Fidelio în regia lui Graham Vick: un SPECTACOL

Firul poveştii singurei opere scrise de Ludwig van Beethoven, Fidelio, se poate depăna în orice  timp istoric şi în orice spaţiu geografic. Tema victoriei obligatorii şi depline a dreptăţii, binelui şi, nu în ultim rând, a dragostei asupra forţelor întunericului şi celor ale răului este universal valabilă şi atemporală. Florestan (Marius Vlad Budoiu), revoluţionar convins şi luptător capabil de sacrificiul suprem pentru atingerea idealului propus, a fost prins şi întemniţat de adversarul său politic, Don Pizzaro (Valentin Vasiliu). Zace într-o celulă ultra secretă, sub pământ, în frig şi întuneric, ascuns şi uitat, se pare, de toţi. Nu şi de soţia lui, Leonora (Asineta Răducan), care nu şi-a pierdut speranţa şi, în încercările şi căutările ei disperate, ajunge la închisoare, îşi regăseşte soţul si reuşeşte să îl salveze cu ajuturul ministrului Don Fernando (Cătălin Ţoropoc). O face sub o identitate falsă, travestită în bărbat şi cu numele de Fidelio. Povestea se nuanţează şi se îmbogăţeşte prin implicarea mai multor personaje în tot acest demers: Rocco, temnicerul şef (Horia Sandu), fiica acestuia, Marzelline (Laura Nicorescu), temnicerul  Jaquino (Andrei Lazăr).

Graham Vick  se află la cea de a patra tentativă de „revizitare” şi încercare de transformare a operei Fidelio de Ludwig van Beethoven într-o versiune scenică contemporană şi mai ales, originală. Regizorul englez însuşi mărturiseşte că… „am început lupta mea cu singura operă a lui Beethoven în urmă cu 30 de ani”. Prima versiune Vick a fost prezentată la un festival în Italia, a doua, 12 ani mai târziu, la English National Opera, a treia, la Birmingam (s-a jucat într-un  cort dintr-o parcare, lângă terenul de fotbal al echipei Aston Villa şi 200 de voluntari localnici au luat parte la spectacol ca actori şi membri ai corului iar publicul urmărea acţiunea stând în picioare de jur împrejurul spaţiului de joc); a patra este cea la care am asistat vineri, 1 iulie, pe scena  de la ONB. Regizorul lucrează îndârjit asupra textului, a dialogurilor vorbite pe care îşi propune să le clarifice şi să le întărească… adaugă cuvinte, complică situaţii aducând în scenă zeci de figuranţi, extinde spectacolul în întreg spaţiul clădirii; publicul este întâmpinat de trupuri înlănţuite de uşile de acces, de pancarte  ameninţătoare, pe care sunt înscrise cu cerneală neagră  şi cu   majuscule  cuvinte – cheie precum  respect, libertate, martori…, figuranţii sunt aşezaţi în public şi de acolo îşi strigă intervenţiile vehemente… După singura pauză, am găsit pe spătarele scaunelor cagule pe care am fost invitaţi să ni le aşezăm pe cap pentru a simţi pe piele proprie, efectele întunericului în care este captiv Florestan. Elemente exterioare, care încarcă agresiv, deşi cu bune intenţii, capodopera beethoveniană care, în perfecţiunea ei, refuză, rezistă, rejectează orice adaos şi o face cu atâta forţă încât, nu o dată, am închis ochiii ca să mă pot cutremura, simplu şi sincer, de dramatismul muzicii.

Din punct de vedere muzical, Fidelio este o partitură extrem de dificilă. Scriitura pentru orchestră cere, în egală măsură, virtuozitate şi expresivitate, ea este gândită simfonic, complicat, bogat căci Beethoven nu putea gândi/scrie altfel! Fiecare notă, fiecare armonie, fiecare ritm sunt importante, perfect justificate şi mai ales ferm cerute –  compozitorul a notat riguros toate detaliile în partitura sa. Maestrul Cristian Mandeal şi-a impus viziunea interpretativă impresionantă fără milă, fără concesii, având în minte şi în suflet doar muzica Titanului de la Bonn, iar instrumentiştilor şi cântăreţilor nu le-a rămas altă opţiune decât cea de a-l urma, fiecare după posbilităţi. Dar, date fiind imensul câştig al unei instituţii de teatru liric de a avea Fidelio inclus în repertoriu ca şi cele cinci menţiuni de debut în dreptul numelor interpreţilor, uit acum neîmplinirile premierei – mai puţin rateurile unor suflători care au pierdut, cel puţin deocamdată, pariul cu partitura – şi creditez producţia care, muzical, sunt sigură că va creşte în timp. Dar, nu pot să nu recunosc, seara a fost dominată, în întregime de mezzosoprana Asineta Răducan, un nume pe care îl aud prima oară dar pe care îl voi urmări cu consecvenţă de acum înainte. Născută la Brăila, formată la Galaţi dar mai ales la Cluj  cântăreaţa face acum parte din colectivul Operei din Braşov. Asineta Răducan se mişcă pe scenă, suplu, elegant şi convingător, iar componenta teatrală a rolului nu alterează în niciun fel performanţa vocală impresionantă. Unul dintre cele mai dificile roluri din întreaga istorie a teatrului liric este construit cu luciditatea profesionistului care îşi dozează forţele deşi trăieşte intens personajul şi muzica astfel încât, în compactul ansamblu final ce-i implică pe toţi soliştii, intregul cor (maestru de cor Stelian Olariu) şi orchestra care are înscris cu siguranţă în partitură indicaţia forte/ fortissimo, vocea Asinetei Răducan se aude limpede, ferm, strălucitor, impresionant deasupra tuturor.

Şi bune şi rele despre regie. Am zâmbit atunci când doi bodyguarzi se transformă în câini ce se doresc a fi feroce şi care îşi însoţesc permanent stăpânul, pe Don Pizzaro, guvernatorul închisorii, la fel de rău şi de crud ca şi ei. Şi nu am înţeles neimplicarea evidentă, ostentativă parcă, a corului de bărbaţi – captivi se pare în condiţii de lux căci purtau în mâini, la clară vedere, un laptop, un pistol, un telefon mobil – într-unul dintre cele mai dramatice momente ale partiturii, corul prizonierilor. Nedumeriri ar mai fi multe dar nu este nici locul şi nici momentul să le enumerăm aici şi acum. Am apreciat, însă, trei reuşite cu totul aparte ale regizorului Graham Vick. Mişcarea ce precede corul prizonierilor când, prin strigăte disperate ce se aud din exteriorul sălii, din foaier, din spatele lojilor.. . m-am simţit eu însămi captivă între zidurile unei închisori de unde puţin probabil să mai pot scăpa vreodată; gestul prin care, după ce şi-a cântat aria în aparentă libertate, Florestan îşi leagă el însuşi lanţurile la picioare, îşi încătuşează mâinile şi se prăbuşeşte la pământ şi duetul de dragoste al celor doi soţi din nou împreună, când până şi Graham Vick  a înţeles că orice mişcare este inutilă şi a lăsat muzica să curgă nestingherită, în toată splendoarea ei, cerând ca mâinile celor doi să se atingă de abia  după ultimul suspin sonor.

Incontestabil, premiera ce închide la Opera Naţională Bucureşti stagiunea 2015-2016 este un SPECTACOL (scris aşa, cu majuscule)! Aşa cum a fost şi Falstaff-ul verdian imaginat de acelaşi regizor Graham Vick pe aceeaşi scenă, în februarie 2015. Abordarea neconvenţională a unor partituri clasice de teatru liric, prezentarea lor cât mai diferit de versiunile impuse de tradiţia genului, îndrăzneala, imaginaţia lăsată să zburde, neîngrădită decât de o oarecare logică, opţiunea evidentă pentru întărirea componentei teatrale a spectacolului… sunt date pe care niciodată nu i le-aş putea nega regizorului englez, cunoscut şi aplaudat pe toate marile scene de teatru muzical ale lumii. Vă îndemn, deci, să mergeţi să vedeţi spectacolul Fidelio în regia lui Graham Vick  pe scena Operei Naţionale Bucureşti. Iubitorii de teatru vor fi încântaţi, iar melomanii vor încerca/ reuşi  dacă vor dori, să ignore barocul montării şi să se bucure de muzica genialului  Ludwig van Beethoven.