„Fiecare persoană poate răspunde muzicii. Chiar și cineva aflat în comă”. Eleonora Roșca și povestea unui muzicoterapeut ce a ales să se întoarcă în România, având de îndeplinit o misiune

„Lucrez cu multă durere, dar ce primesc înapoi nu poate fi pus în cuvinte.” Așa își începe mărturisirea Eleonora Roșca, muzicoterapeută formată în Marea Britanie, întoarsă în România cu o misiune rară și profundă: să aducă speranță, sens și conexiune prin sunet. Nu, nu e o metaforă. Chiar lucrează cu persoane non-verbale, cu copii și adulți care nu pot vorbi, dar pot simți, pot răspunde și pot vibra, la propriu, prin muzică.

Eleonora nu doar „cântă” cu oamenii, ci le oferă spațiul în care aceștia se pot exprima atunci când cuvintele nu mai ajung. Ce înseamnă să fii martor la suferință zi de zi? Cum reziști când lucrezi cu dureri adânci, cu dizabilități neurologice, cu boli progresive? Ce înseamnă, în fond, muzicoterapia și de ce în România oamenii încă întreabă: „muzico-ce?”

Într-un interviu confesiune, emoționant și autentic, Eleonora Roșca ne lasă să privim dincolo de prejudecăți și sisteme învechite, într-o realitate în care muzica devine formă de supraviețuire, de comunicare, de iubire. O poveste care îți va atinge inima, îți va pune întrebări și, cel mai probabil, îți va schimba perspectiva asupra a ce înseamnă vindecare.

Eleonora Roșca, prima dată te-aș întreba: când te-ai întors în țară?

Uite, se fac aproape trei ani de când ne-am întors.

Când spui „ne-am”…

Mă refer la mine și la soțul meu. Dar el, de fapt, nu e de aici, el e englez. Și eu zic că eu m-am întors și el a venit.

E prima oară pentru el când locuiește în afara Angliei?

Da. Uite că se împlinesc aproape trei ani de când ne-am întors.

De acum l-ai convins? Sau a fost ideea lui?

Întâmplarea face că a fost ideea lui. Sunt mai multe motive, să zic așa, dar noi ne-am cunoscut în sudul Angliei. Jake, soțul meu, e din nordul Angliei, din Leeds. Și după ce am terminat studiile în sud, ne-am mutat în nord, de unde era el, în zona aceea. Am stat acolo aproape șapte ani. Și tot timpul zicea că eu m-am mutat acolo, că acum e rândul lui să experimenteze cultura românească.

Ca și cum voia și el să facă efortul, sacrificiul, să se mute aici. Și cred că și-a dat seama că, într-un fel, identitatea mea românească începea încet-încet să dispară, să zic așa. Și vedea că noi acasă vorbeam în engleză, și voia, parcă, să mă aducă înapoi în contextul meu, în cultura mea. Printre altele. Adică au fost mai multe motive.

Dar mi-a plăcut că a fost ideea lui și nu l-am forțat eu.

Și ce meserie are el? Cum s-a integrat aici? Reușește să-și facă meseria?

El lucrează în arhitectură. Dar de când ne-am mutat, ne ocupăm de renovarea – așa, la sânge – a unei case destul de vechi. Și cu asta se ocupă acum, cu partea de renovare.

Și e pasionat de tot ce ține de sustenabilitate și arhitectură tradițională. Facem multe cercetări pe partea asta – ce materiale să folosim și tot așa. 

Și asta o să fie o casă pentru voi?

Da, da. E căsuța noastră, dar durează mult mai mult decât ne-am imaginat. Când am pornit la drum eram plini de speranță – „o să fie gata imediat!” – dar mai durează destul de mult. Stăm în centrul orașului și sunt clădirile acelea cu tavan înalt, cu pereți groși… Mai e multă muncă.

Și clădirea e în centrul orașului? Că v-aș fi văzut undeva la țară.

Și noi ne vedem la țară. Visul este să fim la țară, undeva. Nu știu…

Mă văd pe un deal, în zona Roșia odată și odată. Dar toate la timpul lor. Cumva, acum trăim răspunsul la rugăciunile pe care le aveam acum câțiva ani.

Trebuie să avem răbdare. Că asta ne-am dorit: să avem ceva în oraș, o bază, și să ne urmăm visul undeva la țară.

Eleonora Roșca, câți ani ai?

33… 34 luna viitoare.

Născută, crescută în Oradea?

Da, da. De aici. Am plecat la 20… sau 21, nu mai știu exact.

Ai plecat la studii?

Da, am plecat la studii. Și uite că au trecut 10 ani așa, nu știu cum. 10 ani în Anglia. Și apoi a fost momentul să ne întoarcem și să vedem cum s-a schimbat România în tot acest timp.

Hai să vorbim puțin… înainte să ajungem la terapia prin muzică, aș vrea să facem un portret, un profil. Te tragi dintr-o familie de muzicieni sau…?

Nu.

Ce sunt părinții tăi?

Mama făcea de toate. Momentan e ocupată cu îngrijirea bunicii. Lucra la bucătărie, la universitate. A făcut de toate.

Tata nu mai e în viață, dar el se ocupa cu tâmplăria, cu termopane. Deci total alt domeniu, știi? Diferit complet.

Și tu de unde crezi că ai moștenit pasiunea asta pentru muzică? Sau cum a venit?

Din câte știu, bunica din partea tatălui – îmi spunea tata – avea voce și cânta frumos. Dar eu, prima mea legătură reală cu muzica a fost pe la cinci ani, când am început lecții de pian cu o prietenă de familie.

După care, părinții m-au înscris la o școală generală, unde m-am oprit cu pianul. A fost așa, un an sau doi, nu mai țin minte exact.

Și apoi a trebuit să mă mut la altă școală, pentru că am avut o traumă, să-i spun așa. M-am întors acasă într-o zi, cred că eram în clasa a doua, și casa fusese jefuită. Totul era răvășit.

Și m-a marcat tare. Pentru că mereu ajungeam acasă cu câteva minute înaintea sorei mele și stăteam singură până venea ea, mă temeam să nu se întâmple iar. Și atunci mama a căutat o școală cu program prelungit. Singura era liceul de artă.

Și uite-așa s-au potrivit toate.

Deci, cumva, ai fost ghidată către asta…

Exact. La liceul de artă, când am dat admiterea, mi-au spus că nu sunt suficient de bună la pian și că mă vor pune la violoncel.

Nici nu știam ce e violoncelul, ziceam că poate e contrabas! (râde) Dar am rămas la violoncel și m-am îndrăgostit de instrument. Am terminat liceul acolo.

Dar am avut multe oportunități să cânt nu doar în școală, ci și la biserică, în alte contexte… și, într-un fel, a devenit viața mea. Asta făceam în fiecare după-amiază. În loc să mă joc cu copiii, mergeam la repetiții, concerte, în turnee…

Cu violoncelul după tine?

Mhm, mai mare decât mine!

Exact! Dar cu vocea, ai cântat vreodată?

Da, și cu vocea. În coruri am cântat mult, încă de mică. De când eram copil cântam în coruri. Pian mai puțin, dar mai mult violoncel și voce. Depinde unde era nevoie, știi?

Și violoncelul a rămas dragostea ta până azi?

Da, deși nu mai cânt de ceva timp… mă rog, foarte rar. Când am terminat facultatea în Anglia, m-am reorientat spre muzicoterapie, și atunci am lăsat violoncelul un pic deoparte. Dar mi-e dor… Mi-e dor să revin, să cânt cum cântam mai demult. Din păcate, timpul nu prea îmi permite. Așa că acum cânt cu vocea, în timpul liber. Compun.

Ce ai terminat în Anglia?

Am terminat violoncel – deci interpretare muzicală, muzică clasică – și apoi am făcut un master în muzicoterapie.

Dar o întrebare… În generația mea, de exemplu, nu prea se pleca la facultate în altă țară. Lămurește-mă tu: cum s-a pus problema alegerii unei facultăți în Anglia? Și nu conservatorul din Cluj, București…?

Da. Eu tot timpul mi-am dorit să plec. Cred că prima oară aveam… nu știu, aveam vreo 12 ani, când am plecat la Paris într-un turneu cu o orchestră. Și, normal, am rămas fascinată. Era wow, cât de mult putem învăța din alte culturi. Și faptul că ești scos din zona ta de confort… Te trezești în lumea largă, vezi cât e de mare lumea și cât de diverse și frumoase sunt persoanele pe care le întâlnești.

Deci asta îmi plăcea mult – să interacționez cu oameni din alte țări. Inițial îmi doream să plec în State. Și așa am ajuns, prin 2012 parcă, să dau o audiție acolo, la o universitate.

Audiție la o universitate în State?

Da, doar că fiind costurile prea mari și pentru că nu am primit bursă integrală, nu am reușit să rămân. Și atunci m-am reorientat către Anglia.

Și m-am îndrăgostit de Anglia din prima! Încă din primele mele vizite… Fusesem într-un turneu prin Anglia și am reușit să ne oprim într-un orășel, se numește Canterbury – un oraș istoric, cu o catedrală din anii 1200. Am rămas fascinată. Și mi-am zis atunci – cred că aveam vreo 15-16 ani – „într-o zi o să mă întorc aici, o să studiez aici.” Și vreo 6-7 ani mai târziu, exact asta am făcut.

Cât de tare! Dar nu a fost un efort mare, financiar, pentru părinții tăi?

Cred că am plecat cu bani suficienți pentru primele trei luni. Și după aceea a trebuit să mă descurc. Așa că am devenit independentă financiar foarte repede.

Cum? Era nevoie?

Mi-am găsit de muncă destul de repede. Ajunsesem să am 3-4 joburi în paralel, în timpul facultății – seara, dimineața, când apucam. Așa am reușit să mă susțin singură, cam din a patra sau a cincea lună.

Asta e chiar fascinant. Dar ai promis asta acasă? Adică, în momentul în care ați luat decizia…?

Am fost… cum să zic… plină de entuziasm. Credeam în visul meu și eram dispusă să fac orice sacrificiu ca să-l realizez. Toată lumea mă întreba: „Cum să pleci singură? Cum o să te descurci?”

Dar eu eram: „Mă duc. Ce-o fi, o fi.” A trebuit să mă descurc singură destul de devreme. În timp ce colegii mei studiau și își făceau proiectele, eu munceam, iar lucrările mi le făceam noaptea sau dimineața, cum apucam.

A fost greu… Nu știu cum am reușit, dar am reușit.

Și după facultate, ai lucrat în domeniul tău?

Da. După facultate am început să predau violoncel și pian…

Lecții particulare?

Da, da. Și am mai predat și în cadrul unor companii de dans sau balet. Atât eu, cât și soțul meu… Ne-am căsătorit la câteva luni după ce am terminat facultatea. Apoi am găsit un loc… e greu de tradus exact în română, dar era un fel de centru de retreat. Se afla într-o biserică veche, transformată în apartamente, pe un deal minunat. Ei căutau un cuplu care să se ocupe de clădire, de rezervări, de evenimente… și cumva am ajuns acolo. Am luat jobul și am stat acolo aproape șapte ani.

Ne ocupam de acel centru part-time, iar pe lângă asta eu predam muzică. După vreo doi-trei ani, am început și masterul.

Spune sincer: când te-ai căsătorit, ți-ai zis „Gata, nu mă mai întorc”?

Da… Cel puțin atunci, așa simțeam. Cred că da. Dar uite că, între timp, tatăl meu s-a dus… în 2020.

Îmi pare tare rău…

Mulțumesc. Iar mama, într-un fel, anul acesta zicea: „Poate mă mut eu la voi”. Dar până la urmă… ne-am mutat noi încoace. Oamenilor nu le venea să creadă că am luat această decizie. Zece ani trec așa de repede, și viața trece pe lângă noi, iar cei dragi… se duc. Și ajungi să pui în balanță ce e cu adevărat important. Iar lucrurile care păreau importante, nu mai au nicio valoare.

Hai să vorbim despre tatăl tău. Spune-mi, dacă e o întrebare nepotrivită, o ocolim… Dar s-a dus din cauza unei boli care ar fi putut fi ajutată prin muzicoterapie?

Nu, nu e o prostie. E o întrebare bună. Dar nu, nu se aplică aici. A fost în timpul pandemiei… și a fost una dintre victimele pandemiei. A stat în spital șase săptămâni după ce a luat COVID. Situația s-a înrăutățit foarte tare, s-a complicat.

A fost considerată o moarte „non-COVID”, pentru că între timp s-au schimbat clasificările, dar, de fapt, cauza era clar legată de virus.

Spune-mi acum, ce este muzicoterapia și cum ți-a venit ideea să faci un master în acest domeniu?

Muzicoterapia este practic utilizarea muzicii într-un mod structurat, pentru a atinge obiective sociale, emoționale, cognitive, de comunicare sau de mișcare.

Pentru mine, cel mai puternic impact l-am văzut în zona socio-emoțională, mai ales în lucrul cu persoane cu dizabilități. Sunt mai multe abordări în muzicoterapie. Una dintre cele pe care le folosesc eu e funcțională – adică pe partea cognitivă, de comunicare – și e specifică pentru neuroreabilitare: pacienți post-AVC, leziuni cerebrale, sindroame genetice, Parkinson, afazii, tulburări de limbaj…

Eu am avut privilegiul să folosesc ambele abordări în munca mea, dar, mai recent, m-am specializat pe muzicoterapia neurologică – care vizează tot ce ține de partea funcțională.

Masterul meu, în schimb, a fost axat pe partea socio-emoțională – o formă de terapie care lucrează cu emoțiile, traumele, conectarea umană.

Și de unde ți-a venit ideea? Ce te-a inspirat?

Ți-am spus mai devreme de America… Când am fost acolo, am făcut voluntariat într-un azil de bătrâni. Cântam la violoncel. Mergeam din cameră în cameră, sau în sala comună, și cântam pentru cei care locuiau acolo.

Țin minte o doamnă… avea demență și episoade psihotice. Era foarte agitată, auzea voci, nu dormea noaptea, striga… Nu putea fi calmată. Era tot timpul la pat.

Și m-a rugat managera centrului să încerc să-i cânt. Aveam 20 de ani. Nici nu știam cum să mă apropii de astfel de cazuri. Dar m-am dus cu violoncelul…

Când am intrat în cameră, era întinsă, inertă. Când m-a văzut cu instrumentul, s-a luminat la față, și-a deschis brațele și mi-a spus: „Ai adus violoncelul! O să-mi cânți piesa aia, nu-i așa?”

Atunci am aflat că fusese profesoară de muzică la Julliard, una dintre cele mai prestigioase școli din lume.

Și acolo, cu mine, a redevenit profesorul. Îmi cerea piese, discutam despre muzică, era total transformată. Era o altă persoană. Muzica activase o parte intactă din creierul ei. A fost momentul în care am înțeles pe deplin puterea muzicii.

Doamne, mi s-a făcut pielea de găină.

Da… Mai târziu am aflat că, de fapt, muzica este unul dintre puținele lucruri care activează cele mai multe zone ale creierului. Așa că e normal ca atunci când o persoană cu demență își pierde identitatea – nu mai știe cine e, unde e, cine sunt cei din jur – muzica să pătrundă adânc și să reactiveze conexiunile. E ca și cum se face din nou legătura între identitate, amintiri, emoții, iubirile din tinerețe…

Eleonora Roșca: „Muzica poate accesa exact acele straturi de jos. Ea stimulează foarte puternic creierul”

Mama mea a avut demență. S-a stins acum șapte ani… Și acum, ascultându-te, mă întreb dacă i-aș fi pus muzica pe care știam că o iubește, aș fi reușit să mai „scot” ceva de la ea?

E foarte posibil, da. Pentru că, într-un fel, amintirile sunt așezate în minte ca pe un raft. Cele mai recente – cele din perioada adultă – sunt sus, iar cele din copilărie și adolescență sunt mai jos. Boala vine și… scutură raftul. Ce e sus cade. Rămân cele de jos.

Muzica poate accesa exact acele straturi de jos. Ea stimulează foarte puternic creierul. Și de multe ori, oamenii își amintesc melodii din copilărie sau tinerețe mai bine decât cele pe care le-au ascultat acum cinci ani. E fascinant.

Am o întrebare… poate puțin impertinentă. Cum ți-ai imaginat că poți aduce muzicoterapia în România, unde încă funcționăm pe sistemul „Doamne-ajută!” și dacă e cineva rău, întâi chemăm preotul, apoi – eventual – mergem la spital?

Da… Mă gândesc la asta în fiecare săptămână.

Cred că în România avem încă un sistem medical foarte centrat pe tratament simptomatic. Adică te doare ceva – iei ceva. Dar partea emoțională, partea afectivă… e lăsată la mila Domnului. La propriu. Ne spovedim, ne împărtășim, dar nu ne vindecăm cu totul.

De asta am simțit în mine o chemare către schimbare. Întotdeauna am avut o dorință profundă pentru justiție socială. Îmi amintesc că și când eram copil și vedeam oameni cerșind pe stradă, mi se rupea inima. Nu înțelegeam cum poate o societate să lase pe cineva atât de vulnerabil să cadă complet printre degete.

Muzicoterapia, așa cum am studiat-o eu la master, era profund legată de societate. De incluziune. De justiție socială. Muzica devine un catalizator – ăsta e cuvântul corect – pentru schimbare.

În Anglia, de exemplu, muzicoterapia e folosită în centre sociale, culturale, în lucrul cu refugiați. Oamenii, indiferent de unde vin, se conectează prin muzică. Se simt văzuți. Se simt întregi. În Anglia, sunt chiar multe programe prin care persoane cu dizabilități devin cunoscute pentru contribuțiile lor. Nu pentru handicap, ci pentru ce pot ei să aducă lumii.

În România, nu avem asta. Nu vedeam oameni în scaune cu rotile pe stradă înainte să plec în Anglia. Și totuși știam că trebuie să existe. Dar nu erau văzuți. Pentru că nu avem infrastructura. Nici cultura incluziunii. Și da, toate astea îmi provocau… furie. O furie care s-a transformat în energie pentru schimbare.

Și asta încerc să fac acum, prin muzică. Prin muzicoterapie. În România.

Faptul că unele dintre persoanele cu care lucrez au apărut la ProTV, în ziare locale din Bihor, că au fost văzuți ca membri valoroși ai societății – care creează, se exprimă, fie și non-verbal – mi-a dat un sentiment profund de împlinire.

Când ai venit prima oară în Oradea, acum trei ani, și ai spus că practici muzicoterapie… nu ți-au zis „Muzico-ce?”

Ba da. Încă mă întreabă. (râde) M-am pregătit puțin înainte să mă întorc. Am trimis câteva e-mailuri și am avut surpriza unei deschideri foarte bune aici, în Oradea. Chiar am fost impresionată.

Mihai Neș, de la fundație, a fost extraordinar de deschis. Am ajuns aici în august și în septembrie deja mergeam la ei, să observ, să cunosc copiii, să mă integrez. Și nu doar ei – mai multe fundații și asociații din oraș m-au primit.

La un an după ce am venit – în octombrie 2023 – deja eram full. Nu mai aveam loc de nimic.

Eleonora Roșca, ești plătită pentru ceea ce faci?

Da, da, sunt plătită. A fost o perioadă în care am făcut mulți ani de voluntariat — în orchestre, în diverse organizații — și mi-a fost de ajuns. Așa că, într-un fel, am ajuns să îmi doresc să văd că munca mea este cu adevărat apreciată și valorizată. Numai eu știu cât am tras în timpul masterului, în timpul facultății… Și consider că, dacă electricianul e plătit pentru ce face, și eu trebuie să fiu plătită.

Eleonora Roșca: „Fiecare persoană poate răspunde muzicii. Chiar și cineva aflat în comă”

Cu cine lucrezi acum, ce fel de persoane ajung în terapie la tine?

Lucrez individual cu copii cu dizabilități, începând de la un an și șase luni până spre 14 ani. Sunt copii cu sindroame genetice foarte diverse, care se manifestă în moduri foarte diferite — de la copii non-verbali la copii cu probleme neurologice grave.

Pe de altă parte, lucrez și cu copii cu tulburări din spectrul autist, tot așa, mulți dintre ei non-verbali. Mai am și grupuri cu adulți cu sindrom Down și un alt grup de adulți cu scleroză multiplă, paralizie cerebrală, spina bifida… Deci afecțiuni neurologice sau neurodegenerative.

Asta e munca mea, în prezent. Mai merg și la Arad din când în când, când îmi permite timpul, și am parteneriate cu diverse organizații — mai ales pe partea de formare, pentru profesioniști care vor să integreze tehnici de muzicoterapie în activitatea lor.

Uite, mă gândesc acum că muzica, în esența ei, e ceva frumos, valoros, pur. Dar cei cu care lucrezi tu — copii și adulți cu multă suferință — vin cu o greutate mare. Cum intră durerea asta în sufletul tău? Cum reziști?

Da, e foarte adevărat. Lucrez cu foarte multă durere. Și sincer, masteratul, care a durat doi ani și a inclus o zi de practică săptămânal, m-a format foarte bine pentru asta.
În formarea noastră, muzicoterapeuții trebuie să facem și terapie personală — adică să mergem la consiliere psihologică — și, în paralel, avem supervizare, adică lucrăm cu un muzicoterapeut senior care ne ajută să analizăm cazurile, să găsim soluții, să discutăm despre propriile noastre provocări.

Ce ador la muzicoterapie e faptul că vezi persoane care, în societate, sunt privite drept „neajutorate”, dar în sesiune își dezvăluie un potențial enorm, prin muzică. Le vezi o latură pe care poate nici părinții nu o cunosc. Și asta îți dă o încredere uriașă, pentru că ei îți oferă ție, prin muzică, o altă față a ființei lor.

Nici nu-i mai percep ca fiind „neajutorați”, sincer. Văd durerea, da, dar văd mai ales puterea, umanitatea, esența lor.

Una dintre ideile de bază în muzicoterapia umanistă, pe care o practic, este că fiecare om poate răspunde la muzică, indiferent de limitările lui — fie că vorbim despre dizabilitate, boală, lipsuri sau chiar comă. Da, până și persoanele aflate în comă răspund la muzică.

Și asta e fascinant. Îți schimbă complet perspectiva.

Eleonora Roșca: „Fetiță cu care lucrez acum, are 8 ani, cu un sindrom genetic destul de sever. A început să cânte și ea — cu da-da, la-la și na-na. Iar fiecare sunet a început să capete un sens: na-na însemna somn, la-la era pentru muzică, da-da pentru dă-mi”

Dacă ar fi să te gândești la cele mai spectaculoase rezultate pe care le-ai avut… care ar fi cazul care te-a impresionat cel mai mult în urma terapiei prin muzică?

Hai să mă gândesc… Sunt mai multe. Dar uite, îți dau un exemplu din Anglia: lucram acolo cu o doamnă refugiată din Siria, cu paralizie cerebrală, non-verbală, avea 48 de ani. Stătea într-o casă rezidențială pentru adulți cu dizabilități și era mereu pusă în living, singură. Era foarte izolată social.

N-am lucrat mult cu ea, doar vreo două luni. Dar la un moment dat, în sesiunile noastre, a început să cânte — „la-la-la”. O femeie despre care toți spuneau că e non-verbală, că nu comunică… Și nu vorbea nici engleză, ci doar arabă.

Pentru mine, a fost unul dintre primele cazuri cu adevărat revelatoare. Doamna asta a început să cânte, să zâmbească, să facă contact vizual. Nu mai era doar „persoana din scaunul cu rotile din living, care stă acolo opt ore pe zi și apoi merge la masă, apoi la culcare”. Era o ființă întreagă, prezentă.

Îți dai seama ce înseamnă asta? Să fii tratat ca un om. Să ai oportunitatea de a socializa, de a comunica, exact așa cum ești tu. Noi, cei neurotipici, luăm lucrurile astea de bune. Dar pentru persoane cu fragilități, sunt un lux.

Un alt caz este o fetiță cu care lucrez acum, are 8 ani, cu un sindrom genetic destul de sever. A început să cânte și ea — cu „da-da”, „la-la” și „na-na”. Iar fiecare sunet a început să capete un sens: „na-na” însemna somn, „la-la” era pentru muzică, „da-da” pentru „dă-mi”.

E foarte frumos să vezi cum, dintr-un spațiu unde nu există comunicare verbală, încep să apară semnificații. Dar progresele sunt foarte diferite de la un caz la altul. Pot apărea într-o săptămână, două… sau pot dura un an și jumătate. Depinde.

Ce e cu adevărat important — și ce lipsește mult la noi, din păcate — este valorizarea relației sociale. Faptul că acești copii sau adulți sunt ascultați, că cineva le răspunde, că pot începe comunicarea de acolo de unde sunt ei, nu de la „nivelul așteptat” de către societate.

În România, încă purtăm moștenirea comunistă în care totul e centrat pe educație standardizată. Dacă ai șase ani, trebuie să te încadrezi într-un tipar. Dar adevărul e că un copil cu o anumită afecțiune poate să nu fie acolo. Poate e în alt loc în dezvoltare.

În muzicoterapie, noi pornim de unde e copilul, și de acolo creștem, pas cu pas. Și da, e greu să explici în cuvinte ce e muzicoterapia — dar când vezi un video, înțelegi imediat.

Eleonora Roșca, rămâi definitiv în România?

Nu cred. Nu știu. Poate ne întoarcem în UK, poate ajungem în altă parte… de exemplu, în Spania. Ne gândim la Spania de vreo șase luni. Am în mine dorința asta de a explora, de a vedea ce mai oferă lumea.

Dar aș vrea, totuși, să fac un doctorat la un moment dat. Danemarca pare o variantă bună pentru asta.

Deocamdată suntem aici. Și da, e mare nevoie de mine în România. Dar văd că, încet-încet, apar și alte persoane care se formează în domeniu.

De exemplu, în Oradea s-a deschis un master de terapie expresivă în comunitate, care include și muzicoterapie. Am deja studenți în practică.

Așa că, dacă la un moment dat ne vom muta, mi-aș dori totuși să las în urmă un centru de muzicoterapie pe care să-l supervizez sau să-l coordonez de la distanță. Și oricum, chiar și plecați, ne vom întoarce în vizită o dată la câteva luni.

Citește și: Cum poate ajuta terapia prin dans pacienții diagnosticați cu Parkinson? Și cum putem lupta împotriva rușinii, a sentimentului de vină și a tabuurilor? Coregrafa Irina Marinescu: „Dacă aș fi trăit într-o societate în care oamenii cu diferite sensibilități, „nebuni”, ar fi fost considerați speciali, sensibili, problemele de sănătate mentală nu ar fi dus la izolarea persoanei cu dificultăți”