Florin Stancu, copilul crescut în centre de plasament, azi un tânăr ce a reușit în viață învățând să se cunoască pe sine și punând educația pe primul plan: „Nu am vrut să mint pe nimeni, nici măcar pe mine. Mi-am făcut coming out-ul la 23 de ani”

Da, la 11 ani i-am cunoscut. Până la vârsta aceea nu știam dacă am sau nu părinți. Toată lumea îmi spunea că eu nu am părinți, că nu se știe al cui sunt. La 11 ani s-a întâmplat să vină tatăl meu la centru. Am fost chemat într-o sală de clasă și am văzut un om foarte albinos, înalt, care stătea pe un fotoliu. A fost un șoc pentru mine pentru că nu arăta deloc ca mine.

A vrut să mă ia acasă, să mă integreze în familie, dar eu nu am vrut pentru că fusesem la el acasă și am văzut că locuia într-o casă de chirpici. În afară de confort, eu credeam că dacă voi merge la el, mă va pune la muncă și nu voi mai merge la școală.

Părinții mei s-au despărțit la nașterea mea și tatăl meu locuia în concubinaj cu o altă femeie, care la rândul ei avea un fiu mare. Îmi aduc aminte că într-o zi m-a trimis cu băiatul ei să culegem iarbă pentru animale. Nu știu ce am cules, dar mă înțepau foarte tare mâinile și atunci am rămas cu impresia asta că toți copiii de la țară merg la muncă, nu la școală. 

Tatăl meu nu a vrut să accepte că nu vreau să merg la el și a făcut toate demersurile la tribunal și la protecția copilului ca să mă integreze în familie.

Îmi amintesc că eram cu o educatoare de mână, la tribunal și doamna judecătoare m-a întrebat separat dacă vreau să merg acasă. Am zis că nu pentru că eu vreau să merg la facultate, mai ales că știu că ceilalți copii de la țară merg la muncă și nu se țin de școală.

Chiar dacă copiii din centrele de plasament nu erau prea pasionați de școală, eu mergeam la școală și chiar îmi plăcea. Până la urmă am rămas la centru.

Dar de mama ce știi?

La scurt timp după aceea am cunoscut-o și pe mama. A venit la centru una dintre mătușile mele. Am două mătuși din partea mamei, ambele stabilite în Spania, căsătorite, cu copii. La momentul respectiv a venit una dintre ele la centru, să ne cunoaștem și să-mi povestească despre familie, să-mi aducă aminte că eu am o mamă. Îți dai seama cât de șocant a fost. Tata nu mi-a spus absolut nimic legat de mama, nu știam absolut nimic despre ea, iar cei de la centru refuzau să-mi povestească.

Aparent, tatăl meu nu a fost decăzut niciodată din drepturi și se pare că a sunat tot timpul la centru în toți acești ani și s-a interesat de mine, ceea ce i-a menținut tutela tot timpul.

Adică dacă s-ar fi găsit o familie care să te adopte nu s-ar fi putut?

Nu. Și chiar așa s-a întâmplat. Au fost câteva cazuri în care oameni foarte inimoși veneau către centrul de plasament și mai luau acasă copii. A fost și cazul meu. Îmi aduc aminte că eu și o fetiță eram luați de către o profesoară de română, o doamnă văduvă, la vreo 50 de ani, care a făcut toate demersurile să ne adopte. Eram atât de fericit că o să mă adopte cineva, că o să scap din toată jungla aia în care încercam să supraviețuiesc, însă nu s-a putut pentru că tatăl meu nu și-a dat acordul.

De atunci am resentimente față de el, ceea ce mă face să-mi pară foarte rău.

Tocmai de aceea m-am întors către asociație, pentru că vreau să ajung la cât mai mulți tineri, la cât mai mulți copii, pe care aș vrea să-i fac să înțeleagă că stă numai în puterea lor să-și depășească condiția, să devină niște oameni responsabili, să se mențină cu capul limpede și departe de grupurile nocive.

Ca să revin la întrebarea ta, mătușa respectivă m-a luat acasă și am cunoscut-o pe mama.

După nașterea mea s-a îmbolnăvit psihic din cauza problemelor pe care le-a avut cu tata, toate puse pe seama violenței și alcoolismului lui. Nu a fost decizia ei abandonul meu, iar faptul că pe lângă toate problemele și-a pierdut și copilul, nu a mai fost cale de întoarcere.

Mai am o soră mai mare care a rămas cu ea, dar care, din păcate, suportând atât de multe traume, s-a îmbolnăvit și ea. Acum e pe medicamente, se plimbă dintr-un spital în altul și are aceleași simptome ca și mama.

Nu mi-a făcut deloc bine întâlnirea cu mama.

Eu nu am avut nici un resentiment față de părinții mei, cel puțin până la momentul în care tatăl meu a făcut ceva ce mi-a afectat viitorul, cum a fost refuzul lui de a mă da spre adopție.

În ceea ce o privește pe mama, doar o compătimesc și îmi pare foarte rău pentru ea. Nu m-am simțit însă deloc bine la ea, probabil pentru că momentan nu sunt pregătit să trec peste șoc. Ca să înțelegi, eu nu am putut să stau mai mult de trei zile cu mama.

Dar acum mai ții legătura cu vreunul dintre ei?

Cu tata absolut deloc. Când am crescut mai mare, la liceu, m-am dus către el pentru că îmi trebuia certificatul de botez pentru Seminarul teologic pe care l-am urmat. De fapt trebuia să aflu din toate sursele dacă am fost sau nu botezat. Și atunci el spunea întruna că el ține la mine și mă așteaptă acasă. Nici nu am vrut să-l văd.

Cu mama mai țin legătura prin aceeași mătușă, o mai sun din când în când. Și din partea lor am simțit o presiune reproșându-mi că ar trebui să am grijă de mama, acum că am crescut mare.