Fondatorul Crucii Roșii. Cine a fost Henry Dunant, omul care și-a dedicat viața cauzelor umanitare și a murit după 30 de ani de foame și frig, singur, ca un câine

În ultimii săi 30 de ani de viață, fondatorul Crucii Roșii, Henry Dunant a trăit într-o sărăcie extremă, fiind uneori obligat să mănânce cruste de pâine și să doarmă în aer liber la Paris. Este o parte amară de istorie a unui om, mai ales având în vedere că numai câțiva ani mai devreme el a fondat Comitetul internațional al Crucii Roșii.

Născut la 8 mai 1828 la Geneva, Jean-Henri Dunant, cunoscut mai târziu sub numele de Henry Dunant, a crescut sub puternica influență morală a tatălui său, comerciant și magistrat, și a mamei sale, care l-au încurajat să-i caute pe cei mai puțin norocoși din societate. La vârsta de douăzeci și cinci de ani, Dunant, după ce s-a alăturat Societății Evanghelice după o trezire religioasă, a ajutat la înființarea capitolului YMCA de la Geneva și trei ani mai târziu a fost activ în crearea organizației sale internaționale.

Fondatorul Crucii Roșii: descoperirea unei nevoi interioare de a dărui

Pe măsură ce viața umanitară a lui Dunant a înflorit, el și-a dedicat simultan energia vieții sale profesionale. Dunant a început o ucenicie în domeniul bancar și, în cele din urmă, a preluat un post de director financiar la Compagnie des Colonies suisses de Sétif, din Generva.

În 1853 compania l-a trimis în misiune în Algeria. Poporul și cultura nord-africană l-au transformat pe Dunant. În ciuda rădăcinilor sale profunde creștine, a studiat atât religia islamică, cât și araba. Mai mult, după ce și-a încheiat cu succes misiunea, s-a angajat să continue activitatea în Algeria, creându-și propria companie Societe Anonyme des Moulins de Mons-Djemila pentru a cultiva pământuri și a construi mori în țară. El a valorificat 100.000.000 de franci și a dobândit drepturi funciare, dar autoritățile coloniale algeriene i-au blocat accesul la apă.

După ce și-a epuizat contactele la Paris și încă nu avea drepturi de apă, Dunant a decis să-și ducă cazul direct la împăratul Napoleon al III-lea (fiul fratelui lui Napoleon Bonaparte). Cu siguranță, a fost o mișcare îndrăzneață, cu atât mai neauzită cu cât Napoleon al III-lea nu se afla în Franța. El ducea un război în Italia.

Fondatorul Crucii Roșii și războiul care i-a schimbat viața

Nemulțumit, Dunant a pornit să-l găsească pe împărat în Solferino, unde soldații francezi s-au alăturat luptei pentru independența italiană față de Austria. Dunant nu l-a găsit niciodată pe Napoleon.

Pe 24 iunie, lângă Solferino, a fost o bătălie care a produs atât de multe victime încât ar fi comparată cu Waterloo și Leipzig. Forțele franceze și piemonteze însumând peste 100.000 de soldați s-au confruntat cu o forță austriacă de dimensiuni egale. Luptele au fost de nedescris din cauza imaginilor groaznice. Folosirea săbiilor și a baionetelor a lăsat cadavre dezgropate pe câmpul de luptă; altele au fost sfâșiate de gloanțe și ghiulele, iar craniile zăceau zdrobite de capul puștilor.

În noaptea de 24, Dunant a sosit cu trăsura la Castiglione, un orășel în apropierea bătăliei Solferino. Mii de soldați răniți au străbătut străzile și au umplut piața orașului. Amețit de orori, a coborât din trăsură și a pornit pe jos pe drumul către biserica Chiesa Maggiore. Dunant a intrat în biserică și a fost întâmpinat de țipetele soldaților răniți și de mirosul insuportabil al rănilor și infecțiilor.

Dunant nu avea pregătire medicală, dar și-a suflecat mânecile ajutând soldații. A curățat rănile și a făcut pansamente. Pe lângă rănile îngrozitoare, soldații sufereau de sete. Dunant a scris:

„Acolo este un om nefericit, a cărei față, nasul, buzele și bărbia au fost tăiate de lovitura de sabie. Incapabil de vorbire, pe jumătate orb, face semne cu mâinile și, prin acea pantomimă, însoțită de sunete guturale, atrage atenția asupra sa. Îi dau de băut picurând ușor pe fața acoperită de sânge puțină apă”.

În interiorul bisericii, Dunant a găsit atât soldați francezi, precum și soldați austrieci. Unii dintre aceștia din urmă, suspicioși cu privire la îngrijirile pe care le-au primit, au rupt bandaje de pe răni. Cu toate acestea, Dunant a rămas hotărât asupra unui principiu moral: acela de a trata toți răniții în mod egal, indiferent de naționalitatea lor.

În zilele care au urmat bătăliei, Dunant a recrutat femei din sat, dispuse să ajute la îngrijirea răniților. El a observat că i-au urmat exemplul de a trata toți soldații indiferent de originea lor; și în timp ce lucrau, le auzea în repetate rânduri spunând „tutti fratelli”, adică toți frații.

Dunant s-a întors în cele din urmă la Paris și după ce a făcut lobby fără succes autorităților pentru a-l ajuta să rezolve problema cu apa, a călătorit acasă la Geneva. În tot acest timp gândurile lui s-au întors înapoi la Solferino. Acest eveniment a atins un punct sensibil din viața celui care urma să devină fondatorul Crucii Roșii. Curând și-a așternut pe hârtie amintirile, apărând astfel cartea „Un Souvenir de Solferino” (O amintire din Solferino).

Scrierile lui Dunant au surprins în mod viu bătălia de la Solferino și consecințele acesteia, precum și eforturile sale de a oferi îngrijiri medicale. Descrierile variază de la jurnalistice: „Linia de luptă are o lungime de zece mile. . . . „, la literar:

„Puțin mai departe se află un soldat pe moarte care vărsa lacrimi amare și îl consolăm ca și cum ar fi un copil mic. Oboseala precedentă, lipsa de hrană și odihnă, intensitatea durerii, teama de a muri fără ajutor, excită chiar și în acești bravi soldați o sensibilitate nervoasă care se trădează prin suspine”.

Cartea a primit laude pentru calitatea scrisului și calitatea conținutului. Cu toate acestea, geniul lui Dunant era în formă. După ce a descris bătălia și consecințele, Dunant a scris o rețetă pentru a servi mai bine răniților în timpul războiului. El a cerut un congres care să elaboreze și să ratifice un set de principii care să permită societăților de ajutor, sub conducerea comitetelor, să ofere ajutor în timpul războiului. Dunant a scris:

„Pentru a înființa aceste comitete în fruntea societăților, este necesar doar o bunăvoință din partea unor persoane onorabile și perseverente. Comitetele, animate de un spirit internațional de caritate, vor crea corpuri de infirmiere într-un stat latent. Comitetele diferitelor națiuni, deși independente unele de altele, vor ști cum să se înțeleagă și să corespondeze, să se convoace în congres și, în caz de război, să acționeze pentru binele tuturor”.

Fără să știe, Dunant avea să devină fondatorul Crucii Roșii.

Fondatorul Crucii Roșii și primele cărămizi puse la temelia binelui comun

În 1863, după ce a citit cartea lui Dunant, Gustave Moynier, președintele Asociației de asistență publică din Geneva, l-a contactat pe Dunant pentru a pune în aplicare programul său de ajutor umanitar. Au creat un comitet format din cinci persoane, care a organizat o conferință de patru zile, care a avut loc la Geneva.

Delegații din șaisprezece națiuni au participat la Conferința internațională, iar pe 29 octombrie au adoptat zece rezoluții și trei dorințe.

Rezoluțiile solicitau înființarea societăților de ajutor medical, organizarea de conferințe suplimentare și crearea simbolului pe care să îl poarte tot personalul medical: o cruce roșie pe un fundal alb, inversul steagului elvețian.

„Dorințele” reflectau dorința lui Dunant ca tot personalul medical să fie considerat neutru în război. Odată cu adoptarea rezoluțiilor și dorințelor din 29 octombrie, s-a născut Crucea Roșie. Denumirea oficială „Comitetul internațional pentru ajutorarea soldaților răniți” a fost schimbată în 1876 în „Comitetul internațional al Crucii Roșii”.

După ce și-a îndeplinit viziunea pentru crearea unei organizații internaționale de ajutorare, viața lui Henry Dunant s-a transformat într-un deznodământ trist. În anii activității sale umanitare, Dunant și-a neglijat afacerile din Algeria, care s-au ruinat. Apoi, în 1867, banca Crédit Genevois a declarat faliment. Dunant s-a așezat în consiliu și a declarat personal falimentul, o mișcare care a dus la acuzarea sa formală pentru practici înșelătoare.

Cu reputația pătată, Dunant a fost forțat să demisioneze din funcția de secretar al Comitetului internațional, chiar dacă viziunea aceasta umanitară s-a născut din experiența lui pe sângeroasele câmpuri de luptă din Solferino.

Fondatorul Crucii Roșii și finalul tragic al destinului

În acest timp, Dunant s-a mutat la Paris. Finanțele sale se epuizaseră după ani de călătorie pe cheltuiala sa pentru muncă umanitară. A folosit creta pentru a-și albi cămașa și cerneala pentru a-și înnegri haina; uneori, mânca cruste de pâine și dormea în aer liber. Câțiva ani, a încercat să continue să lucreze pentru cauze umanitare, dar apoi în 1875 Henry Dunant, fondatorul Crucii Roșii, a dispărut.

Timp de cincisprezece ani, nu s-a știut locul unde era Dunant, iar ziarele de la Geneva au publicat vestea că murise. Cu toate acestea, în 1890, în micul sat elvețian Heiden, școlarii i-au povestit profesorului lor despre un bărbat cu șapcă neagră și barbă albă care le vorbește elevilor. Profesorul Wilhelm Sonderegger a investigat și a descoperit că este Henry Dunant. Sonderegger a scris consiliului Conferinței internaționale a Crucii Roșii de la Roma, astfel încât delegații să poată fi informați. Știrea nu a provocat un răspuns puternic, dar trei ani mai târziu jurnalistul Georg Baumberger l-a vizitat pe Heiden și l-a intervievat pe Dunant, care locuia într-un ospiciu. Articolul său ulterior care descrie atât sărăcia Dunant, cât și contribuția masivă la societate i-a atins pe oameni. Articolul a fost difuzat pe scară largă, aducându-i lui Dunant o revigorare a popularității.

Odată cu restabilirea renumelui bun al lui Dunant, Comitetul Nobel din Norvegia i-a acordat lui Henry Dunant primul premiu Nobel pentru pace în 1901, alături de Frédéric Passy, organizator al primului Congres universal de pace. Comitetul l-a felicitat pe Dunant cu următoarea declarație:

„Nu există niciun om care să merite mai mult această onoare, căci tu, în urmă cu 40 de ani, ai pus pe picioare organizația internațională pentru ajutorarea răniților pe câmpul de luptă. Fără tine, Crucea Roșie, realizarea umanitară supremă a secolului al XIX-lea nu ar fi fost realizată niciodată”.

În ciuda reapariției sale în lumina reflectoarelor publice, Henry Dunant nu a părăsit niciodată ospiciul din Heiden și nici nu a cheltuit niciun ban din premiile sale. Toți banii au fost donați către cauze umanitare. A murit în octombrie 1910. După ce a abandonat religia care fusese forța motrice la începutul vieții sale, el a cerut să nu existe nici o slujbă și să fie dus la mormântul său „ca un câine”.

Astăzi, Comitetul Internațional pentru Crucea Roșie are 18.000 de angajați în peste nouăzeci de țări și este cea mai mare organizație umanitară din lume.