Felix Crainicu, regizorul care a scris cea mai mică enciclopedie a etichetei în dansul social: „Am ajuns aici așa cum am făcut-o peste tot: am bătut la poarta templului"

Felix Crainicu este regizor, scenarist, profesor de dans, vocea cărților audio și cel care servește voluntar la masă bătrânii de la cantina socială.

S-a născut în București, iar dacă l-ai cunoaște doar prin prisma dansului, te-ai lăsa înșelat de iluzia că Felix ar fi din Cuba.

A cunoscut salsa imediat după ce a ajuns în România, apoi a ajuns un fel de ambasador al acestui stil de dans.

Fascinat de dansul social, a călătorit prin toată lumea pentru pasiunea sa, apoi a deschis, alături de Suzana Deak o sală de dans în care predă mai multe stiluri de dans. Cum te comporți în această lume în care activezi toate simțurile, l-a împins să scrie cea mai mică enciclopedie: eticheta în dansul social. Cartea a ajuns să fie tradusă în engleză și spaniolă.

Această carte „de buzunar”, cum îi spune el, nu este singura carte pe care a publicat-o.

„Cea mai mică enciclopedie descifrează universul fascinant al dansului social și vorbește despre reguli nescrise, bun-simț și opțiuni, despre un limbaj aparte, în permanență reinventare. Dansul este libertate, o libertate care însă nu trebuie să afecteze pe nimeni. Nu există spațiu de dans fără să aibă propriile lui legende vii, dansatori care respectă, sau nu, regulile bunului simț. Dincolo de rânduieli, tradiții și zei locali, dansul social există ca să putem trăi mai frumos”, spune Felix despre micul dicționar.

Teatru, cărți, film, dans, radio și vocea cărților audio de pe o platformă online, Felix ne-a permis astăzi să fim curioși. Ba mai mult, ne-a oferit și răspunsurile celuilalt Felix.

Felix Crainicu: „Câteodată, Felix își pune un șorț și merge să servească bătrânii la mese într-o cantină socială”

Cine este Felix?

Nu știu. Habar nu am. Nu ai de unde să cunoști amănuntul, dar îmi vine destul de greu să vorbesc despre mine. Îmi place să las faptele să aducă elocvență. Ceea ce rămâne după ce am tăcut. Sau, mai degrabă, te-aș trimite înspre oamenii care mă cunosc, să-ți spună ei. Mă rog, hai să nu mai evit răspunsul. Nu cu mult timp în urmă am primit exact această întrebare din partea cuiva tare drag, cea mai caldă rază de viață din ultima sută de ani. O să caut să cosmetizez ce am spus atunci, ca să nu îți scad brusc audiența. Felix este un călător prin viață, un depănător al propriei povești. Un auto-descoperitor, cu toate valențele pe care această idee le include.

Ce face Felix acum, în acest moment? Ca și activități…

Dacă vorbim de lucruri concrete o să îți spun că face emisiuni la Radio Romania Actualități, coordonează proiecte Erasmus, citește cărți audio la Voxa (Plumb, Bacovia – cea mai recentă), ține ateliere pentru copii și adolescenți, se implică în activități caritabile, are cursuri de dans și ticluiește următorul film. În plus, pândește să revină în teatru, pentru că au trecut câteva luni bune de când nu a mai regizat un spectacol. Câteodată, își pune un șorț și merge să servească bătrânii la mese într-o cantină socială.

În general, fac doar ceea ce îmi place și ard pentru ceea ce îmi place să fac.

Felix Crainicu: „Îți voi spune despre copilărie că abia am așteptat să se termine”

Unde ai copilărit și cum a fost copilăria ta?

Pe străzile din Drumul Taberei, cam pe unde se termina Bucureștiul în anii aceia. Acum, în loc de câmpul unde ne ascundeam printre spicele de grâu, au crescut cartiere. Îți voi spune despre copilărie că abia am așteptat să se termine. Nu e cazul să detaliem, am avut o copilărie la fel de veselă și tristă ca a oricui altcuiva. Abia așteptam, însă, să pot să fiu eu cel care decide pentru mine însumi.

Am avut două revelații în copilărie, două valori: teatrul și radioul. Nu că îmi plăceau, mă obsedau. Îmi deschideau lumi și mă trimiteau dinolo de granițe. Mă rog, astea sunt noțiuni care acum nu reprezintă mai nimic. Pe atunci era aproape imposibil să călătorești în afara țării, iar imaginația îți era alimentată de cărți sau apusuri printre stâncile din Piatra Craiului. Ca în orice familie care se respectă, ai mei au avut grijă să mă descurajeze și să mă convingă că nu am ce căuta într-o lume creativă, artistică. Așa că m-am apucat de radio în secret, după ce am fost obligat să dau la Politehnică (pe care am terminat-o în 10 ani – ghici din ce motiv?), iar la UNATC am dat admiterea la regie târziu de tot, când aveam spre 30 de ani. În radio am ajuns prin perseverență. Cu tehnologia de atunci (un pick-up cu radio – care reda un disc, un microfon făcut din galenă de telefon și un casetofon mono care capta atât vocea mea, cât și muzica) am făcut o casetă demo cu un fel de program radio. M-am dus cu ea prin tot felul de locuri până am dat de cineva care mi-a deschis ușa. Am ajuns la ceea ce atunci era Radio XXI. În primii doi ani am făcut câteva sute de ore de emisie fără să primesc un leu. Cred că abia din al treilea an am primit un contract de colaborare. Nu conta. Făceam radio! Iar când mergeam la emisiunile de noapte plecam de acasă cu rucsacul (din acela cu cadru, pentru pregugălieni) plin de casete și discuri.

Felix Crainicu: „Totul s-a oprit în clipa în care am descoperit salsa, fenomen care abia ajunsese în România de câteva luni”