Fata din Curcubeu

Un monolog actoricesc care taie în carne vie, iată povestea acestui spectacol one-woman-show, jucat în prezent la Godot de Ilona Brezoianu.

Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi… pentru că din acest spectacol nu ieşi întreg. După ce se rosteşte ultima replică şi-ţi aduni sufletul de pe jos, aplauzi mecanic, căci aşa se cade, pui bucăţile din tine la locul lor, cine mai poate, deh, şi în pas mut ieşi din mica sală ascunsă-n Centru Vechi, croşetând idei noi pentru a-ţi construi un nou scut, cel vechi fiind distrus iremediabil de textul Liei Bugnar. Genul acesta de experienţă teatrală are două tăişuri: pe de-o parte ne arde şi ne purifică, ne face să reacţionăm şi să reanimăm în noi zone pe care le-am crezut îngheţate pe vecie, dar pe de altă parte ne intră cu forţa în plex, ne scoate inima afară, dă cu ea de pereţi, o stoarce, o seacă, o lasă fără vlagă, apoi o bagă înapoi de-a-ndoaselea. Şi când crezi c-ai scăpat îţi deschide sertarul pe care l-ai ferecat pe vecie şi-ţi plimbă prin faţa ochilor cele mai ascunse zone din călcâiul tău moştenit de la Ahile. 
Viaţa femeii este ca o petală de mac. A oricărei femei. Aţi pus mâna pe ceva mai fin şi mai translucid, pe ceva cu o culoare atât de pătimaşă, dar cu o textură atât de subţire şi sensibilă? Fix aşa este şi personajul nostru, o fată oarecare, purtată de tăvălugul vieţii în zona cea mai tenebroasă a subzistenţei. Se prostituează pe ultimul rând din cinematograful Curcubeu, în timp ce-şi cultivă universul interior cu Fellini şi cu mirificul joc actoricesc al marilor actori, apoi îţi vorbeşte şi se uită fix în ochii tăi, şi brusc, scoate o sticluţă de parfum goală şi-ţi spune povestea ei… iar tu eşti de-acum tăiat de la jumate. Pentru că noi toţi avem o coardă, o notă, un fir la care vibrăm într-un mod dramatic. Şi prostituata noastră tocmai a ajuns la treapta aceea a suferinţei pe care noi o ştim dar ne facem că ne e complet străină: bătrâneţe, singurătate, dor, gol, umilinţă, pustiu. Un bătrânel în cinema i-a dat cadou o sticlă de parfum, a rugat-o să se dea cu el, să se aşeze alături şi să spună din când în când „Oh, iubitule!”, în timp ce el îi şopteşte discret „Of, Adela…!”, adulmecându-i cu toată fiinţa parfumul, prin nări, prin pori, prin suflet. Până-ntr-o zi când bătrânelul nu mai vine. Treci repede cu gândul peste această secvenţă de frică să nu-ţi imprimi nimic pe retină şi să nu reţii substanţa care iese la suprafaţa din această poveste.
Te-ai bucurat în zadar. Pentru că următoarea secvenţă a monologului este cu dedicaţie pentru iubitorii de animale, care, dacă au crezut că scapă din acest malaxor al catharsisului, se înşală. Pisica neagră de la colţul cinematografului, care o aştepta în fiecare noapte ştiind că trebuie să-şi primească porţia de salam. Trei felii. Şi pentru că eroina noastră a fost bătută crunt de un client, care evident n-a mai plătit-o, pisica a rămas o seară nemâncată. Ne spune că i-a fost ruşine să dea ochii cu pisicuţa, în felul în care arăta. Deja simţi cum turbinele de la RMN s-au activat şi-ţi scanează sufletul. Simţi că nu mai ai scăpare. Abandonează, aşadar, spectatorule, şi roagă-te ca în viitor muza s-o lase mai moale pe Lia Bugnar sau s-o îndrume către vodeviluri.
Întreaga piesă e tăiată secvenţial de bucăţi muzicale, interesantă alegere ritmurile ţigăneşti, dar şi de aduceri aminte cu episoade din copilărie, când deja împuţinaţi de lacrimi, aflăm de moartea mamei, a tatălui, a surorii gemene, a broscuţei Matusalema, timp în care un taifun, un uragan de senzaţii intră şi iese prin noi, prin fiecare, doar cu ajutorul unui text şi-a unei actriţe. N-avem decor, n-avem muzică şi stroboscop, n-avem costume, recuzită. Nu e nimic. Eşti tu, cu durerea. Este viaţa despuiată de maglavais. Este o teorie sinceră despre un posibil drum pe care ar fi putut s-o ia viaţa fiecăruia dintre noi dacă ursitoarele ar fi fost bete criţă. Aşa cum sunt de multe ori la căpătâiul unui nou născut. Bete, rele şi nedrepte. Nu, nu există nicio şansă să ieşi cu faţa curată din acest spectacol şi nu, nu ai cu ce să te aperi. Intră, aşază-te şi lasă-te purtat. Abandonează-te. Îngăduie-ţi să simţi, să vibrezi, să te înfiori. Dar, în linişte, să nu deranjezi bunul mers al lacrimilor celorlalţi de la colţul ochilor spre bărbie. 

„Fata din Curcubeu”, de Lia Bugnar, cu Ilona Brezoianu, pe 2 septembrie, ora 22:00, la Godot Cafe-Teatru. Preţul unui bilet este de 35 lei. Detalii pe godotcafeteatru.ro