Cum ar putea învăța copiii noștri dacă nu ar fi obligați? Arhitecta care folosește experiența nordică pentru a redesena sistemul de învățământ din întreaga lume a venit în România

Suntem în plină dezbatere despre cum ar trebui să reformăm sistemul de educație din România. Vorbim despre programa școlară de care toată lumea se plânge că este prea încărcată. Dezbatem cum ar trebui să arate examenele, astfel încât rezultatele copiilor să nu mai fie atât de dramatice. Asta se întâmplă la noi, în timp ce în alte părți oamenii gândesc mult mai departe. Dincolo de note sau de examene. Dincolo de relația unidirecțională profesor – elev. Și dincolo de acel spațiu bine definit în care copii stau cu spatele la un perete și cu fața la un profesor care scrie la tablă (de multe ori, cu spatele la ei).

Și în tot acest context al schimbărilor, vine Rosan Bosch și încearcă să schimbe din nou paradigma. “Care este cel mai flexibil obiectiv dintr-o cameră? Tu!” De aici pornește olandeza Rosan Bosch care își propune să redeseneze sistemul de învățământ astfel încât să îi ajute pe copii să se dezvolte mai ușor. Este designer, dar consideră că ce face ea este doar un instrument de schimbare. Și asta a încercat să facă cu toate școlile în care a lucrat – peste tot în lume, din Danemarca, în Spania sau Italia, din Suedia în Mexic sau zona Arabia Saudită.

Pune accent pe creativitatea și libertatea copiilor. Și ne încurajează să le oferim independența care aduce, cu sine și responsabilitatea propriilor alegeri. Vorbește despre un nou sistem de educație în care designerul lucrează împreună cu profesorul și organizația pentru a-i oferi elevului un mediu care să îl motiveze. Încearcă să distrugă bariera învățării clasice în care un profesor trebuie să aibă grijă de o clasă de 20-30 de copii. Și în care un elev nu poate să învețe decât de la un singur om. Vorbește despre desenarea unor spații flexibile care să poată fi configurate pe dorințele fiecărui individ în parte. Iar toate aceste schimbări sunt posibile, în viziuna lui Rosan Bosch, doar printr-un sistem format din trei factori – designer (mediul înconjurător), profesori (zona didactică) și organizație.

Rosan încearcă să schimbe lumea școală cu școală. Și asta pentru că este de părere că le suntem datori copiilor de astăzi să le dăm șansă unei lumi cât de cât bune. Dacă tot îi vom lăsa pe cap cu încălzirea globală sau resursele limitate. Iar aceste schimbări pe care ni le propune sunt bazate pe cinci principii – reprezentate de cinci tipuri de spații pe care ar trebui să le regăsim în fiecare școală:

Ca să înțelegeți mai bine principiile pe care se bazează Rosan Bosch atunci când vorbește despre cum trebuie să desenăm o lume mai bună, vă propun să vă uitați la conferința pe care o susțin-o la TEDxIndianopolis:

Rosan vorbește despre o școală în care educația se bazează pe joc, pe experiment, pe libertatea de a greși pentru a avea din ce învăța (elev sau profesor). 

Așa că, avrut să vedem cum vede aceste schimbări. De unde a pornit interesul ei pentru desenarea școlilor. Și cum ar putea fi implementate aceste principii în România. Toate acestea … în interviul de mai jos acordat în cadrul vizitei arhitectei la American International School of Bucharest, școală la care a și avut o prezentare către profesori si părinți.

Care a fost momentul în care ți-ai dat seama că vrei aplici cunoștințele pe care le aveai despre design în a recrea experiența de învățare?

Momentul de cotitură a fost atunci când am avut copii și aceștia au mers la școală. Am văzut cum la început erau super entuziasmați și apoi, încet, încet nu mai erau așa de motivați.

Îmi amintesc că băiatului meu cel mare îi plăcea foarte mult să citească de când era foarte, foarte mic și după un timp a venit într-o zi acasă de la școală mi-a spus “nu mai vreau să citesc acum, mama, pentru că acum sunt în timpul meu liber”. Am fost șocată, îți dai seama. Practic el începuse să facă diferența dintre ce înseamnă activitate de școală și ce nu.

Și lucrurile au început să fie din ce în ce mai grave. Nu voia să meargă la școală. Era din ce în ce mai trist. Am fost să vorbesc cu profesoara lui care m-a văzut drept “un alt părinte care urma să îi facă probleme”. Am înțeles-o, avea o clasă de aproape 30 de copii de care trebuia să aibă grijă, încercând să le ofere atenție personalizată fiecăruia. Făcea ce putea. Dar tot ce putea ea era extrem de limitat. Atunci mi-am dat seama că aș putea să o ajut.

Și ai reușit să schimbi ceva atunci?

Lucrurile erau complicate atunci pentru că eu vorbeam din postura de părinte.

Am ajuns să schimb școli pentru că nu am putut să fac nimic pentru școlile în care învățau copii mei

Povestește-mi puțin despre primul proiect, prima școală, pentru care ai lucrat …

Primul proiect nu a fost schimbarea unei întregi școli … era o școală din Danemarca pe care oamenii o reconstruiseră, însă atunci când profesorii s-au întors în noul spațiu, nu erau deloc motivați. Atmosfera nu era deloc una bună. Și atunci, m-au chemat să îi ajut.

Aveau un buget foarte mic disponibil … dar dacă tot trebuiau să mai cumpere niște scaune (râde), m-au întrebat dacă nu pot să îi ajut eu cu asta și, poate, în același timp să îi ajut și cu câteva schimbări care să îmbunătățească sistemul de învățare.

Atunci când am ajuns la școală, am avut o întâlnire cu profesorii, dar nu erau deloc comunicativi. Erau deja încărcați negativ de toate schimbările la care fuseseră supuși. Așa că, a trebuit să fac ceva să le câștig încrederea. I-am spus directorul școlii să ne lase, pe mine și colegii mei, să avem un mic birou acolo timp de șase săptămâni. Și în fiecare zi, îi rugam pe profesori să treacă pe la noi să îi ajutăm să pregătească o mică activitate pentru copii – fără să fie nevoie să pregătească ei ceva.

Într-o zi le-am dat un covoraș și le-am cerut să le-o dea copiilor și să îi lase să se ducă să lucreze oriunde vor în incinta școlii. Și să se întoarcă după un anumit timp, să vadă ce au lucrat. Important era să le ofere încredere, independență. Și vedeam grupuri de copii care lucrau în tot felul de colțuri de școală. Iar ceilalți care treceau pe lângă ei făceau liniște, îi protejau să lucreze. Întreaga școală era toată un zumzet. Peste tot vedeai copii care lucrau pe covorașele respective prin tot felul de locuri. Și care, surprinzător, după un timp se întorceau în clasă și le arătau profesorilor ce lucraseră.

Într-o altă zi, le-am cerut profesorilor ca la fiecare 20 de minute să facă un exercițiu fizic cu copii pe care l-am numit Pippi Longstocking, după celebra păpușă daneză. Practic, la fiecare 20 de minute toată lumea se ridica și făcea genuflexiuni sau începeau să danseze sau să sare. Și, după câteva exerciții de genul acesta, am putut observa că sunt mult mai atenți la ore. Își consumau energia în activitățile fizice și, atunci când trebuiau să învețe, erau mult mai atenți.

Altădată am stins toate luminile artificiale din școală care nu sunt deloc bune pentru noi. Și le-am dat niște lămpi ieftine de la Ikea pe care și le-au pus pe birou. Iar după foarte puțin timp am observat că toată lumea era mult mai liniștită. Și asta pentru că lumina artificială ne face să fim mult mai agitați – nu este făcută să ne ajute să ne concentrăm, din contră, ne îndeamnă să ne ridicăm, să ne mișcăm și, implicit, să obosim.

Altădată le-am dat niște bucățele de hârtie colorată – copii aveau o culoare, profesorii alta. Și i-am rugat să pună câte un post-it pe fiecare obiect care le plăceau și să scrie de ce. Ce s-a întâmplat, a fost că fiecare a ales altceva. Iar lucrul acesta se întâmplă pentru că, și puțină lume ține cont de asta, începi să vezi lucrurile la 180 de grade abia pe la 12-13 ani. Ceea ce înseamnă că adulții și copii nu văd spațiul la fel. Iar, de cele mai multe ori, copiilor le este teamă de încăperile foarte mari, încep să se lovească de obiecte sau, pur și simplu, nu le observă. Iar exercițiul acesta a fost foarte util pentru că așa am putut să vedem diferențele de percepție dintre cele două grupuri.

După toate aceste exerciții, ne-am întâlnit încă odată cu profesorii și am început să avem o conversație. Dacă la început lumea din școală era puțin comunicativă, după ce am lucrat împreună vreo două-trei săptămâni, toți și-au dat seama cât de mult îi poate ajuta să lucreze cu mediul înconjurător. Și atunci am început să vorbim despre ce putem face din punct de vedere design și sistem didactic pentru a îmbunătății experiența copiilor.

Există un anumit workflow de care țineți cont atunci când începeți un proiect?

Depinde foarte mult de proiect … noi avem un obiectiv, acela de a desena lumea în care trăim pornind de la școală. Ne propunem să schimbăm sistemul de educație, așa cum îl știm noi astăzi. Totul depinde foarte mult de context și pornește prin a-i asculta pe cei cu care lucrăm, ținând cont că este o schimbare care se bazează pe trei piloni: design, pedagogie și organizație. Vorbim cu profesorii din școala respectivă pentru că degeaba venim noi cu un nou plan despre cum o să arate locul respectiv, dacă ei nu își pot aplica modul de predare.

Așa că, pentru început încercăm să vorbim aceeași limbă cu ei: noi le explicăm ce facem și care sunt principiile după care ne ghidează, iar ei ne explică cum lucrează și ce nevoi au. Apoi începem să lucrăm împreună. Și, ce este cel mai important este că oamenii încep să vadă cum ar putea arăta lucrurile … să înceapă să își imagineze lucrurile, dacă nu vor face asta, schimbarea nu ar putea funcția.

Dar sunt profesorii pregătiți pentru o astfel de schimbare?

Hmmm … da și nu. Întotdeauna vei avea profesori care vor fi deschiși la schimbare. Mereu vor exista oameni care se vor adapta mai ușor și alți care o vor face mai greu. Trebuie să fim realiști. Nimic nu o să se întâmple peste noapte. Și niciodată nu o să ai parte de susținerea tuturor de la început. De aceea, este important să începi să ai ambasadori care să susțină această schimbare.

Imaginează-ți că totul este ca într-o echipă de fotbal: mereu va exista un copil care o să fie mai talentat decât ceilalți. Dar importantă este echipa. În cele din urmă, atunci când toți vor începe să învețe … unul de la celălalt. Atunci când toți vor deveni mai buni. Și vor reuși să lucreze împreună. Atunci vor reuși, ca echipă.

Cred că cel mai importat lucru este să ne dăm seama de nevoile copiilor noștri. În acest moment există un profesor în fața unui grup de elevi. Dacă acesta este bun și își face bine treaba, atunci probabil că și rezultatele copiilor sunt bune. Însă, ce trebuie să înțelegem noi este că nu este suficient. Fiecare copil este diferit, are nevoile sale. Iar acel profesor poate că nu reușește să vorbească pe limba tuturor. Nu pentru că nu este bun, ci pentru că trebuie să fie acolo pentru toți cei 20-30 de copii în același timp. De aceea, cred că trebuie să le oferim acestora flexibilitate, independență, încredere. Având acces la toți profesorii din școală, de exemplu, poate își vor da seama că înțeleg mai ușor teoria învățând cu un anumit profesor, însă cu altul reușesc să lucreze mai bine la activitățile practice. Fiecare în felul său. Fiecare făcând alegerile sale.

Ai avut proiecte în toată lumea, se poate adapta acest sistem mai ușor în Europa decât în altă parte? Sau există vreun loc unde lucrurile să se poată realiza mai ușor?

Am lucrat, în general, pentru proiecte internaționale, însă cred că cel mai ușor este pentru țările din nordul Europei. Și apoi, există diferența dintre sistemele publice și cele private. În primele nu poți face schimbări radicale pentru că este un mamut care nu se poate modifica în același timp și aici poți începe puțin câte puțin. Poate un proiect pilot. Poate câteva schimbări care să nu fie radicale.

Pe de altă parte, în sistemul privat totul este mai flexibil. Poți să faci schimbări fără să aștepți după alții. Așa că, este mult mai ușor să lucrezi aici. De aceea și majoritatea proiectelor noastre au vizat școlile din mediul privat.

Îți povesteam la început despre cazul copilului meu, îți recunosc că atunci când am lucrat în Italia, am fost șocată să aflu că în sistemul lor public copiilor le este interzis să pună întrebări. Incredibil. Pentru noi nu există așa ceva. Cum ar putea să învețe un copil altfel decât punând întrebări, fiind curios, experimentând?!

Dar ce se întâmplă cu școlile pe care le-ai schimbat … au rămas la fel?

Să știi că dacă mă întorc într-o școală și nimic nu s-a schimbat, nu este ok. Și asta pentru că lucrurile trebuie să se schimbe în funcție de nevoile celor care fac parte din sistemul respectiv. Iar nevoile lor nu au cum să nu se schimbe.

Pe de altă parte, rezultatele pe care le au școlile în care am lucrat sunt incredibile. De exemplu, în cazul școlii Vittra din Stockolm, rezultatele la învățătură au rămas constante pentru cei care aveau deja note foarte mari și au crescut reprezentativ pentru cei din zona medie sau pentru cei care aveau probleme.

Dacă există motivație, rezultatele vin mult mai repede și sunt mult mai bune. Însă, acestea nu spun totul. Și asta pentru că vedem foarte multe cazuri de copii care au învățat foarte bine și apoi le-au spus părinților “am învățat atât pentru voi, acum lăsați-mă să fac ce vreau” sau care după 1-2 ani de medicină, renunță pentru vor să facă altceva ori, și mai rău, care termină niște studii, încep să lucreze în domeniu și sunt nefericiți.

Notele nu sunt totul. Așa că atunci când desenăm o școală nu ne gândim doar la asta. De exemplu, atunci când am început să lucrăm la proiectul școlii Vittra din Stockolm, oamenii ne-au cerut să le facem un loc din care copiii să nu își mai dorească să plece. Și asta pentru că, dacă o să le facem o școală în care să se simtă bine, atunci copiii vor fi bine: și, mai ales, vor deveni niște adulții ok. 

Lucrând atât de mult pentru și împreună cu copiii, care sunt lucrurile de care au nevoie?

Dacă întrebi pe cineva “ce are nevoie”, el o să-ți răspundă bazându-se pe lucrurile pe care le cunoaște. De exemplu, dacă îți întrebi partenerul de viață cum ar vrea să fie noua casă, o să îți răspundă că ar vrea să fie mai mare sau precum cea a unora dintre prietenii voștri.

Întotdeauna o să îți dorești să îți îmbunătățești lucrurile pe care le ai. Așa că, ce încercăm noi să facem este să nu desenăm lucrurile plecând la ce își doresc copiii, ci provocându-i pe aceștia să experimenteze tot felul de lucruri. Exact ca în cazul profesorilor, încercăm să lucrăm împreună cu ei, să construim împreună. Construim un mediu de lucru în care experimentăm tot felul de situații și apoi analizăm rezultatele fiecăruia. După aceea avem interviuri cu ei în care încercăm să aflăm unde este locul lor și cum pot să le deschidem ușa pentru ca ei să facă pasul următor.

Ce înseamnă design pentru tine?

Modelarea lumii înconjurătoare astfel încât să te ajute să fii mai bun.

Și, ultima întrebare, ce înseamnă succes pentru tine?

Hmmm … cred că succesul pentru mine are legătură cu ce fac oamenii cu lucrurile pe care le construim împreună. E ca atunci când îi oferi unui copil o minge și el începe să se joace cu ea și apoi devine un fotbalist de succes. De exemplu, succes pentru mine a fost ce mi s-a întâmplat acum câteva zile când eram la una dintre școlile pe care le-am făcut și copiii le prezentau super entuziasmați școala unor politicieni. Iar atunci când au fost întrebați de ce vin în fiecare zi acolo, copii au fost nedumeriți și le-au răspuns cumva încurat “cum adică? pentru că vreau să învăț”.

Poate că oamenii cred că dacă nu îi forțezi pe copii să învețe, ei nu vor face nimic, se vor lăsa pe tânjeală și vor pierde vremea. Dar nu e adevărat. Cum putem să avem atât de puțină încredere în ei? Dacă îi lăsăm să facă lucrurile în felul lor, vor folosi această libertate pentru a experimenta, a crea și a învăța. Radiind de entuziasm. Fiind motivați să devină mai buni.