Fascinanta istorie de succes în America a Monei Nicoară, regizoarea filmului cu Nina Cassian

Mona Nicoară este regizoarea filmului Distanța dintre mine și mine, dedicat Ninei Cassian, produs de Ada Solomon. L-a semnat împreună Dana Bunescu.

Notorietatea Monei în zona de film documentar a început când Children Underground, despre copiii metroului bucureștean, ajungea la Sundance Film Festival, în 2001, și era nominalizat pentru Oscar. Iar patru ani mai târziu, în 2005, de la Budapesta decidea să înceapă filmările pentru o nouă producție, Școala noastră, un discurs despre segregarea romilor în școlile românești. Prezentat la Tribeca Film Festival și aplaudat în alte 60 de festivaluri, filmul și-a câștigat faima meritată. Și, o dată cu filmul, și tânăra regizoare de origine română, activistă pentru drepturile minorităților rome și ale homosexualilor, care a plecat din România în anii 90 cu o bursă completă la Columbia University, îndrăgostită lulea de un american.

Povestea filmului care a readus-o în atenția presei, dar și povestea unui om de succes în câteva minute de lectură.

 De unde vine preocuparea ta pentru Nina Cassian?

Eu o citeam pe Nina din adolescență, când i-am descoperit poezia anvangardistă, volumul Loto-Poeme, din 1972, care mi-a rămas foarte multă vreme în minte.

Dar de la scriitura ei la film e cale lungă, pe care a parcurs-o pentru mine Ada Solomon, care, la puțină vreme după ce ne-am cunoscut, mi-a spus că visa de multă vreme un film cu Nina Cassian și că ar vrea să îl realizez eu. Am fost flatată, bineînțeles, fiindcă știam reputația Adei ca producător, subiectul îmi era foarte drag, singura strângere de inimă era legată de faptul că Alecu Solomon crescuse cu Nina Cassian. Mama lui o știa din adolescență. Sigur că am întrebat despre asta, iar Ada mi-a răspuns că Alecu se simte prea aproape de subiect. Carevasăzică, din pricina Adei s-a născut acest film.

Există însă și momentul magic în care ideea de pornire ia amploare și povestea devine a ta. Când ți-ai asumat completamente filmul?

 Cred că lucrurile s-au petrecut treptat. Întâi de toate, aveam această istorie personală cu scrierile Ninei.

Apoi, chiar înainte de a o vizita, am început să-i citesc memoriile, precum și povești despre ea din memoriile altora. Așa încât am devenit fascinantă nu doar de o poveste pe care o știam în mare, ci despre relația ei cu povestea aceea.

La sfârșitul lui 2012, când Ada era la New York pentru Making Waves, cunoscutul festival de film românesc de aici, am decis să mergem la Nina să ne dumirim dacă vrea să lucreze cu mine.

Citește și portretul sepia al Ninei Cassian, scriitoarea de la „curtea” regimului comunist, muza, iubita și amanta marilor nume ale literaturii române

 Ce-ți amintești din acea întâlnire?

Mi-era teamă că nu o să mă aprobe așa că m-am dus cu o cameră, în caz că aveam nevoie, să pun o barieră între mine și Nina. Aveam o grămadă de emoții, mai ales că odată, când mai fusesem prezentată Ninei, prin anii ‘90, nu scosesem o vorbă. Deci știam ce se putea întâmpla. (râde)

Nina ne aștepta cu țigara în mână, pe canapea. Lucru destul de rar aici, să fumezi acasă. Ea fuma mult și își turna primul pahar de whisky la ora zece dimineața.

Când am intrat m-a frapat mirosul, o combinație de tutun cu alcool, foarte familiar. Mai târziu, când fiul meu, Luca a ajuns în casa Ninei, mi-a zis că mirosea a România.

Nina avea 86 de ani atunci și era deja omul care își făcuse ordine în cap, în sensul că știa prin ce trecuse, știa ce mai vrea de la viață, știa să înțeleagă oamenii, nu mai avea nimic de demonstrat, nu mai avea nimic de apărat, era o persoană cam cum aș vrea eu să fiu.

Am petrecut doar câteva ore cu ea și am vorbit despre toate. Am convingerea că ar fi stat de vorbă cu aceeași relaxare și inteligență cu oricine i-ar fi trecut pragul, de fapt.

 Unde și ce ați filmat?

 Ce se vede în film, teoretic, este foarte plictisitor: o doamnă în vârstă care bea și fumează pe o canapea din apartamentul ei newyorkez, înconjurată de hârțoage, medicamente și partituri de pian. Singurul lucru spectaculos acolo este însăși Nina. Dar este de ajuns, fiindcă Nina este un personaj magnetic.

Pentru că Nina, cu ochii ei senzaționali și cu mintea ei brici relaționează cu o arhivă impresionantă de filme, fotografii, bucăți muzicale care au, toate, legătură cu ea.

 Cât a durat să faceți filmul?

 A durat mult prea mult, așa cum durează, de fapt, toate filmele documentare.

Am făcut cercetare vreo șase luni, după care am filmat cu Nina, în 2013, din când în când, timp de vreo alte șase luni. Între timp, am început cercetările în Arhiva Națională de Film, în Arhiva TVR, Dosarele Secției „Agitație și Propagandă” a CC al PCR, de la Arhivele de Stat și în Dosarele de Urmărire ale Securității, de la CNSAS, care au 11 volume. Un obiect foarte stufos.

 Din ce ai găsit și citit ce te-a frapat?

 Pentru mine, cel mai amuzant lucru, dincolo de ce se vede în film, este zelul scriitorilor care turnau alți scriitori. Dacă îi pui unui autor o pagină în față el încearcă să scrie frumos.

 Este ceva din ce ai descoperit acolo care a surprins-o?

 Nina nu a vrut să afle nimic despre dosarul ei de la Securitate. O înțeleg.

Ce i-a plăcut foarte mult însă a fost să vadă bucăți din alte note informative de la Secția de „Agitație și Propagandă”, unde oamenii încercau să afle cum să procedeze cu această persoană problematică, Nina Cassian, care îndemna tinerii la fumat, la băutură și la alte feluri de dezmăț, în ideea că și Baudelaire a făcut la fel. (râde)

Ninei i-a plăcut să revadă vechile ei interviuri, a fost impresionată când i-am arătat o emisiune pe care o făcuse Tudor Vornicu despre Nina la 2 Mai și care i-a dat ocazia să își revadă gazda, Babușka pe care o știa de o viață și care i-a fost alături toți anii cât a stat acolo.

 Nina a apucat să vadă ceva din film?

Ea a murit chiar înainte să ne apucăm de montaj. Nu a apucat să vadă nimic, din păcate.

Soțul ei, Maurice Erwards, care apare în film spre final și este (veți vedea) un fel de happy-end al nostru, a văzut montajul final prima oară la el acasă, doar cu mine. Am vrut că fie așa pentru că întotdeauna este emoționant și straniu să te vezi în film sau să vezi pe cineva pe care îl iubești. În ciuda faptului că este un om foarte obișnuit cu aparițiile publice, câtă vreme a fost directorul Filarmonicii din Brooklyn.

A fost emoționat. Știu că i-a plăcut filmul, dar nu e ușor să te uiți la cineva care îți este drag și să o vezi ca și cum ar fi vie pe ecran.

 Cum te-ai decis să devii regizor?

 Nu m-am hotărît. A fost o întâmplare.

Cândva, prin 1998, am fost rugată să ajut la traducerea unor materiale pentru un film care, în cele din urmă, avea să se numească Children Underground.

Am acceptat să fiu translator, în locul cuiva care renunțase. Aveam să înțeleg și eu de ce: nu era deloc ușor să lucrezi cu astfel de materiale, începeai să visezi copiii, îți intrau sub piele personajele.

Este imposibil să lucrezi la un film, între opt și zece ore cu materiale auditive și vizuale și să nu își intre în subconștient. Asta ni se întâmplă tuturor.

Ulterior, am devenit producător asociat al filmului.

 Care era contextul vieții tale atunci?

 Eram la New York, la studii. Mă mutasem în SUA de vreo trei ani de zile, începusem o teză în literatură, iar în paralel îmi continuam munca pe drepturile omului, pe care o începusem în România. Mai exact, lucram pe articolul 200 care incrimina homosexualitatea. Așa încât, această propunere de job care a venit de nicăieri și nu mă așteptam să ducă undeva, era doar o altă modalitate de a mai face un ban.

Dar filmul avea să primească un premiu la Sundance Film Festival și să fie nominalizat la Oscar. Aceste lucruri par excelente de la distanță, dar, dacă nu mai ai buget, o campanie de Oscar și cheltuielile pentru participarea la Sundance, un festival foarte scump, te pot face să juri că nu mai faci film vreodată.

Dar nu m-a ținut decât vreo patru ani de zile jurământul. Eram la Budapesta și lucram pe tematica segregării școlare pentru romi, când mi-am zis că cel mai sănătos mod de a înțelege acest lucru este de a vedea oameni adevărați care se luptă cu ea.

Așa am început că lucrez la Școala noastră, care a ieșit acum 7 ani și a avut premiera la Tribeca Film Festival. Apoi a mers în mai multe festivaluri, noi ne-am oprit numărătoarea undeva la 60.

A avut o viață foarte bună în străinătate, spre deosebire de cum s-a văzut în România, poate tocmai pentru că mesajul era greu de digerat în această țară, în care segregarea este un fapt banal.

 Cum ai ajuns la NY?

 În studenție  îmi câștigam banii ca traducător și ca activist pe drepturile omului. Am început să lucrez cu APADOR-CH și cu ceea ce urma să devină ACCEPT.

La NY m-am mutat pentru că mă îndrăgostisem de un băiat care era american și care voia să se întoarcă acasă. Eu însă nu îmi doream deloc să plec.

Așa că i-am spus că merg numai ca doctorand. Or, pentru a te înscrie la un doctorat, trebuie să treci printr-o serie de probe. Una dintre ele era un test standardizat pentru școala doctorală. Îmi amintesc că dinadins m-am îmbătat în seara de dinaintea examenului, (fusesem cu niște colegi prin închisori în căutarea persoanelor închise în baza articolul 200). Am dat testul a doua zi, mai mult beată decât trează – nici măcar mahmură nu eram.

Și speram să pic. Am aplicat la mai multe Universități americane și evident că multe dintre ele nu m-au acceptat, fiindcă se uitau la cifre, foarte slabe după testul standard dat pe beție. Dar, ghinionul sau norocul meu, Columbia University a avut un examinator, o profesoară cu care ulterior am și lucrat, care s-a uitat și pe teza de licență, pe care o trimisesem împreună cu celelalte materiale.

Arunci mi-am zis: „uite, tu ești din România și vrei să mergi la doctorat în SUA. Dar dacă în schimb, cineva îți oferă o bursă completă la Columbia, nu refuzi”. Așa că am ajuns la NY. Mai mult cu forța.

 Dar ți-a priit NY, dacă ai rămas.

 Nu știu ce să zic. M-am mutat și am trăit o vreme și la Budapesta până când aerul a devenit irespirabil din cauza regimului Orban. Și am mai avut încercări de a reveni în Europa.

Între timp, au apărut copiii, care merg la școală aici, în NY așa că am rămas. De nevoie. (râde) Dar vin în România de fiecare dată când am ocazia.

 De unde vine aplecarea ta către activism în drepturile omului?

 Nu știu. Dar cred că am învățat în timpul Revoluției și în timpul protestelor de după că poți, ca individ, să faci lucruri care schimbă societatea. Iar asta este o noțiune oarecum adictivă.

Pentru fiecare zonă de interes, introducerea a fost făcută de un alt activist. În cazul romilor, cel care mi-a vorbit prima dată a fost Nicolae Gheorghe, care încerca cu disperare să ne convingă că progromurile împotriva romilor, de la începutul anilor 90 era o problemă legată de drepturile omului, în vreme ce noi, ca și guvernul, credeam că este o problemă socială.

Iar în toată dezbaterea legată de articolul 200 din Codul Penal am fost introdusă de un activist care și acum îmi este prin preajmă, Scott Long. El fusese profesor Fullbright la Cluj și, cred că fără el, mult din activismul LGBT din România nu ar fi existat atât de repede și sub această formă.

 Dacă ne întoarcem și mai mult și vorbim despre adolescenta Mona?

 Dacă ne întoarcem și mai mult, ar trebui să îți spun că am fost timișoreancă și m-am mutat la București și, printr-o serie de erori, nu am ajuns la o școală de arte, unde voiam eu să fiu, ci la un liceu de mate-fizică. O oroare, de fapt.

În reculul meu, m-am apucat de scris și am intrat în cenaclul pe care mulți oameni de vârsta mea îl mai țin minte, Săgetătorul, la Liceul Gheorghe Lazăr. Acolo am învățat cum să ai o disciplină a muncii creative, în care, în fiecare săptămână îmbunătățești ceva.

 Ce scriai?

Poezie. Și, țin minte că Răzvan Rădulescu, romancier și scenaristul Noului Val al filmului românesc, scria proză și teatru. Era acolo și Napoleon Helmis, alt regizor, și mulți alții care au rămas în zonele creative ale Bucureștiului, chiar dacă nu mai scriu.

 Când nu faci filme la NY ce faci?

Am predat film la NY University și a Rutgers University. Scriu foarte mult și încă lucrez pe drepturile omului.