în orașul în care mă aflu și azi – așa că a fost foarte ușoară tranziția. Singurul meu punct pe hartă era acest doctorat al cărui titlu era: „Cinematografie virtuală. Cum să creezi actori virtuali”. Îmi plac foarte mult filmele, sunt pasionată de tehnologie, așa că totul se lega pentru mine. Însă, până la urmă a plecat într-o complet altă direcție studiul pe care l-am făcut. Într-adevăr, am lucrat cu niște directori de teatru care m-au ajutat să fac o bază de date. Am înregistrat emoții cu niște actori și a fost foarte interesant. Inițial voiam să facem un mic tool pentru directorii de teatru, să le vină în ajutor să simuleze o piesă. De exemplu, dacă ei nu sunt siguri ce expresie ar trebui să aibă o anumită replică, ei pot încerca să pună o etichetă și să facă mai multe variațiuni care să-i ajute să aleagă exprimarea finală.
Când mi-am prezentat teza la final, am arătat un mic extras dintr-o piesă de teatru în multe, multe variațiuni de stare a actorilor.
Co fondatoarea Emoface voia să facă o aplicație pentru a o ajuta pe sora ei cu autism să gestioneze crizele și tot ce înseamnă partea de comunicare, ea fiind non-verbală.
Lucrezi undeva acum? Adică ești și angajată?
Nu. Sunt CEO al companiei mele.
În timpul studiilor, pentru că trebuia să găsesc multe baze de date cu emoții, am găsit niște studii foarte interesante din psihologie ce conțineau o foarte mare bază de date cu videoclipuri cu emoții destinate persoanelor cu autism. Scopul lor era acela de a-i învăța pe aceștia cum să recunoască și cum să exprime emoțiile prin vizionarea multor videoclipuri cu alte persoane care o fac. Am început să citesc despre asta, să aflu că persoanele cu autism reprezintă un întreg spectru, că sunt de la persoane non-verbale, la persoane cu un coeficient de inteligență foarte mare, toate având în comun același lucru: dificultatea în interacțiuni sociale ce pornește de la un sistem perceptiv puțin diferit. Adică ei se uită la fețe, însă percepția le dirijează atenția mai mult înspre detalii, neputând să perceapă fața întreagă și să recunoască emoțiile.
Și de aici ți-a venit ideea să-ți faci propria companie? Așa s-a născut Emoface?
Exact! De aici mi-a venit ideea că aș putea folosi ce fac eu – pentru că eu făceam animații 3D emoționale – în sprijinul persoanelor cu autism. Ceea ce generam eu putea fi folosit mult mai ușor de acestea. Persoanele cu autism au nevoie de foarte mult conținut pentru că au nevoie să generalizeze. Se poate întâmpla, de exemplu, ca un copil să învețe cu niște videoclipuri cu o persoană și să învețe foarte bine cum acea persoană exprimă emoțiile, dar pe o altă persoană să nu le recunoască. Din cauza aceasta au nevoie de cât mai mult conținut cu foarte multe persoane. Astfel am realizat că dacă le pun la dispoziție un avatar căruia i se poate schimba culoarea părului, a ochilor și morfologia, pot să generez conținut de sinteză.
Am citit mult despre asta, am văzut din multe studii că ideea funcționează pe avataruri și m-am apucat de treabă.
Am participat la un incubator care acompaniază cercetători care vor să-și lanseze propria companie și valorizează tehnologia creată practic în institutele de cercetare. Astfel am câștigat un acompaniament pe 2 ani ce a inclus și un buget pentru salariul meu și practic eram plătită pentru a studia cum pot folosi tehnologia asta pentru un studiu de piață pentru un caz foarte concret.
Asta a început în 2017 și de atunci, am creat compania în 2020, când am întâlnit-o și pe asociata mea. Pe co-fondatoarea companiei am întâlnit-o întâmplător, eu căutând un designer, ea fiind designer ce căuta pe cineva tehnic care să o ajute să-și creeze aplicația ei.
Ea voia să facă o aplicație pentru a o ajuta pe sora ei cu autism să gestioneze crizele și tot ce înseamnă partea de comunicare, ea fiind non-verbală.
E franțuzoaică partenera ta?
Nu, e din Brazilia. A fost o potrivire foarte frumoasă: amândouă ajunseserăm în același timp în Franța și suntem născute în același an. Împreună am început să creăm mai multe prototipuri, pe care le-am testat în multe structuri, cu mulți specialiști, cu mulți părinți, am făcut multe workshop-uri cu adulți cu autism care ne-au ajutat să creăm toată partea de ergonomie.
Dar ce v-a făcut pe voi să credeți că acest instrument poate fi folosit de către o persoană cu autism?
Dacă avem un produs, e posibil ca o persoană neuro-tipică să nu înțeleagă de ce va fi folosit de către o persoană cu autism. Sunt niște reguli de design, un mod de folosire al culorilor și al celorlalte elemente, a tot ceea ce există audiovizual, ceea ce îl face mai ușor de folosit și de acceptat de către o persoană cu autism.
Emoface este făcută pentru copii care au încă probleme de gestionare a emoțiilor de bază, cele mai simple, de genul fericire, tristețe, frică
Când ați lansat aplicația Emoface?
În urmă cu o lună.
Ați lansat-o doar în Franța sau e compatibilă și pentru România?
Momentan e o noțiune de compatibilitate. Este disponibilă în toate țările, în trei limbi: franceză, engleză și română.
Vreau să înțeleg puțin mai bine. Un părinte de copil cu autism își descarcă aplicația și ce trebuie să facă pe mai departe?
Își descarcă aplicația, își alege un tip de abonament și are la dispoziție o lună gratuită, timp în care să-și dea seama dacă este potrivită sau nu pentru copilul lui. Ce ar trebui să știe dinainte? Aplicația e făcută astfel încât copilul să lucreze în autonomie, dar e de preferat să-l asiste, să-i fie alături. Este făcută pentru copii care au încă probleme de gestionare a emoțiilor de bază, cele mai simple, de genul fericire, tristețe, frică. În momentul în care el va decide să folosească aplicația, va avea la dispoziție trei secțiuni posibile. Cel mai simplu ar fi să înceapă cu un parcurs predefinit de noi, un parcurs format din jocuri cu 30 de niveluri. Copilul poate să joace un nivel pe zi, adică 5-6 minute, un timp suficient. Va trece prin acest parcurs de la a identifica și a învăța diversele expresii faciale, va ajunge la emoții și va învăța cum să asocieze expresiile cu emoțiile și va trece apoi la contexte sociale: cum să recunoască emoția în funcție de context.
Înțeleg că din 2017 până acum ați făcut nenumărate studii. Care sunt rezultatele studiilor. Aplicația va funcționa? Sau care ar trebui să fie rezultatele dacă un timp de (spune tu cât) folosește copilul aplicația?
Ca să pot spune ceva foarte clar, trebuie mai întâi să terminăm o evaluare clinică făcută în timp de 2-3 luni, cu o anumită frecvență. La finalul ei vom putea spune că în urma testelor am observat o ameliorare pe zona asta, asta și asta.
Vom face asta în septembrie. Din septembrie până în decembrie avem mai multe structuri cu minim 50 de copii cu care vom face evaluarea asta. Ce pot spune deja este că, cu toți cei cu care am testat până acum, în urma feedback-ului terapeuților, am aflat mai multe lucruri importante. Primul ar fi acela că au acceptat să se joace copiii; nu pare important, dar pentru autism este vital. Deja faptul că s-au putut concentra și au rămas concentrați pe un tool, spune că interfața este corect făcută și că nu există comportamente nedorite ce ar fi putut apărea în urmă. Noi explicăm în mod descriptiv și cum trebuie folosită aplicația. De exemplu, copilului trebuie să i se explice că poate folosi aplicația până la 10 minute pe zi, deoarece astfel se evită o eventuală criză după aceea.
A doua parte a studiilor a vizat rezultatele și competențele lucrate. Cu mulți copii deja s-a observat că începeau să identifice mai ușor emoțiile în viața reală, să vorbească mai mult în termeni ai vocabularului emoțional, erau capabili să exprime mai ușor ceea ce simțeau, exact ceea ce încercam noi să obținem.
Rezultatele reprezintă o parte foarte dificil de evaluat pentru că nu există foarte multe teste standardizate, corect făcute, în funcție de profilul copilului astfel încât să putem spune. „înainte de a folosi aplicația se afla aici, după ce a folosit-o să află aici”. Asta trebuie văzută din multe puncte de vedere, printre care și din prisma părinților care pot veni cu anumite observații.
Azi noi nu putem spune foarte clar care sunt rezultatele pentru că avem nevoie de un mare grup de copii și de o evaluare clinică foarte clară.
Și oricum emoțiile nu înseamnă matematică, nu poți să le cuantifici…
Exact!
În schimb avem pe de-o parte evaluarea competențelor socio-emoționale și de cealaltă parte sunt mici lucruri bune care au apărut la scurt timp după folosirea aplicației. De exemplu, părintele și copilul au avut un moment bun împreună, în care s-au jucat ceva educativ împreună, ceea ce pentru noi înseamnă un rezultat pozitiv, de impact.
Asociata ta testează Emoface pe sora ei? Ce vârstă are sora ei?
Sora ei are 28 de ani acum. Mayra asociata mea își dorește foarte mult să testeze aplicația pe ea, însă e puțin dificil atâta vreme cât se află departe de ea. Încearcă să o facă prin părinții ei, însă aceștia nu sunt la curent cu tehnologia. Va trebui, cel mai probabil, ca Mayra să fie prezentă acolo, să poată testa aplicația pe sora ei.
Între-adevăr, pentru noi, un obiectiv important este să vedem dacă reușim cu o persoană la vârsta aceasta să introducem un tool nou și dacă o poate ajuta.
Aplicația se adresează în egală măsură copiilor și adulților?
Da, este pentru orice persoană care are încă aceste probleme de comunicare pe emoțiile de bază.
E scump abonamentul? Bănuiesc că nu vrei să te îmbogățești din asta…
😀 Noi ce vrem este să avem un impact cu un număr cât mai mare de persoane. Pentru asta, evident că avem nevoie să găsim un model economic care să ne permită să facem cercetarea mai departe. Suntem în testare de tarif de o lună. Pentru România am găsit un abonament de 100 de euro pe an.
Aplicația nu ar trebui să înlocuiască terapeutul, nu?
Nu. Ideea e să ajute terapeutul, să înlocuiască nevoia de a căuta mult videoclipuri, imagini, pictograme. De aceea am ales și varianta de abonament pentru că avem o bază de imagini care în fiecare lună e îmbogățită. Pe de-o parte terapeutul va avea un tool care deține și o metodologie de învățare și o bază de date vizuală pentru care știm că petrece mult timp să o găsească și, pe de altă parte e un tool ludic și foarte motivațional pentru copiii cu autism.
Co fondatoarea Emoface: „Ceea ce ne interesează pe noi foarte mult este să fim prezente în cât mai multe țări, să avem un impact pe autism la nivel global”
Avatarurile sunt construite de voi?
Da, le-am construit în echipă.
Unde vezi aplicația asta pe mai departe? Sau unde te vezi pe tine pe mai departe?
Ceea ce ne interesează pe noi foarte mult este să fim prezente în cât mai multe țări, să avem un impact pe autism la nivel global. Pe termen mai lung, pe mine mă interesează foarte mult tot ce ține de competențe sociale, de metode de învățare cât mai eficiente cu ajutorul tehnologiei și ameliorarea comunicării prin a arăta care este perspectiva celuilalt, cumva un fel de digitalizare a empatiei.
Au fost câteva lucruri care m-au afectat de-a lungul timpului din cauza timidității sau a faptului că nu tot timpul m-am făcut ușor înțeleasă, motiv pentru care mereu mi-am dorit nu neapărat o mașină care citește gândurile, ci mai degrabă o mașină care citește ceea ce simțim astfel încât o altă persoană să poată înțelege unde mă aflu mental și astfel să putem comunica mai ușor.
Adică tu te gândești să faci o aplicație care să ne explice emoțiile atunci când suntem nevoiți să comunicăm?
Exact! Care să ajute la conștientizarea că fiecare are o altă perspectivă și fiecare are un alt filtru pentru lumea din jurul lui. 😀
Acasă te mai întorci?
Da, cât de mult pot. Anul trecut am fost de două ori în România și anul acesta sper să ajung cât de curând.
Dar te mai întorci de tot?
Nu știu. 😀 Mie îmi face mare plăcere să mă întorc pentru că de fiecare dată stau puțin și mă bucur de tot ce e în jurul meu. Momentan ar fi o perioadă foarte bună dacă sper să am și eu parte de un vaccin pentru că România e locul în care trebuie să merg, însă nu știu dacă mă voi întoarce definitiv. Îmi place să cunosc cât mai multe locuri și e un anumit confort în a te afla undeva unde nu ai nici o legătură cu ceilalți. Ai impresia că ești foarte puțin judecat și tu îi judeci mai puțin pe alții în momentul în care tot ce e în jurul tău e complet diferit. Câteodată mi se pare obositor când înțeleg ce vorbesc oamenii din jurul meu.
Ce au spus părinții tăi când ai zis că rămâi în Franța?
Cred că nu am avut niciodată discuția asta. Ei și-au dorit să fiu acolo unde mă simt bine. În ultima vreme mama mi-a tot spus că ar fi mai bine să mă întorc dar asta cred, din cauză că nu prea înțelegea ce fac. Părea să am un parcurs ok – carieră în cercetare, securitate financiară și poziție – și când am plecat în antreprenoriat, evident, am plecat direct în șomaj. Iar pentru ea asta a fost ceva cu care nu s-a împăcat 😀. Dar în ultima vreme vorbim tot mai mult despre modul în care avansăm, pot să-i arăt ca facem lucruri concrete, că începem să avem un impact și totul devine mai clar. Avem chiar sesiuni în care mă ajută să-mi ameliorez pitch-urile pe care le fac în România 😀. Este într-adevăr o mare plăcere să trecem împreună prin această experiență.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
