Filip Ghiorghi, campion paralimpic la tir cu arcul: „Am vrut să scoatem în evidenţă faptul că este extrem de important să avem grijă de noi, de sănătatea noastră, să vă arătăm că noi putem. Voi de ce nu puteţi?”

Filip Ghiorghi este una dintre persoanele cu dizabilităţi din această ţară. De 24 de ani merge în scaun cu rotile, însă încearcă să se descurce şi să se comporte ca un om sănătos.

La vârsta de 23 de ani a suferit un accident absolut stupid care l-a lăsat invalid, dar el speră şi acum că nu pe viaţă, pentru că speranţa că într-o zi va merge „este cea pe care nu ţi-o ia nimeni”. Venea de la lucru, pe bicicletă şi când a trecut un tir pe lângă el, curentul produs l-a făcut să se dezechilibreze, a căzut în cap, s-a rostogolit şi s-a lovit cu spatele de un stâlp de beton. A stat în comă, iar când şi-a revenit credea că totul s-a sfârşit pentru el. Nu a fost aşa. S-a luptat să supravieţuiască, nu să trăiască, ci să facă faţă societăţii noastre. A făcut tot posibilul să-şi demonstreze lui şi celorlalţi că a nu avea picioare este deoar un mic detaliu. Încă de când era la Iaşi, încerca să facă treburile în gospodărie ca un om sănătos şi chiar îmi povestea că într-una din zile a muls oile din staul, aşa invalid cum era. A sosit la Bucureşti pentru o nouă operaţie şi aici a rămas. A început să facă sport, iniţial să-şi demonstreze că poate, iar apoi, faptul că reuşea să ducă la bun sfârşit o competiţie îl făcea să se simtă minunat şi să-şi dorească să repete experienţa. A făcut înot, a jucat în selecţionata de baschet paralimpic a României, a jucat tenis de câmp, a participat la maratoane, dar, la un moment dat şi-a dat seama că din toate acestea nu mai poate face performanţă. Ajunsese la nivelul la care îşi dorea să facă performanţă, aşa că a încercat tir-ul cu arcul în urmă cu cinci ani de zile. De atunci, aproape că nu l-a mai lăsat din mână şi a devenit campion naţional, european şi mondial la acest sport. Acum face parte din campania #nicioscuză înţiată de Jysk şi Comitetul Paralimpic Român, o campanie de încurajare a populaţiei către activităţile sportive, căci, la ora actuală, procentul românilor care fac sport regulat este de numai 6%. Şi ca mesaj al campaniei, sau ca un crez personal, Filip m-a întrebat direct: „Dacă noi putem, voi de ce nu puteţi?”.

Printre susţinătorii campaniei se numărăr Dana Rogoz şi Lucian Mândruţă.

Un interviu impresionant, poate unul dintre cele mai emoţionante pe care le-am realizat vreodată despre cum e să fii o persoană invalidă în România, despre motivaţia pe care trebuie să o ai în viaţă şi despre unde poţi ajunge atunci când crezi, speri şi munceşti.

De 24 de ani sunteţi în scaun cu rotile. Tot de atunci sportiv sau eraţi şi înainte?

Nu eram înainte, dar cred că accidentul m-a forţat spre sport. În perioada de recuperare în care îmi doream să merg, să fiu ca înainte, simţeam că dacă trag, muncesc şi fac şi cele mai mici progrese, voi reuşi. Aşa am tras doi ani de zile la insistenţele terapeutului care îmi spunea că trebuie să muncesc 8 ore pe zi la sală şi pentru că m-am obişnuit  în ritmul acesta, am pus cumva baza antrenamentului sportiv de mai târziu. Apoi, venind la Bucureşti pentru o nouă operaţie, am avut şi norocul să dau peste nişte medici cu suflet, care m-au îndrumat şi aşa am ajuns într-o tabără pentru persoane cu dizabilităţi unde am văzut că alţi oameni fac tot felul de lucruri şi m-am gândit că dacă ei pot, eu de ce să nu pot? Aşa am învăţat să merg pe două roţi, să cobor trepte, să trec orice obstacol. Tot acolo am descoperit că, după 3 ani de la acident, intrând într-un bazin, am putut să înot. În 1998 am plecat cu un priten, tot în scaun rulant, la maratonul de 24 de ore de înot de la Braşov. Acolo trebuia să înot jumătate de oră continuu, aveam şase ore libere, apoi iarăşi jumătate de oră de înot, timp de 24 de ore. A fost ceva supraomenesc. La sfârşit, când s-a încheiat concursul am zis „wow, ce bine a fost! Abia aştept anul viitor să particip din nou”. Şi aşa cred că am ajuns la 17 ediţii la care am participat.

În Bucureşti am fost şi la nişte cross-uri şi ne plăcea. Prin 1999 am participat la primul maraton de 44 de kilometri şi îmi amintesc că pe la kilometrul 25 simţeam că nu mai pot, abandonez. Dar, atunci când zici că nu mai poţi, ceva din interiorul tău îţi demonstrează că mai poţi. Când vezi că pe dreapta o persoană validă se aşează pe vine şi vomită, îţi spui că eu încă nu am ajuns în stadiul acela, deci înseamnă că mai pot. Dacă treci limita de 25 de kilometri, nu mai simţi nimic şi concurezi din inerţie. Cred că noi, din toate acestea căutăm finalul concursului pentru că e foarte greu când începi, dar eşti foarte fericit la final. E o senzaţie plăcută.

Dar cum aţi ajuns la tir cu arcul?

Mai trăsesem cu arcul foarte puţin, de distracţie. Când eram copil îmi făceam acele arcuri din crengi de copac şi era o întreagă distracţie. Dar ca sport nu mai practicasem niciodată. În scaun rulant am alergat, am jucat baschet, am jucat tenis de câmp şi chiar am ajuns să fac parte din prima reprezentativă a României la baschet în meciul cu Albania. Am luptat să aduc cât mai multe persoane cu dizabilităţi sătre sport.

Acum cinci ani, când m-am uitat în buletin şi am văzut ce vârstă am, am zis că eu nu mai pot să fac performanţă nici la baschet, nici la tenis, nici la înot. Acestea pot să le fac doar de plăcere şi dacă vreau să fac ceva de performanţă, e tirul cu arcul. Am fost întâi din curiozitate, dar am fost înnebunit de acea sezaţie pe care am avut-o în momentul în care trimiteam săgeata către ţintă. Atât de tare mi-a plăcut că am început să mă antrenez şi am ajuns să particip la două campionate mondiale, la două europene şi anul acesta ne pregătim pentru europenele din Cehia. Însă, evenimentul pe care îl aştept enorm şi pentru care mă pregătesc intens este Paralimpiada din 2020.

Dar ce vă motivează pentru a face performanţă?

Am început să fac sport din plăcere, nu am căutat neapărat performanţa. M-am bucurat de fiecare reuşită şi am construit totul încet, încet, cărămidă cu cărămidă. Când a fost Campionatul de la Rio de Janeiro, nu eram pregătit şi m-am gândit că mă voi antrena mai intens şi prioritatea mea va fi Tokio 2020.

Dar cum aţi ajuns să fiţi membru al Comitetului Paralimpic?

S-au organizat nişte concursuri unde am concurat împreună cu persoane valide şi chiar am avut rezultate foarte bune. Astfel, ne-am gândit că putem organiza nişte campionate naţionale în rândul persoanelor cu dizabilităţi. Şi uite aşa, împreună cu Comitetul Paralimpic m-am implicat şi am reuşit să adun 25 de sportivi cu dizabilităţi la campionatele de tir cu arcul.

Profesaţi ca antrenor?

Sunt primul antrenor de tir cu arcul în scaun rulant, certificat, din România, dar încă nu antrenez, nu am o sală unde să fac lucrul acesta, dar nici nu aş avea timp acum. Dacă aş profesa ca antrenor, nu aş avea timp pentru mine. După 2020 voi mai vedea ce voi face, până atunci  vreau să mă ocup de antrenamentele mele.

În schimb, având arcurile şi panourile mele fac voluntariat la MagiCamp cu copiii bolnavi de cancer. Îmi pare rău că anul trecut nu am prins decât 3 tabere din cauza programului meu încărcat, dar sper ca anul viitor să reuşesc mai mult. Mai nou, am început de curând să fac acest lucru şi la SOS Satele copiilor cu copiii de acolo. E o bucurie când văd că cei mici sunt atât de atenţi şi sunt atât de fericiţi atunci când trag cu arcul. E o mare fericire şi mă încarc cu energia lor.

Reuşiţi să vă întreţineţi din sport? Aveţi sponsori?

Nimeni nu se întreţine din sport în România. Toţi sponsorii merg către fotbal. Acum, mulţumită Sionei Halep au început să se se mai orienteze şi către alte sporturi, dar nu au ajuns încă la noi. Ţin minte, prin anii 1990 când mergeam să caut sponsorizări îmi spuneau unii şi alţii „dar ce-ţi trebuie ţie sport? Tu trebuie să supravieţuieşti, să ai ce mânca, să îţi vezi de medicamente”. Sunt multe persoane care nu înţeleg că sportul este cea mai uşoară cale de reintegrare în societate. Dacă faci sport, indiferent la ce nivel, înseamnă că trebuie să ieşi, să cunoşti lumea şi înseamnă că trebuie să-ţi accepţi situaţia, să accepţi ceea ce eşti, iar acest lucru este primul pas către normalitate. Asta caut, pentru asta merg în spitale să vorbesc cu oamenii, să vorbesc cu familiile lor, să le arăt că pot să reintre cât mai repede într-un normal. Să nu stea să aştepte ani de zile şi să aştepte că o să meargă. Da, poate o să mergi, dar nu înseamnă că trebuie să aştepţi. Trebuie să faci şi tu un pas.

Cum e  să fii o persoană cu dizabilităţi în România?

Este foarte greu. În primul rând, trebuie să lucrăm cu persoanele valide care ar trebui să înţeleagă că şi noi suntem oameni, avem nevoie de ei, avem nevoie de accesabilitate. Legi avem, dar nu sunt aplicate corect. Barierele ne sunt impuse în primul rând de infrastructură. Dacă totul ar fi gândit şi ar funcţiona corect, noi am putea ieşi din casă oricând şi ne-am descurca foarte bine. Sunt forţaţi să facă unele lucruri, dar nimeni nu-i verifică. Sunt, de exemplu, rampe care nu au înclinaţia care trebuie sau rampe care dau într-o uşă care nu se deschide. Apoi, Casa de asigurări de sănătate decontează un scaun rulant o dată la 5 ani de zile, dar e cel mai ieftin scaun şi nu e personalizat persoanei în cauză. Şi scaunele acestea trebuiesc personalizate în funcţie de diagnostic, de leziune, de ce poate să facă omul. Eu am stat la început o perioadă lungă într-un scaun dintr-acela şi mi-am strâmbat coloana pentru că nu era ce trebuia. Acum am un scaun activ, mă descurc singur, îl pun singur în maşină şi nu trebuie să stea nimeni după mine. Nu sunt o persoană handicapată, sunt cu dizabilităţi, dar mă descurc.

V-aţi gândit vreodată că dacă tot a fost să fie acest accident, măcar să fi trăit într-o ţară civilizată?

Nu, nu mi-am pus problema aşa. La început mi-am pus problema că „de ce eu? Cu ce am greşit atât de rău ca să primesc această palmă”. Apoi, mi-am dat seama că nu e o plamă, e o binecuvântare. Trebuia să trec prin ce am trecut ca să văd bunătatea oamenilor, să văd de ce sunt eu în stare, să mă cunosc mai bine şi să încerc să ajut. Înainte de accident, dacă treceam pe lângă o persoană în scaun rulant, poate nici nu o băgam în seamă, acum nimic nu mă mai lasă indiferent. Acum încerc să empatizez cu fiecare în parte şi nu mă refer doar la cei în scaun rulant. Sunt foarte multe persoane despre care spunem că sunt sănătoase, dar cine ştie ce traume au…

Ce vreţi să obţineţi cu această campanie #nicioscuză?

Aşa cum am mai spus, eu personal, încerc să atrag cât mai multe persoane cu dizabilităţi spre a face sport. Dar nu numai. Am vrut să scoatem în evidenţă faptul că este extrem de important să avem grijă de noi, de sănătatea noastră, să vă arătăm că noi putem. Voi de ce nu puteţi?

Asta a durut!

E un semn de întrebare pe care trebuie să ni-l punem toţi. Găsitul scuzelor nu e o soluţie. Toţi suntem sau vom fi părinţi. Noi trebuie să fim exemplu pentru copiii noştri.

Aţi sperat mult că vă veţi face bine?

Dar şi acum sper.

Să puteţi merge?

Da, bineînţeles. Speranţa nu mi-o ia nimeni, cine ştie ce se va inventa, ce se va descoperi. Sperăm în continuare, dar nu e de ajuns doar să sperăm, trebuie să facem şi ceva, căci e vorba aceea: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă.

Vă întrebaţi vreodată cum ar fi fost dacă…?

Da, m-am întrebat de multe ori şi mă întreabă multe persoane în cadrul seminariilor pe care le ţin despre motivaţie. Mă văd undeva la ţară, căsătorit, cu 4-5 copii, muncind pământul şi trăgând să am ce le pune pe masă de pe-o zi pe alta.

Am avut accidentul şi am crezut că totul s-a sfârşit. Dar nu este aşa. Am avut puterea să depăşesc toate obstacolele, să termin liceul, să fac un colegiu la Facultatea de fizică, să-mi termin facultatea, să-mi fac master şi cred că mai am şcoli de făcut.