Felix Crainicu, regizorul care a scris cea mai mică enciclopedie a etichetei în dansul social: „Am ajuns aici așa cum am făcut-o peste tot: am bătut la poarta templului"

În lumea dansului cum ai ajuns?

Mi-a plăcut o fată, cum altfel? Glumesc. Era un grup care avea nevoie de un ficus. Adică de cineva care să umple un spațiu gol pe o scenă. Mereu m-au amuzat provocările ca asta, în care mă arunc în ceva fără să am habar ce fac. Mă pun într-o situație și îmi testez niște limite. Nu aveam nicio treabă cu dansul, ba chiar eram și la o vârstă la care alții au renunțat de mult. Am încercat câteva cursuri, diverse stiluri. Totul s-a oprit în clipa în care am descoperit salsa, fenomen care abia ajunsese în România de câteva luni. De atunci nu m-am mai oprit. Este o cultură incredibilă, o sursă de educație, o valoare care te ajută să descoperi profunzimi nebănuite. Totul se întoarce în timp cu secole, are legătură cu sclavii africani, cu regii europeni și aroma Americii Latine. Ți-aș recomanda cartea pe care am scris-o despre istoria salsa, dar a dat editura faliment și nu a mai apărut. Am avut șansa să fiu martorul implicat în salsa din țara noastră. Am ajuns suficient de devreme să prind botezul, am băut șampania bruderschaft la majorat și am împrăștiat cenușa în vânt la final. O poveste pentru altă dată.

Ca să fac legătura cu o idee de mai devreme: în clipa în care m-am implicat serios în dansul social am avut parte de și mai multă susținere din partea celor dragi și apropiați. Pierzi timpul! Nu vei reuși niciodată! Ești un idiot! Au fost, probabil, cele mai drăguțe dintre ele. În puțini ani am ajuns să lucrez cu oameni faimoși din domeniu, să fiu pe scenă cu ei, iar aici mă refer la câțiva dintre cei care atunci erau în Top 10 la nivel mondial. Un bocanc care mă apasă pe cap mă obligă să depășesc limite. Cred.

Prin radio, regie, scenarii poți vizita, cu mintea, lumea în lung și în lat, iar prin muzică o faci, efectiv. Ce țară are inima ta?

N-am ajuns să văd atât de multe țări câte mi-aș fi dorit, deși sunt vreo 20. Mi-au plăcut tot felul de locuri, aș fi putut rămâne în multe dintre ele. Am ales mereu să mă întorc. Nu vreau să folosesc cuvinte mari. Aici am de făcut treaba pe care o am de făcut. Am primit câteva lecții foarte frumoase de patriotism în lungul vieții. Acum mulți ani am prins o grevă a benzinarilor în Grecia. Pur și simplu, oamenii nu mai lucrau și nu puteai cumpăra benzină. Eram cu motocicleta, voiam să fac niște mii de kilometri în câteva zile. Cu greu (un motociclist olandez a sunat un prieten din Belgia, care avea un unchi în Croația, care știa un grec din Kavala, care avea un văr de-al doilea benzinar), am ajuns să punem benzină pe ascuns. Noaptea. Omul, un puști de vreo 20 de ani era spărgător de grevă și probabil că tocmai își aranja un concediu în Tenerife cu banii luați de la cei 10-12 motocicliști care voiam să alimentăm. În timp ce îmi umplea rezervorul am răspuns întrebării olandezului. Merg spre Macedonia. Grecul benzinar a oprit alimentarea și aproape m-a lovit: Dacă mai vrei gaz, tu mergi la Skopje, nu în Macedonia. Aici ești în Macedonia. Noroc că mi-e dragă istoria și am înțeles rapid ce voia omul de la mine. Am tăcut, am pus zece euro în plus peste șpaga, oricum, enormă și am plecat. La Skopje.

Felix Crainicu: „Inima mea are oameni, nu țări”

Altă dată aveam motocicleta defectă pe un trailer care mă ducea spre Timișoara. Goran, șoferul ACR-ului local, abia dacă rupea câteva cuvinte în engleză. A rămas stupefiat și cu ochii bulbucați (la propriu) când l-am întrebat dacă îi place Belgradul pe care tocmai îl traversam. Of course! It is my town! Am tăcut. Din nou. Și am înțeles altfel anii 90 din fosta Iugoslavie. Sau noțiunea de patriotism.

Inima mea are oameni, nu țări. Țara mea e România.