Fotograful Vlad Eftenie: „Pe mine fotografia mă ajută să găsesc răspunsuri cu fiecare click făcut”

Vlad Eftenie este fotograf şi arhitect, la bază. Este profesor la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu”, acolo unde a introdus în programă, prin pasiunea sa, cursul de fotografie de arhitectură. Este un curs pe care mărturiseşte că îl predă mai degrabă ca pe un curs de dezvoltare personală, că ajută studenţii la arhitectură să îşi pună întrebări despre ei înşişi. Vlad Eftenie este un fotograf îndrăgostit de Bucureşti, de fotografia „de stradă”, şi porneşte mereu în călătorii pe trasee din oraş, dintr-un „Mic Paris” pe care îl descoperă altfel de fiecare dată. Acum pregăteşte un volum de poetică a gestului fotografic, poate şi o carte-album cu fotografii realizate de-a lungul vremii. Este un fotograf foarte apreciat (ţine numeroase cursuri şi workshop-uri de fotografie) şi foarte prezent în social media. Vă invit să îl urmăriţi pe facebook şi să vedeţi şi fotografiile din Galeria Foto.

Cine este fotograful Vlad Eftenie şi ce face el?

Fac fotografie din pasiune. Privesc oraşul în fiecare zi şi fac un soi de educare urbană, în ideea în care, dacă nu ştiam de ce ne-ar plăcea Bucureştiul, prin fotografiile mele încerc să aduc astfel de răspunsuri. De ce ne place Bucureştiul? Uite că avem posibilitatea să facem poze foarte faine, câteodată, care emoţionează, care vibrează, care miră, care fac oamenii să zâmbească… Şi atunci Bucureştiul e mai mult decât acel loc canicular, trist, urât, negativ… Şi vreau să descoperim locurile prin care mergem, dincolo de prejudecăţi.

Tu eşti bucureştean?

Da.

Şi când l-ai descoperit, de fapt?

După ce am terminat facultatea. Sunt născut în Drumul Taberei şi n-am prea ieşit de acolo, pentru că am avut tot ce-mi trebuie în cartier. După ce am terminat facultatea mi-am dat seama că nu prea ştiu nimic despre oraş şi că aş vrea să-l descopăr. Iar atunci când m-am apucat de fotografie, după facultate, am cuplat nevoia de a fotografia, de a descoperi, cu nevoia de a călători. Aceste două direcţii m-au adus în ipostaza de a fi călător şi fotograf.

Eşti călător fotograf sau fotograf călător?

Cred că mai degrabă sunt eu însumi într-o călătorie permanentă, pentru că şi atunci când sunt în Bucureşti tot în călătorie mă simt. Profit de orice ocazie pentru a nu mă lăsa dus de rutină. Am de mers la facultate sau am de mers la Mega Image, puţin în pasă, sunt pregătit să fac fotografie! Chiar şi acum în drum spre încoace am făcut poze. Se instalau turnicheţii ăştia electronici la Romană şi mi s-a părut un moment istoric să-i văd acum la suprafaţă. Ei vor sta de acum înainte zeci de ani în subsol. Băieţii care le montau m-au întrebat ce fac, iar eu le-am explicat, cu tot calmul şi cu toată mirarea mea, că ei fac istorie: „uite, voi montaţi astea, care vor sta minim 30 de ani de acum încolo la metrou, şi vor fi folosite de zeci de mii de oameni fiecare zi!”. Au fost super încântaţi şi m-au lăsat să-mi fac pozele liniştit.

Ce te opreşte în loc să faci o fotografie? Ce te miră, ce-ţi atrage atenţia?

Ce-mi atrage atenţia? Ceva care mă emoţionează. Ceva care este atipic, care este diferit. Şi, ca să vezi diferitul din rutină trebuie să fii mereu cu ochii în patru. Să fii mereu atent, să fii mirabil, să fi disponibil, să observi şi să-ţi dai seama de lucruri – pentru că sunt momente spontane de conştientizare.

Ce face diferenţa între un fotograf şi un om care trece cu capul în jos pe stradă şi nu observă nimic?

Ideea de a fi atent, ideea de a fi prezent. Omul care trece fără să observe de fapt nu e acolo. Se deplasează în sinea lui spre oriunde. Nu trebuie să fii neapărat fotograf ca să fii atent. Eu şi când nu fac poze tot atent sunt, pentru asta îmi place să fac. Eu mă hrănesc cu ceea ce observ la oamenii dimprejur. Îmi place să mă uit la străini, să văd cu ce sunt îmbrăcaţi, cum arată, cum se simt, să-mi imaginez de unde vin şi încotro se duc, despre ce e vorba. Am o imaginaţie bogată şi îmi place să îmi imaginez lucruri, iar oamenii de pe reţelele de socializare care mă urmăresc ştiu asta, că eu îi îndemn să fie atenţi, să fie prezenţi şi să observe, pentru că asta ne transformă comportamentul. Un om prezent este un om conectat. Cum ar fi să devenim cu toţii atenţi unii la ceilalţi? Cred că am simţi cu totul altfel tot ce ni se întâmplă şi i-am simţi altfel pe oamenii care trec pe lângă noi. Ori asta e o problemă în oraşele de aici: pe oameni nu interesează în mod real contactul vizibil cu ceilalţi, decât, poate, la nivel de bârfă. Noi suntem, din păcate, deturnaţi să ne fie teamă de ceilalţi, îi considerăm străini. Prin fotografiere totul devine apropiat. Şi de asta este o terapie cu multiple sensuri pentru mine, pentru că îmi dă un scop, mă face să fiu atent, să observ, să fiu conectat, să nu mai am teamă, să nu mai fiu emotiv. Atunci că nu am aparatul pot fi emotiv. Dar cu aparatul mână capăt un scop.

Eşti înarmat!

Exact! Uite, mă pot opri la nişte băieţi care montează nişte chestii şi să le spun „băi, eu vreau să fac o poză!”. Oamenii au reacţii şi mie-mi place să-i „dezamorsez” în sens pozitiv, pentru că suntem învăţaţi în mod greşit că trebuie să reacţionăm în mod negativ – pentru a ne proteja.

Cum îi apropii pe studenţi de fotografie sau pe cursanţii tăi de la workshop-uri?

Pe oamenii îi atrage entuziasmul, şi sinceritatea, şi autenticitatea. În momentul în care eşti tu însuţi şi nu vorbeşti în filme, din cărţi, din alte lecturi, din lucruri pe care nu le-ai trăit, dând exemple din autori celebri (aşa cum din păcate, se ţin multe cursuri)…  Uite, eu folosesc în prezentările mele doar fotografii făcute de mine, doar poveşti pe care le-am trăit, doar lucruri pe care eu le-am parcurs, mi le-am însuşit şi pot să extrag nişte învăţături de acolo. Contează pasiunea, scânteia asta interioară. Şi lumea îmi zice: „dom’le, după ce te ascultăm ne vine acum să ieşim pe stradă şi să facem poze!”. Contează entuziasmul care vine din dorinţa de a mărturisi pasiunea şi de a impulsiona şi pe ceilalţi să se simtă bine. Pentru că eu mă simt bine făcând tot ce fac! Şi atunci, cumva e de la sine înţeles. Să ştii că toţi oamenii pasionaţi au scânteia asta în ei! Dacă vorbeşti un om care colecţionează timbre, cred că va vorbi cu acelaşi entuziasm şi ardoare despre orice lucru din domeniul lui. Şi eu întotdeauna, când mă uit la oameni pasionaţi, îmi vine să fac ceea ce fac ei. Vreau să încerc pentru că ei fac să pară că totul e uşor!

Ăsta e atuul meu cu care îi atrag pe studenţi: entuziasm, pasiune… Nu vreau „să îi învăţ”, nici măcar nu pun absenţe! La mine la curs se vine de plăcere. Şi le invoc o experienţă, nu le dau să înveţe nimic, nu trebuie să-şi ia notiţe sau să citească. Bine, le dau cărţi, le dau filme, le dau muzici de ascultat, ca să avem o bază comună la care ne referim, dar nu vreau să simtă că e ceva obligatoriu, vreau să ajungă să facă de plăcere. Mai ales că exerciţiul este despre descoperirea oraşului şi a lumii în care trăim şi atunci devine extrem de personal, iar eu încerc să-i ajut sa devină interesaţi de lumea dimprejurul lor. Eu la vârsta lor nu eram încă!

Că tot vorbim despre oraş, care Bucureştiul tău acum?

Chiar unde stăm noi acum (ne-am întâlnit la strada Franklin – n.r.) e parte din Bucureştiul meu. În spatele Ateneului este un loc excepţional!

Ştiu că ai serii întregi cu Ateneul!

Ateneul este locul meu favorit din oraş, n-am găsit altul încă! Am multe trasee, în schimb. E mai greu să găseşti locuri izolate în Bucureşti, pentru că Bucureştiul nu se poate percepe static, ci doar dinamic. Bucureştiul nu e un oraş în care poţi să stai undeva, să zici, ca la Braşov, „uite, sunt aici, mă duc în Piaţa Mare”. În Bucureşti nu ai Piaţa Mare. La Universitate nu e neapărat un loc de adunare. Dacă vrei, Bucureştiul este supus unor intersecţii prin care trec maşini. La Universitate, în primul rând, e trafic, la Piaţa Romană la fel, la Unirea e trafic… Pietonii sunt întotdeauna pe locul doi. Ei se află pe locurile de stat, de popas. Şi atunci, am găsit Ateneul ca pe o oază, dacă vrei, nu e neapărat un trafic uluitor în jurul lui, deşi e foarte aproape Calea Victoriei, dar există un tampon creat prin parcarea din faţă. Şi atunci parcă zgomotul oraşului e mai distant şi de asta cred că îmi place la Ateneu. În plus, are aerul parizian de jur împrejur, care este fabulos. Şi eu cred că mă regăsesc în starea asta, dat fiind faptul că sunt pasionat de Paris. Dar am descoperit Bucureştiul şi datorită Parisului, pentru că după ce am fost turist în Paris şi am făcut nişte poze uluitoare pe film la începuturile mele fotografice (uluitoare pentru mine), apoi am revenit la Bucureşti şi m-am întrebat „Băi, dar eu de ce nu fac poze la fel şi la Bucureşti? Căci şi Parisul tot oraş este, tot oameni sunt şi aici şi acolo, de ce nu aş putea? De ce n-aş face exact la fel?” Şi atunci a fost o mare schimbare în paradigma percepţiei mele: oriunde aş fi totul poate fi perceput cu ochii noi, vii, curioşi, de turist.

Şi, ăsta e Bucureştiul. Bucureştiul unor trasee. Îmi place să fac trasee din parcul Brâncoveanu merg pe jos până la Piaţa Presei Libere. Sunt vreo 12 sau 14 km şi îi parcurg când am timp. Fac o legătură între Parcul Brâncoveanu, Parcul Copiilor, Parcul Tineretului, Carol, Izvor, Cişmigiu, Ateneu, Ioanid, Icoanei, Dorobanţi, Herăstrău, Piaţa Presei. Şi iată că vezi trei sferturi din parcurile din oraş! Dacă vrei două bucle poţi să dai o fugă chiar şi în Parcul Circului. Acesta este un traseu mare pentru mine, pe axa Nord-Sud. Pe axa Est-Vest merg mai puţin. Nu-mi stabilesc eu cu mintea traseele, ci mă las dus de lumină, de momente, de cer, depinde ce se întâmplă fotografic vorbind, pentru că degeaba îţi propui tu cu gândul raţional să faci ceva dacă natura îţi spune „stai puţin, ai alte priorităţi poţi să faci cu totul altceva”. Aşa că mă las purtat în ceea ce devine un soi de conexiune sensibilă între mine şi locuri şi ceea se întâmplă spontan. Sunt foarte deschis pentru spontan.

Cu ochi de fotograf-arhitect, când te uiţi la Bucureşti, ce vezi?

Haos! Nu numai cu ochii de arhitect, ci şi cu ochii unui om obişnuit. Bucureştiul, din păcate, a suferit. Este un oraş care a suferit non-stop. În primul rând avut incendii, a avut cutremure, a avut oameni prea trecători! Dacă te uiţi la Paris şi vezi că istoria se sedimentează şi se păstrează de sute de ani în urmă…

Bine, dar avut şi nişte edili mai cu cap, nu-i aşa?

Asta e, că l-a avut pe Haussman care regularizat planul oraşului, l-a modernizat. Referitor la Bucureşti, eu chiar mă întreb, când văd grupuri de turişti, ce-or face ei aici? Ce găsesc în Bucureşti, căci e un oraş atât de mic! Gândeşte-te că nu e o arie foarte mare în care pot să vezi ceva. Ce avem? Calea Victoriei ar fi bună de expus. În rest, unde să-i duci? Ce să vadă? Ce înseamnă în context istoric o clădire care nu datează de mai mult de 130-140 de ani? Uite, dacă vrei istorie, te duci în Italia, acolo totul e un muzeu în aer liber! La Bucureşti îi vezi vizitând „Ţeapa”, Piaţa Revoluţiei, Ateneul, Muzeul de Istorie, Muzeul de Artă, Casa Poporului, din păcate… Nu ştiu cu ce rămân ei din toate astea? Aici e important! Noi rămânem pentru că suntem aici. Şi noi trebuie să ne conciliem cu oraşul, să ne reconciliem cu el în fiecare zi…

Eu încerc să lucrez la spiritul bucureştenilor sau al celor care stau în Bucureşti, pentru că pornim de la o preconcepţie: Bucureştiul e urât, murdar, oamenii sunt răi… Şi oamenii care ştiu pozele mele de 10 ani de-acum, ştiu deja că poate fi privit şi bine Bucureştiul, că Bucureştiul are şi lucruri bune de oferit.

Nu mai ţine ideea aia „numai tu le vezi”. Noi nu le vedem, oraşul e urât!”. Păi, hai, să le vezi şi tu! De fapt noi facem oraşul, noi privim oraşul, el devine prin ochii noştri. Nu este al altcuiva. Nu îmi place că oamenii, de obicei, reproşează altcuiva că nu le place în Bucureşti. Păi hai să pornim cu noi. Fă ceva mişto şi o să vezi că o să înceapă să îţi placă. E simplu!

Întorcându-ne la Paris, mie îmi plac foarte tare seriile tale cu îndrăgostiţi în Paris. Noi de ce nu avem astfel de îndrăgostiţi în Bucureşti? Unde sunt ei?

Avem, avem! Sunt îndrăgostiţi în Bucureşti. Să ştii că am „săruturi” realizate în egală măsură în Paris şi în Bucureşti. Poate că pe acelea din Paris le ţii tu mai bine minte, poate şi pentru că locurile sunt mai spectaculoase, dar am şi făcut expoziţii şi am ţinut deja trei prelegeri despre iubire şi sentimente – o mecanică a sentimentelor, am denumit eu prelegerile respective – în care am folosit cel puţin 50-60 de imagini cu îndrăgostiţi dintre care majoritatea cred că sunt făcute aici. Pe îndrăgostiţi îi vezi primăvara, îi vezi în locuri neaşteptate, îi vezi la Universitate (în general tinerii), îi vezi de Valentine’s, îi vezi la metrou dimineaţa dacă o iau în direcţii diferite. Am deja nişte imagini, pentru mine iconice, diverse săruturi… şi chiar glumesc despre asta, căci am fost însoţit în ture fotografice de colegi cărora le-am explicat că eu sunt aproape convins că determin săruturile acelea (apropo de sărutul din zăpadă, celebrul viral de pe Magheru de acum 2-3 ierni): oamenii se sărută exact când sunt eu acolo. E ceva! Ori e un vibe anume, ori nu ştiu ce se întâmplă, că le şi zic colegilor de „tură”: „îi vedeţi pe cei doi? fiţi atenţi, sigur or să se sărute!”. Şi se sărută! Sigur e ceva, o energie… dacă mă gândesc la asta se şi întâmplă… Atragem lucrurile.

Ai o afinitate spre portret? Spre peisaj? Încotro te îndrepţi tu mai mult?

Iniţial nu ştiam ce urmează să fac, că am să mă ocup de street şi urban. După care m-a fascinat modul de realizare a genului street, am intrat foarte tare în el şi i-am devenit fidel. Şi, mai târziu, tot pe nebănuite, am început să pozez apusuri, pentru că o nevoie din sinea mea m-a determinat să vreau să văd spaţii mai largi. Când stai în oraş, pe străzi, nu vezi orizontul. Şi acum 3-4 ani ceva din mine a zis „am nevoie de un spaţiu puţin mai larg, şi seara mi-am dat seama că am ajuns în nordul Herăstrăului din ce în ce mai des şi stăteam să contemplu cum apune soarele, pur şi simplu. Apoi mi-am dat seama – chiar dacă nu e genul street şi urban – că nu m-ar deranja să stau să discut cu apusul, să stau de vorbă cu el, fotografic vorbind. Dacă iniţial nu prea vedeam apusuri pe facebook acum a devenit o modă generală să pozăm apusuri, nori, ploi… cred că am contribuit şi eu puţin la această modă de a poza toate evenimentele naturii în oraş.  

Îmi place să lucrez mult şi cu portretul, pentru că atunci când lucrezi cu „street”-ul totul este necunoscut şi spontan. Necunoscut în sensul în care eu nu pot influenţa absolut nimic din ceea ce se întâmplă, sunt un observator discret. Dar stând aşa mult timp, simţi cumva că rămâi exterior, oricât te-ai implicat tu emoţional. Şi atunci poţi compensa realizând portrete. Un portret presupune „dialogul” cu celălalt, presupune o apropiere, presupune o distanţă în care lucrurile se aşază într-un fel concret, prin neînstrăinare, prin cunoaştere şi recunoaştere.

Îmi place să lucrez şi portrete, dar şi peisaj urban, oameni mai ales, pentru că oamenii sunt purtători de poveşti, şi de-asta prefer mai mult oamenii ca prezenţă în pozele mele decât clădiri, doar elemente raţionale…

Cum reacţionează oamenii când le faci fotografie?

Ei nu mă văd niciodată. Mă apropii fizic, dar discret, nederanjând. Nu folosesc zoom. Şi sunt acolo. Ideea e să fii acolo, la distanţa minimă prin care să nu deranjezi „locul”. Iar oamenii pe stradă sunt în general atenţi la ce fac ei, nu la ceilalţi. Eu sunt atent la ceilalţi. Sigur că de câţiva ani, de când e facebook-ul foarte prezent, oamenii au început să fie mai atenţi, dar tot în ideea de a se proteja. Dar în general oamenii sunt focusaţi pe ceea ce fac ei. Nu toată lumea observă. De-asta invoc eu tema observării, „haideţi să privim!”, pentru că – imaginează-ţi o masă de oameni care trec cu privirea în jos şi tu eşti singurul care te uiţi la ei. E o stare fabuloasă să ştii că tu eşti cel care priveşte.

Eu fac parte din peisaj, îl determin, la rândul meu. Eu nu deranjez pe nimeni, că nu de asta sunt acolo. Şi dacă cineva mă observă, atunci nu fac poză, pentru că asta ar însemna că am greşit şi mi-am stricat „locul” singur. Dar prefer să fiu acel spectator care merge pe firul lucrurilor şi pozez în momentul optim. Şi se vede din poze. Nici măcar nu trebuie să povestesc eu. Dacă s-a întâmplat bine, înseamnă că este o poză reuşită. O poză este însăşi dovada că am făcut bine ce am făcut, căci altfel n-aş fi putut să fac poza.

Ce poveşti spun fotografiile tale?

Poveşti legate de emoţia din acel moment. Sigur că o poză bună este cea care te lasă să îţi imaginezi cât mai mult. Adică nu o poză care fixează o realitate jurnalistică. Într-o fotografie nu „numeri” trei dale de beton, 10 frunze şi trei oameni care fac nu ştiu ce… Număratul lucrurilor se termină la un moment dat. Ce nu se poate termina este emoţia sau stările pe care ţi le creează subiectele. Într-o fotografie este vorba despre vibraţia pe care eu o simt când fac poza. Sunt două instanţe care mă determină să reacţionez: lumina care „îmi şopteşte” idei de compoziţie şi spaţiul, căci uneori poza e deja acolo, eu sunt doar martor unor lucruri. O fotografie bună e aceea care te face cumva să „îţi închizi gândurile” când o vezi. Să zici „s-a oprit totul!”. Emoţia pe care o simt atunci când fac o poză e cea care îmi transmite „acum trebuie să fac asta” şi dacă emoţia reuşte să fie înmagazinată în imagine, atunci ea pleacă mai departe, la privitor. Emoţia este ingredientul principal. E vorba de reacţie, viziune, capacitatea de a transforma ce vezi în ce simţi şi prin realizarea tehnică să emiţi mesajul pe care, de fapt, vrei să îl spui mai departe. Este o comunicare vizuală.

Tu eşti prieten cu tehnologiile? Prelucrezi fotografiile?

Există două lucruri: fotografia pe film şi fotografia digitală. Fotografia pe film nu are nevoie de editare excesivă pentru că filmul ştie deja ce are de făcut în funcţie de situaţia dată. Tu îţi alegi filmul în funcţie de ce vrei să pozezi. Cu digitalul stă altfel treaba, pentru că el este un senzor electronic, care nu ştie că tu pozezi mare, balerine, Preşedintele Americii sau Ateneul. El habar n-are! Aşa că trebuie să conduci cadrul realizat să ajungă în direcţia viziunii tale din momentul fotografierii. Asta înseamnă să ştii să pozezi, să identifici subiectul bun de pozat, relevant, iar următorul pas în mediul digital – inclusiv cu telefonul mobil – este să conduci imaginea realizată de aparat către imaginea văzută de tine mintal. Nu există rateuri dacă ştii să faci asta. Trebuie să ştii să îţi adaptezi tehnica la viziune. Eu lucrez, de exemplu, cu telefonul mobil de vreun an şi jumătate şi mi-am adaptat viziunea pentru obiectivul lui de 27. Eu care veneam din super-wide!

Revenind, o poză bine prelucrată este o imagine care se opreşte discret la limita naturaleţei. Să nu se simtă că i-ai făcut ceva! Şi nu vorbim de ajustări care durează ore întregi, ci doar ajustările minimale acceptate în concursurile de fotografie. Acţiuni non-invazive de reglare a imaginii. Prelucrarea se opreşte acolo unde ating pragul de naturaleţe al fotografiei, aşa cum mi-am imaginat eu că trebuie să arate.

Cum devenim fotografi folosindu-ne doar de telefonul mobil pe care îl avem cu toţii?

Cursul meu pe tema asta este un super-hit. Am avut 4 cursuri sold-out lunile astea! Da, aşa e, cu toţii avem un telefon mobil, dar nu multă lume îşi dă seama de potenţialul lui fotografic. Un telefon conţine mult mai multă forţă decât ne imaginăm noi. Am imagini pe care le sub-expun voit ca să scot în imagine anumite detalii! Şi fac asta cu telefonul! Sigur că ai nevoie de un soft de editare adecvat. Puţină documentare e de ajuns ca să poţi să îţi alegi un soft potrivit. Şi trebuie ca fiecare să găsească modul optim de a lucra cu aparatul respectiv.

Şi, desigur, trebuie să ştii, principii de bază ale fotografiei. De la încadraturi, lumină, compoziţii… Trebuie să te pregăteşti un pic, fiind curios şi aflând lucruri. Şi, cum spuneam, totul începe cu a observa şi cu a găsi relevanţa subiectului. Trebuie să ştim ce va fi relevant pentru ceilalţi. Mi se întâmplă ca o fotografie de care sunt foarte mulţumit să nu aibă impact mare pe facebook, şi una despre care spun, „a, dar asta e cam simplă!”, strânge 2 mii de like-uri fără nici un efort. Ideea e să îţi cunoşti şi publicul căruia vrei să te adresezi. Primordial este să fii deschis, vulnerabil, emoţionabil, pentru că dacă nu te emoţionezi, n-o să mişti absolut nimic în nimeni!

O poză bună este una în care găsim un echilibru: nu poţi să scoţi nimic, nu poţi să adaugi nimic! Şi dacă găseşti echilibrul într-o astfel de fotografie, nu cumva găseşti şi echilibrul în tine însuţi? Pe mine fotografia mă ajută să găsesc răspunsuri cu fiecare click făcut!

Dar nu ţi se pare că noua tehnologie, telefonul mobil, instagram-ul, selfie-ul, fotografiile de concediu… duc fotografia în desuet?

Scoatem fotografia din desuet impregnându-i valoare. Şi eu pot să fac o fotografie cu ce mănânc, dar poza aia trebuie să arate într-un super fel! Poate că un selfie îmi scapă şi mie câteodată, dar aş vrea să fie relevant. Şi nu e neapărat nevoie să mergi cu turma, să faci neapărat ceea ce fac ceilalţi…

Dar înainte cine avea un aparat foto…

Adevărat! Era un privilegiat! Aşa cum cultura era la un moment dat doar a celor iniţiaţi, aşa şi pe vremuri cu fotografia. Acum ni se pare că, dacă avem acces la tehnologii, fotografie poate face oricine. Din fericire, e doar o iluzie! De fapt, fotografie nu face oricine. Poze poate să facă oricine! Hai să presupunem că fotografia este gestul conştient de a poza! Atunci când devii conştient nu mai poţi să intri în nici un desuet, pentru că ştii ce faci. Şi dacă ştii, controlezi, mânuieşti bine instrumentul şi cumva capeţi controlul canalului de comunicare şi al mesajului. Asta e ideal.

Când faci fotografii digitale, ce te trimite spre hârtie, ce te determină să le printezi?

Eu am un mic printer acasă, şi, da, după ce mă uit prin fotografiile pe care le-am făcut, aleg una şi o printez. Şi aceea rămâne undeva, e un soi de „martor”. Cumva, scoaterea din mediul digital în mediul fizic îi dă consistenţă, o transformă în ceva real. Acum avem mii de poze, dar rămân cumva virtuale. Pe vremuri totul era bine păstrat în album, fotografia devenea un obiect. Eu din fericire mai am şi comenzi de fotografii printate care ajung în ramă şi pe perete, deci în realitatea cuiva de zi cu zi.

Ce fotografii ţi se comandă? Ce aleg oamenii?

Nu există o regulă, depinde de om. Mi s-a comandat de curând un foto-tapet, de exemplu, o fotografie din Paris. Din fericire era realizată cu un aparat, nu cu telefonul, şi am putut să susţin rezoluţia respectivă. Mi-a cerut cineva o serie cu un anumit peisaj din Paris în diverse anotimpuri, cadou pentru prietena sa. Dar mai am şi pe site-ul cameleo.ro, unde expun mulţi fotografi foarte faini din România, care au acolo galerii întregi şi se pot comanda fotografii la calitate excepţională în diverse mărimi, în orice tip de finisaj etc. Este un „loc” la care ţin foarte mult, pentru că e printre puţinele locuri în care fotografiile pot fi comandate direct, fără să mai fie nevoie să dai mesaje pe facebook fotografului, cum se mai întâmplă. E ok şi aşa, dar aş vrea să cultivăm cumva şi cultura asta a cumpărării de tablouri de autor. Trebuie să înţelegem că o fotografie nu e numai produsul finit, ea cuprinde tot background-ul fotografului, investiţia fotografului în aparate, în călătoriile lui… e un proces extraordinar de complex în spatele unei poze.

Ce poveşti şi momente din spatele camerei te-au emoţionat teribil?

Mai ales cele nepozate! Am momente în care am renunţat să fac poza din respect pentru întâmplarea aceea. Nu trebuia făcută fotografia atunci, trebuia să rămână acolo! O doamnă pe care am văzut-o la Paris, într-un scaun cu rotile… Am făcut o fotografie, şi când m-am apropiat de ea să îi mai fac o poză mi-am dat seama că plângea. Şi a fost o emoţie extraordinară, pur şi simplu mi-a căzut aparatul din mână, nu m-a mai interesat nimic, n-am vrut să o deranjez… Am salutat-o şi am dispărut de acolo. Sunt momente în care nu mai faci poza. Acelea sunt poate mai preţioase decât momentele fotografiate. Rămân cumva în sinea mea. Şi un moment extraordinar pozat, mi-l aduc aminte ca acum, a fost într-o zi în care nu făcusem nicio poză, am denumit-o eu „poza-iminent” cu bătrânul de la benzinărie. Era iarnă, se lăsase deja întunericul, şi am trecut printr-un loc de lângă Parcul Carol, la o intersecţie şi m-am auzit strigat din spate: „hei, băiatu’, fă-ne şi nouă o poză!”. Eu nu fac fotografii în situaţii de genul acesta, numai că atunci chiar voiam să fac poză unui personaj fabulos, un domn care stătea sprijinit într-o pompă de benzină, cu o ţigară în mână, un bătrân îmbrăcat într-un pardesiu negru, ziceai că e un personaj de film! Fabulos! Şi datorită faptului că băieţii m-au rugat să le fac poză, m-am folosit de moment să mă aşez şi, de fapt, să îmi fac fotografia care mă interesa pe mine, fără să clipesc, într-un timp de expunere lung, pentru că era noapte. A fost o poză unică, care putea să iasă sau nu. Din fericire a ieşit!

Deci sunt momente care „cheamă” fotografia!  

Da, şi sunt unele fotografii pe care mai degrabă le trăieşti pentru tine, nu pentru aparat! Depinde şi de genul fotografic, evident. Dar pe stradă ai de-a face cu imprevizibilul, cu oameni necunoscuţi…

Ce n-ai ajuns să fotografiezi şi ţi-ai dori?

Anumite locuri. Aş vrea să ajung la New York să fotografiez. Am fost la Chicago, la Orlando, dar la New York n-am ajuns. Sunt locuri celebre, iconice, de fotografiat acolo. Mi-ar plăcea în Islanda să merg pentru peisajele acelea fabuloase. Am mers în destule locuri, nu am dorinţe neapărat neîmplinite. Vreau mereu să revin la Paris. Mie acolo îmi place! Mă regenerez energetic acolo! Am câteva locuri în Paris, locuri iconice în care mă simt bine contemplând.

Şi când fugi din Bucureşti în ţară, unde fugi?

Îmi place în Dobrogea. Îmi plac câmpurile alea nesfârşite cu eoliene. E un peisaj fenomenal în Dobrogea, cu drumuri lungi care se duc la orizont. Am descoperit zona de mai mulţi ani, dar de curând „mi-am însuşit” peisajele acelea. Aveam nevoie de deschideri, şi acolo aveam drumul în faţă. Era o idee cu care mă identificam: să fiu călător. Recomand traseul Enisala-Capidava. Este fabulos. Fiecare metru de acolo este fabulos. Are o stare incredibilă. Vezi perspective. Eşti complet singur, nu e nimeni pe drumurile alea. Şi e celebra coborâre de după Seimeni, către Cernavodă, în care se vede Dunărea în perspectivă. E o senzaţie fabuloasă! Îmi plac drumurile către Tulcea foarte mult. Mai am o secţiune de drum între Tulcea şi Constanţa, pe la jumătatea drumului, e o anumită culme pe care, dacă ştii să te opreşti la fix, se vede toată Dobrogea! Este fabuloasă Dobrogea, deşi pare plată, nu te plictiseşte niciodată.

Ce e pentru tine fotografia, de fapt?

E un mod de viaţă. E un mod de a căuta armonia părţilor. Pentru mine asta aduce fabulos fotografia: capacitatea de a mă transforma, de a investi emoţia în lucruri pe care le pot transmite şi celorlalţi. E un mod de comunicare, până la urmă: unii comunică scriind poezii, alţii gătind, alţii scriind eseuri… Eu comunic fotografiind. Şi comunic foarte mult ce simt. Fotografia nu e doar despre ce se vede, ci şi despre cine sunt eu în momentul facerii fotografiei.