Eva Maria Gârlea, profa de numai 19 ani care învață copiii să înlocuiască playback-ul cu lecțiile de canto și pian

Eva Maria Gârlea este o tânără de 19 ani care predă lecții de canto și pian. Oricând poate glisa către o carieră a ei, personală, să fie artista care apare pe afișe, dar Eva este crescută altfel. Provine dintr-o familie de artiști și încă din uterul mamei putea identifica o melodie cântată bine sau o melodie care necesită îmbunătățiri.

Din fragedă copilărie mergea la concursuri, stătea în producție cât mama ei modera emisiuni și uneori, o acompania la pian, deși piciorușele ei abia ajungeau la pământ.

Extrem de activă, creativă, ambițioasă, dar mai ales înfiptă în realitate, Eva și-a luat inima în dinți și și-a deschis propria academie undeva la kilometrul zero din orașul Iași. O recomandă ucenicia pe care a avut-o cu mult înainte să facă 18 ani la o altă academie de talente.

Și-a dat seama de atunci că predând, oferă mai mult, dar asta nu înseamnă că refuză să concerteze unde i se lansează invitația. Umărul ei, pe scenă este fratele ei, Alexandru care o acompaniază la pian, iar acasă sunt părinții ei: domnul Cristian Gârlea, unul dintrei cei mai buni pianiști și Mihaela Gârlea, profesor la Conservator.

Citește și: Alessandro Mucea, primul superstar al României povestește cum și-a găsit refugiul în muzică, după ce și-a pierdut părinții și a ajuns să fie crescut de fratele lui

Un factor important spre alegerea unei cariere în lumea muzicii a fost fratele ei, Alexandru, care a urmat tot pianul, a terminat și Conservatorul și își aduce aminte cum asista la orele lui, stătea chiar sub pian și era foarte pasionată și atrasă de chestia asta. Niciodată nu ar putea afirma că a simțit ca o presiune să meargă către ceea ce fac părinții ei, cum se întâmplă în mai multe cazuri. La Eva a fost pasiune plusată de binecuvântarea de a trăi în mediul pe care a ajuns să îl iubească. Ea știe că muzica a fost parcursul pe care a vrut să îl urmeze și să fie firul vieții ei.

„Sinceră să fiu, nu a fost vreun moment în care să cântăm toți 4, doar poate în micile noastre bucurii pe acasă, în momente de familie, dar am fost în același afiș toți 4 și știu că era o presiune foarte mare pentru noi și emoții puternice. Sunt mândră cu putem urma cumva exemplul părinților. Nu ne-am dorit să facem asta în mod voit, dar s-a întâmplat și este minunat„, spune Eva.

Și-a amenajat spațiul cu mâna ei și și-a adus pianul ei pe care îl oferă cu drag celor care trec pragul la MusEve. A lipit floare cu floare pe oglinda mare în care cei mici reușesc să se vadă mari artiști. Îmbrățișează orice copil emotiv care ajunge pe mâinile ei și le deschide ușa la final copiilor cu aripi, care prind curaj de la o tânără care încă nu a împlinit două decenii de viață. Știe că poate înlocui ideea de playback și o face.

Eva Maria Gârlea: „Am fost mereu înconjurată de oameni “mari”, referindu-mă aici nu doar la vârstă, ci și la valoarea oamenilor ce m-au înconjurat”

Cine este Eva?

Eva este o tânără pasionată de tot ce poate fi frumos în viața unui om, recunoscătoare pentru tot ce are și pentru toți oamenii care o înconjoară. Este studentă la Universitatea Națională de Arte George Enescu din Iași la o specializare care îmbină creativitatea (compoziție muzicală), practica vocală și cea instrumentală. În prezent se implică activ în formarea tinerelor talente și a copiilor doritori de a face primii pași în învățarea pianului sau a muzicii vocale. Toate acestea se întâmplă în propria școală de muzică înființată tocmai din dorința de a împărtăși și următoarei generații de copii și tineri din tainele și lucrurile pe care le-a învățat de-a lungul anilor în care s-a format ca artist.

Ai crescut printre partituri, muzică, pian, instrumente. Crezi că acest mediu ți-a influențat cariera?

Consider că ceea ce sunt astăzi se datorează într-o mare măsură mediului în care am crescut. Am fost mereu înconjurată de oameni “mari”, referindu-mă aici nu doar la vârstă, ci și la valoarea oamenilor ce m-au înconjurat. M-am maturizat rapid, conștientizând că trebuie să studiez și să muncesc pentru a reuși orice în viață. Așadar, interesul pentru muzică l-am manifestat de când mă știu, părinții și fratele meu ocupându-se tot cu muzica. Încă de când aveam opt luni mama mă lua cu ea la emisiunile pentru copii pe care le realiza la acea vreme, neputând să mă lase în grija altcuiva în timp ce ea trebuia să fie în emisie. Am crescut astfel, încă de la cea mai fragedă vârstă, între oameni mari, hrănită de cameramani atunci când mama era ocupată, alintată de persoanele din regie sau legănată pe brațele oamenilor care se iveau în calea mea. Câțiva ani mai târziu eram ajutor de nădejde pentru mama, numărând cu grijă bomboanele care trebuiau să ajungă în pungile copiilor, așezând hainele de spectacol la garderobă și făcând mici lucruri care puteau să o ajute. Tot atunci participam și eu la spectacole și la emisiuni cu momente în care cântam cu vocea, dansam, jucam mici momente de teatru etc.

Eva Maria Gârlea: „Atunci când auzi permanent în casă muzică și crești în sânul unei familii de muzicieni, este foarte puțin probabil să nu îți dorești să urmezi același drum, cel puțin în primii ani de viață”

Ce a fost mai întâi: pianul sau vocea?

Cântatul cu vocea este primul lucru pe care îl faci inconștient atunci când ești copil, îngânând melodiile pe care le auzi în jurul tău. Același lucru a fost valabil și în cazul meu, însă cu o înclinație și o dorință poate mai mare față de un copil obișnuit, mama fiind solist vocal și profesoară de canto, aspect ce consider că m-a influențat încă de când eram în burtă. Atunci când auzi permanent în casă muzică și crești în sânul unei familii de muzicieni, este foarte puțin probabil să nu îți dorești să urmezi același drum, cel puțin în primii ani de viață. Așa a început și drumul meu în muzică, inițial mai mult cu o joacă “de-a cântatul” cu vocea și apoi a continuat cu dorința mea de a face și pian. Această dorință a venit nu doar din faptul că îl aveam pe tata în casă care era pianist, dar mai ales prin participarea mea la orele de pian ale fratelui meu mai mare, care mă fascinau enorm. Eram atât de preocupată să înțeleg ce se întâmplă la orele respective, încât stăteam ghemuită la picioarele lui Alex, sub pian, ascultând cu atenție și măsurând fiecare mișcare și sunet care se auzea. La 4 ani și un pic am avut astfel și primul meu contact mai serios cu acest instrument, sub îndrumarea unei profesoare care a pus temelia în ceea ce avea să îmi devină drum pentru totdeauna.

Eva Maria Gârlea: „Plusul meu consider că este norocul de a trăi și a mă dezvolta într-un secol în care totul este la îndemână”

Ești un mix între părinții tăi, dar ai ceva în plus. Ce crezi că e?

Eu cred foarte mult în genă și în particularitatea aceasta familială care ne deosebește pe fiecare dintre noi de restul, acea tușă personală care ne face unici. Consider deci că sunt un mix, așa cum ai zis tu, între doi părinți care au sădit în mine tot ceea ce reprezint astăzi, de la caracter până la drumul pe care mi l-am ales și multe altele. În ceea ce privește latura profesională, este mai mult decât evident că am îmbinat vocea cu pianul, alegând să urmez ceea ce fac ambii parinți și le-am făcut pe ambele cu recunoștința faptului că pot și vreau să duc mai departe ceea ce părinții mei au făcut la rândul lor. Plusul meu consider că este norocul de a trăi și a mă dezvolta într-un secol în care totul este la îndemână. În ziua de azi nu cred că mai există lucru fără rezolvare, orice nevoie ai având răspuns la o căutare pe google distanță. Consider că este lucrul ce mă ajută să fac ceva mai mult în sfera aceasta educațională și artistică, astăzi fiind mult mai accesibil să descoperi toate lucrurile necesare pentru a avea succes în orice domeniu.

Dacă nu era pianul, ce altceva ar fi fost?

Dacă te referi la cariera muzicală și la instrumentul propriu-zis, probabil că aș fi ales violoncelul sau flautul. O tentativă de a mă apuca de violoncel am avut chiar prin gimnaziu, atunci când mama m-a susținut și m-a încurajat în această direcție, făcându-mi cadou un violoncel. Consider că violoncelul este unul dintre cele mai frumoase instrumente care există, datorită construcției și a sunetului său unic. Dacă te uiți la un violoncelist în timp ce cântă, observi că el se contopește cu instrumentul, parcă îl îmbrățișează și îl mânuiește cu multă grijă și dedicare. Din cauză că prima iubire nu se uită niciodată, am ales să continui cu pianul și să renunț la violoncel. Dacă este să iți răspund la întrebare și dintr-o altă perspectivă, iți pot zice că aș fi putut avea multe alte drumuri în viață. De-a lungul anilor am jucat în piese de teatru, am participat chiar la festivaluri și concursuri mari, unde am obținut rezultate extraordinare. M-am gândit de multe ori și la opțiunea asta, însă tot la muzică m-am întors. Am vrut chiar să mă orientez spre drept la un moment dat pentru că țin minte că mama mi-a povestit de o avocată renumită, care pe lângă o carieră de succes în avocatură era și o pianistă de concert. Mi s-a întipărit în minte ideea asta, însă cu cât am cresut mi-am dat seama că muzica este cea pe care aș vrea să mă focusez.

Eva Maria Gârlea: „Multă lume încă merge pe ideea că dacă părinții sunt matematicieni, doctori, profesori, copilul trebuie să ajungă la fel, ceea ce este o concepție greșită din punctul meu de vedere, mai ales în ziua de astăzi. În cazul meu, modele am întâlnit pe tot parcursul vieții”

Tu nu ești copilul care și-a urmat părinții că asta i-ar fi recomandat ei. Eu știu că tu ai vrut asta. Așadar, ce model ai avut din lumea artistică?

Asta mi-a plăcut întotdeauna la părinții mei și este unul din lucrurile pentru care îi apreciez în mod deosebit. Mi-au oferit libertate și m-au lăsat pe mine să decid ce aș vrea să fac în viață. Tot ei au fost cei care au hotărât să mă ducă la foarte multe activități (teatru, pictură, limbi străine, sporturi etc.) pentru a-mi oferi posibilitatea de a alege. Mi se pare foarte important ca un copil sau tânăr să fie încurajat să urmeze ceea ce îi place și, din păcate, pe zi ce trece observ din ce in ce mai mulți tineri derutați sau nefericiți în carieră din cauza părinților care i-au forțat să facă ceea ce ei nu iși doreau neapărat. Au fost cazuri în care chiar și la cursurile mele parinții iși aduceau copiii să facă ore de pian, doar pentru că acesta era visul lor din tinerețe și nu au reușit, chiar dacă copilul nu este atras deloc de muzică. La fel ar fi putut să fie și în cazul meu, având în vedere că ambii părinți sunt muzicieni și profesori, dar din fericire nu a fost deloc așa. Multă lume încă merge pe ideea că dacă părinții sunt matematicieni, doctori, profesori, copilul trebuie să ajungă la fel, ceea ce este o concepție greșită din punctul meu de vedere, mai ales în ziua de astăzi. În cazul meu, modele am întâlnit pe tot parcursul vieții. Am cunoscut de exemplu profesori care m-au luminat în privința concepției despre muzică, care m-au ajutat să înțeleg mai multe despre ceea ce înseamnă să fii profesor și chiar și acum la facultate am întâlnit persoane deosebite care mă încurajează și mă apreciază, ceea ce este foarte important pentru un artist. Totodată consider că breasla din care fac parte este una extraordinară, cel puțin la noi în Iași există instrumentiști și artiști de mare valoare, care au servit drept model în parcursul meu ca muzician.

Ai mers către un liceu de profil. Ai fi vrut vreodată să renunți?

Am fost la liceul de muzică încă din clasa întâi, adică 12 ani din viața mea, în care am trăit foarte multe experiențe, unele pozitive, altele mai puțin pozitive și tot așa. Ceea ce pot să mărturisesc este că am avut de multe ori pornirea de a merge în altă parte, de a mă orienta spre altceva, însă de fiecare dată mi-am dat seama că este atât de păcat să nu continui cu ceva atât de nobil precum este muzica. Așa că am facut pianul foarte susținut, la nivel de performanță de la patru ani, însă pe parcursul anilor de studiu, am decis să fac nu doar pian, ci și canto. Din clasa a 9-a m-am mutat la secția de canto clasic, continuând în paralel și cu studierea pianului. Așa le puteam îmbina pe amândouă și făceam totul din plăcere și din dorința de a învăța mai mult. Mă acompaniam singură la pian sau chiar pe colegele mele care aveau nevoie de un corepetitor.

Eva Maria Gârlea: ” Pe mama o văd ca pe un întreg univers. Tata este unul dintre cei mai veseli și sufletiști oameni pe care îi cunosc. Alex este fratele fără de care nu aș fi fost la fel astăzi”

La 14 ani avem buletin și ne pregătim de adolescență. Pe la 17 ne pregătim de vârsta majoratului și să dăm de permis. Tu la 16 ani te-ai încăpățânt să fii șofer. De ce?

Am decis să fac acest pas dorindu-mi foarte mult să nu depind de nimeni. Așa am fost de mic copil, mereu mi-am propus să mă descurc singură și probabil că și mama a avut un rol important în dezvoltarea mea în acest sens. Ea era cea care ne spunea să ne rezolvăm singuri problemele atunci când eram copii, pentru că noi, cei care urmăm să devenim adulți, să putem să fim capabili să ne descurcăm în orice situație. Așa că dacă trebuia să sun undeva să mă programez sau să mă învoiesc de la un profesor nu mama era cea care suna, ci trebuia ca eu să mă descurc. Un alt motiv a fost și distanța pe care o aveam între casă și școală, care nu îmi permitea să merg pe jos, așa că aș fi depins mai mereu de părinții mei. Așa că m-am ambiționat și am luat permisul ce-i drept din a doua încercare, dar această experiență m-a ajutat foarte mult și m-a responsabilizat enorm. Atunci am început să lucrez și la Atelierul Ancăi, deci am fost și mai norocoasă să am permisul care m-a ajutat să nu intarzii, să nu depind de ai mei și să mă descurc singură.

Mihaela, domnul Gârlea, tu și Alex. O familie de artiști. Descrie-mi tu acești oameni, prin ochii tăi de data asta.

Pe mama o văd ca pe un întreg univers. Este persoana care le face pe toate și nu se plânge niciodată și am văzut-o întotdeauna ca pe sprijinul meu cel mai mare. Dincolo de artistul complex pe care îl reprezintă, ea este cea care ar face orice pentru copiii ei, asta a făcut toată viața ei, lăsând toate oportunitățile în favoarea noastră. Ne-a crescut iubindu-ne enorm, oferindu-ne orice am avut nevoie pentru a fi ceea ce suntem astăzi. Este pasionată de citit, de croitorie, de artă și de frumos, în sensul cel mai larg al cuvântului. Tata este unul dintre cei mai veseli și sufletiști oameni pe care îi cunosc. Este un muzician foarte valoros și este în același timp o “enciclopedie” infinită de povești din toate domeniile. El este modelul meu, este un om care a muncit toată viața pentru a aduce totul familiei sale, care face glume, se face plăcut prin felul său de a fi și destinde atmosfera oriunde s-ar afla. Alex este fratele fără de care nu aș fi fost la fel astăzi. Este cel fără de care nu m-aș fi maturizat și nu aș fi crescut la fel de frumos și reprezintă persoana care ar face totul să fie alături de mine. Avem o relație deosebită, chiar dacă între noi sunt șapte ani diferență și așa a fost și va fi pentru totdeauna. Asta ne face să fim și foarte buni prieteni.

Eva Maria Gârlea: „La 4 ani, în inocența mea de atunci, mi se părea atât de simplu să pășești pe scenă, să cânți și la sfârșit să fii aplaudat de cei care te urmăresc”

Există presiune în spatele unui nume? Tu ești Gârlea…ai simțit vreodată că trebuie mai mult și mai mult?

Sunt o persoană foarte ambițioasă și îmi doresc întotdeauna să fiu apreciată și să iasă totul așa cum vreau eu. Presiunea a existat și există și astăzi în tot ceea ce fac, dorindu-mi să duc numele Gârlea cât mai departe. Din exterior există presiunea pe care oamenii o induc, gurile rele fiind la orice pas, indiferent de ce ai face. Cred că e important însă să te raportezi tot timpul la realitate și la limitele pe care le ai ca să nu cazi în penibil. Este valabil pentru toți artiștii, muzicienii și pentru oameni în general să realizeze la ce nivel se află și să fie conștienți de posibilitățile pe care le au. Tot timpul vor exista comparații, păreri împărțite, prejudecăți și așa mai departe. Important e să fii tu însuți, să muncești pentru a deveni mai bun și orgoliul să fie unul constructiv, să apreciezi laudele, iar părerile negative să te încurajeze să faci mai mult și mai bine, să te perfecționezi în ceea ce faci.

Ai cântat la evenimente, întâlniri. Îți mai amintești cum a fost primul tău recital?

Nu îmi aduc aminte cu exactitate de primul recital pentru că eram foarte mică. Știu doar că atunci când eram copil și aveam de cântat eram îndrăgită de toată lumea care mă privea și simțeam o lejeritate și o siguranță foarte mare atunci când urcam pe scenă. La vârsta aceea (4-5 ani) nu conștientizam încă ce înseamnă de fapt să urci pe scenă și să-i faci pe cei din public să se bucure alături de momentul tău. În inocența mea de atunci mi se părea atât de simplu să pășești pe scenă, să cânți și la sfârșit să fii aplaudat de cei care te urmăresc. Cu timpul apare conștiința faptului că totul trebuie să iasă perfect, lucrurile devin mai dificile odată cu maturitatea dobândită atât ca artist, cât și ca om.

Ți s-a întâmplat să nu reușești să termini o melodie din cauza încărcăturii emoționale?

Ca artist, emoțiile trăite pe scenă sunt cu totul și cu totul speciale și diferite. Încă de când eram mică am învățat de la părinții mei și mai ales de la mama cu care studiam foarte multe ore pe zi, că orice s-ar întâmpla trebuie să trec mai departe. Emoțiile pot fi constructive sau din contra, extrem de distructive. Am avut și momente în care m-am pierdut cu totul din cauza emoției și a presiunii, dar de fiecare dată am găsit o cale să continui și să trec mai departe. Am învățat un truc foarte important de-a lungul activității mele artistice și anume că atunci când mă încurc trebuie să găsesc imediat un mod de a improviza pe moment sau a face ceva care să îmi dea forța necesară de concentrare pentru a trece mai departe. Aplic asta și în viața de zi cu zi, în situațiile în care am un blocaj și nu știu cum să trec peste. Cel mai important este să iți păstrezi calmul, mai ales în momentele tensionate cum sunt concursurile sau examenele în care trebuie să te ridici la cel mai înalt nivel.

Eva Maria Gârlea: „Pot spune însă că partea solicitantă a acestei meserii este că fiecare copil este foarte diferit în felul lui față de celălalt”

Ce sfaturi de aur ai primit de la părinții tăi?

Să fiu eu însămi, să fiu respectoasă pentru a câștiga la rândul meu respectul persoanei de lângă mine, să caut întotdeauna ceva frumos la omul care îmi iese în cale, să fiu răbdătoare, înțelegătoare și să las de la mine, să merg înainte chiar și atunci când dau greș, să nu mă dau bătută.

Ai fost ucenică înainte să ai propriul atelier. Ce a însemnat asta?

Inițial a însemnat o pură întâmplare transformată ulterior într-o mare pasiune și o descoperire care nu credeam vreodată că va deveni ceva atât de important pentru mine. Îmi vine să zâmbesc mereu când îmi aduc aminte cu câtă hotărâre îi ziceam mamei că niciodată nu aș vrea să fiu profesoară. Îi ziceam asta nu pentru că nu credeam că aș putea să fac asta, ci pentru că lucrul cu copiii înseamnă foarte multă răbdare, răbdare pe care simțeam că nici cu mine nu o mai aveam. Așadar, trăiam cu impresia că eu nu voi vrea niciodată să fiu profesoară de pian, cu atât mai puțin de canto. Asta s-a întâmplat până într-o zi în care din pură coincidență mă întâlnesc la un concert cu Anca Șerban, pe care o știam mai mult din vedere și cu care nu avusesem prea multe întâlniri înainte. Știam că este o solistă foarte talentată și apreciată și că are o școală de muzică privată de succes. După ce se terminase concertul, Anca m-a întrebat dacă aș vrea să vin la ea la Atelier pentru a face câteva ore cu copiii și, eventual, dacă îmi place și mă acomodez cu locul să încep să fac parte din echipa școlii ei. Am acceptat propunerea, mai mult ca pe o provocare pentru mine și pentru a avea încă o experiență nouă în palmares. Așa a început o aventură și una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea, acolo fiind locul în care am făcut primii pași în direcția aceasta de profesor, loc în care am învățat foarte multe și m-am dezvoltat considerabil. Îi sunt recunoscatoare Ancăi pentru că ea a fost practic cea care mi-a deschis ochii și spre această parte, care iată că astăzi îmi este sursă a satisfacției mele profesionale. Nu cred că este ceva mai frumos decât satisfacția pe care o ai atunci când elevul tău crește sub ochii tăi, obținând rezultate deosebite prin îndrumarea pe care i-o oferi.

Eva Maria Gârlea: „Îmi vine să zâmbesc mereu când îmi aduc aminte cu câtă hotărâre îi ziceam mamei că niciodată nu aș vrea să fiu profesoară. Îi ziceam asta nu pentru că nu credeam că aș putea să fac asta”

De ce MusEve Art School?

M-am gândit foarte mult la cum aș vrea să fie numele școlii mele. Inițial aș fi optat pentru ceva în limba română, însă într-un final am decis că varianta în limba engleză este mult mai potrivită. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost cuvântul “muzica” (în engleza “music”), care este cel mai reprezentativ pentru școală. Mi-am dorit foarte mult să apară și ceva din numele meu integrat în numele școlii și am ales Eve, echivalentul numelui meu în limba engleză. Încercând toate variantele de a le pune cumva cu sens împreună, am decis să fie MusEve, care mi se pare un nume prietenos, destul de ușor de reținut.

Cât de greu este să fii profesor?

Dacă îți place ceea ce faci cu adevărat nimic nu e greu. Pot spune însă că partea solicitantă a acestei meserii este că fiecare copil este foarte diferit în felul lui față de celălalt. Asta înseamnă că pentru fiecare în parte trebuie să găsești modul în care să te faci plăcut și stilul de învățare care să-l atragă ca să poată evolua cât mai frumos, dar asta mi se pare partea provocatoare și frumoasă a acestei meserii. Este cea mai mare împlinire atunci când vezi că un copil vine cu drag și așteaptă cu nerăbdare să îți calce pragul pentru a veni să învețe să cânte.

Unde vezi MusEve peste 5 ani?

Îmi doresc ca școala să crească datorită rezultatelor pe care voi reuși să le obțin cu copilașii pe care îi îndrum. Mă gândesc și la ideea de a extinde școala într-un viitor mai îndepărtat, însă momentan mă simt atât de bine în locul pe care îl am și sunt foarte mândră de ceea ce am realizat până acum. Cu siguranță că în 5 ani mă voi putea lăuda cu o “familie” mare de copii și tineri talentați care fac parte din povestea MusEve!

Eva Maria Gârlea: „Pot spune însă că partea solicitantă a acestei meserii este că fiecare copil este foarte diferit în felul lui față de celălalt”

De unde îți iei energia?

Cea mai mare doză de energie o găsesc la copii. Ei sunt sursa infinită de energie și de bucurie imensă. Pot să am și cea mai nefericită zi, să fiu obosită, nemâncată. Când intră copilul cu zâmbetul până la urechi și îmi oferă o îmbrățișare din tot sufletul, cu toată sinceritatea, se așează la pian și îmi mărturisește cât de mult a așteptat din nou ziua în care să ne revedem atunci trec toate și îmi reîncarc bateriile.

Cum găsești potențialul unui copil?

Eu consider că potențialul există în oricine ajunge la mine, însă diferă de la un copil la celălalt cât de mult timp durează pentru a-l scoate la lumină. Atunci când îți dorești cu adevărat să faci ceva, totul vine de la sine. Majoritatea copiilor au nevoie de timp pentru a se exterioriza și pentru a se simți cu totul în largul lor în fața unui străin. De aceea rezultatele vin în timp în funcție de caracterul copilului și modul în care asimilează el informațiile.

Cum te impui în fața lor?

Fiindcă orele sunt individuale, îmi este foarte ușor să mă înțeleg cu copilul pe toată durata ședinței. De obicei reușesc să alternez cântatul și învățatul lucrurilor noi cu joculețe educative, diverse replici care să-i facă să râdă și în cazul copiilor mici mă folosesc de povești și jucării care să le capteze atenția pe durata orei. Nu simt nevoia să mă impun într-un anumit fel pentru că totul vine involuntar și mă adaptez în funcție de nevoile fiecărui copil și de starea lui din ziua respectivă.

Iubești?

Da!

Unde te găsim?

MusEve este în inima orașului Iași, vis a vis de parcul Gulliver, într-o locație veselă și plină de culoare. Cursurile de pian și canto se adresează atât copiilor (cu vârsta minimă de 4 ani), cât și tinerilor, dar și adulților. Testarea este gratuită!