Gabriela Dumitran: O pălărie nu este un obiect oarecare. Este o poveste de dragoste.

Atunci când intru în atelierul unui artist, am senzaţia că pătrund într-o capsulă atemporală. Odată de închid uşa în spatele meu, timpul dispare, strada nu mai există şi universul e populat doar de lucrările acelui artist. În cazul Gabrielei Dumitran, de pălăriile pe care ea le face. Este creatoare de pălării. Gabriela este o femeie discretă, rezervată, nu pare genul expansiv. Pălăriile sale sunt adevărate piese de artă, iar în mâinile sale mătasea, penele, perlele, fetrul şi voalul devin cuminţi şi ascultătoare. Recunosc că nu am purtat prea multe pălării, dar când le-am văzut pe ale sale, am simţit nevoia să o fac. Am stat cu Gabriela în bucătăria atelierului din nordul capitalei, din zona Caşin. Am ajuns acolo pe jos, pentru că nu ştiu dacă sunteţi de acord cu mine, dar la sfârşitul lui iulie, Bucureştiul este liber, frumos, neaglomerat, simţi cum oraşul respiră, chiar dacă sufocat de căldură.

Am băut o cafea cu apă rece, am vorbit privind pe geamul vilei şi am intrat uşor, uşor într-un mediu care nu-mi era familiar… Am aflat despre pălării mai multe decât mi-aş fi imaginat. Despre tradiţia noastră care a murit, ultima fabrică, cea de la Timişoara fiind abandonată, luată, furată, distrusă pentru un proiect imobiliar care se pare că nici măcar nu s-a realizat. Gabriela Dumitran vinde pălăriile sale în Asia, Europa, în România, fireşte. O inspiră şi un material, dar şi omul care comandă pălăria. Pune în obiectele pe care le face suflet, pasiune. Vorbeşte despre voalete, pene, panglici, mătase, fetru şi alte asemenea, ca despre nişte bune prietene cărora le-a rezervat un loc clar în viaţa sa. Munceşte mult, coase mult, meserie care astăzi pare total anacronică. Poate numai la noi, fiindcă în lume tradiţia, manualitatea şi arta acestei meserii există din plin.

Oricine poate purta pălării?

Da. Noţiunea de „pălării” include orice accesoriu care se pune pe cap. Asta vine din Marea Britanie. Ei numesc „hats” orice se poate pune pe cap.

Dar ţine de atitudine să porţi pălării, nu-i aşa?

Da, e o treabă de asumare. Să-ţi asumi. Aşa cum îţi asumi o haină sau un pantof cu toc. Pălăria este un accesoriu mult mai puternic decât toate celelalte. Mută privirea celui din faţa asupra chipului tău. A purta pălărie are legătură cu a simţi asta, cu a te simţi bine cu pălărie, a te simţi bine în atenţia celorlalţi…Nu ţi-o pui ca să transmişi un mesaj, ci pentru că te simţi bine, că-ţi stă bine…

Tu eşti un om generos?

Cred că da.

Îţi place să faci oamenii fericiţi, nu?

Da.

Şi asta nu înseamnă generozitate?

Ba da, cred că da…

Ce simţi atunci când vezi o femeie care îţi poartă pălăriile şi îi strălucesc ochii?

O mare bucurie. Acela este de fapt şi momentul care contează. Nu fac pălării să le ţin în raft. Dacă faci ceva şi acel lucru nu este purtat, el se devalorizează. Sunt cliente care tind să exagereze uneori… Şi le întreb dacă acea pălărie pe care şi-o iau sub impulsul momentului va fi purtată  şi peste 6 luni? Ce se va întâmpla cu pălăria atunci? Va sfârşi într-un dulap, într-o cutie, sau va fi purtată? Încerc să echilibrez întotdeauna lucrurile. Mai ales la primul contact cu o potenţială clientă, încerc să aflu de la ea ce-i place, ce vrea, cum este, ca să ştiu ce anume îi trebuie. E mai mult o şedinţă de terapie…

Îţi place matematică?

Da.

Câtă matematică este într-o pălărie?

Multă. Este şi design, şi arhitectură, şi suflet…

Priveşti capetele oamenilor altfel decât noi ceilalţi?

Nu, nu cred… Privesc oamenii în ansamblu.

O pălărie ţine de ansamblu?

Fireşte. Este o prelungire a ceea ce este omul în întregul lui.

Mă uit la fotografiile de la Ascot de exemplu şi văd nişte pălării uluitoare! Nu ştiu dacă sunt cele mai frumoase din lume, dar ştiu că sunt cele mai mediatizate.

Da, tocmai pentru că sunt cele mai mediatizate, artiştii pălărieri încearcă să facă opere de artă care să dea măsura talentului lor. Vor să arate măiestria acestei meserii. Toate pălăriile sunt piese couture. La unele se poate coase şi 3 săptămâni. Sigur că nu poţi purta acest tip de pălărie pe stradă, nu s-a vrut asta cu acest eveniment, este doar un tribut adus profesiei… este ca un show de haute couture care nu poate fi luat ca atare, dar care poate fi simţit doar ca o sursă de bucurie.

Pe cine ai moştenit?

Toate femeile din familia noastră au cusut. Străbunica mea a crescut vermi de mătase în casă, avea război de ţesut, cosea, bunica la fel, mama la fel, ea lucrează cu mine aici în atelier. Străbunicul meu era un tâmplar foarte bun, am stat mult cu el în atelier. De la el mi se trage şi iubirea pentru formele de lemn, pe care se fac pălăriile, de pildă. Au şi ele energia lor… Sunt făcute tot manual. Azi le iau din Marea Britanie. E o familie acolo care face de 4 generaţii formele astea. Tot cu mâna.

Au o energie a lor specială lucrurile făcute de mână, nu-i aşa?

Da, asta este şi uimitor la pălării. Inclusiv materialele sunt făcute manual. Eu am vizitat de pildă o fabrică de fetru din Portugalia de unde îl şi iau. Este incredibil. E ca un dans. De fapt, chiar este un dans în care femeia are un fuior imens din lemn şi lâna e brută şi ea stă în picioare şi dansează cu fuiorul acela până face primul cloş. Şi cloşul acela trece apoi prin 40 de mâini care îl bătătoresc, îl pigulesc… pe urmă formele de lemn sunt făcute tot manual, apoi vin eu şi întorc pălăria de sute de ori cu mâna…

Românii ştiu să facă pălării?

Am avut tradiţie, dar s-a pierdut. Am avut unii dintre cei mai buni pălărieri din lume. Nemţii şi italienii cumpărau de la ei. Eram chiar fericită că fac pălării ştiind că există această fabrică la Timişoara. Am sunat la ei la un moment dat, după revoluţie şi mi-a răspuns o doamnă, care era şi ultima angajată şi care mi-a spus să vin să iau ultimele capeline, pentru că acolo se întâmplase un adevărat jaf! Au făcut şi focul cu ele, au distrus tot. Şi asta pentru un proiect imobiliar care înţeleg că nici nu s-a făcut! O tristeţe… De altfel, eu nu îmi iau nimic din România: nici formele de lemn, nici materialele, nimic. Nici aţa! Şi asta îmi îngreunează mult lucrurile, dar nu am ce să iau de aici…

Unde sunt pălăriile tale acum?

În Asia. În Japonia, unde am o colaborare impecabilă. E un magazin acolo care, de fapt, este o galerie de artă care nu caută pur şi simplu pălării, ci obiecte de artă. Mai vând de asemenea, în Korea de Sud. Colaborarea cu ei este foarte…vie, nu ştiu cum să sun. Sunt volubili, îmi scriu, îmi dau feedback, sunt foarte simpatici…

Şi în România cine îţi cumpără pălăriile?

Toată lumea. Am cliente minunate! Am cliente din ţară, din Bucureşti… Am cliente la Sibiu, Constanţa, Cluj…

Cum te proiectezi în businiess de acum încolo? Vrei să creezi un brand care să dureze 150 de ani?

Nu. Nu mă gândesc la asta, vreau doar să trăiesc prezentul, clipa.

Eşti căsătorită?

Da.

Şi îi faci şi soţului tău pălării?

Da şi el este foarte fericit că seamănă cu bunicul lui atunci când poartă pălării…

Înveţi pe cineva să facă pălării?

Am încercat, dar… Să ştii că meseria asta este foarte grea. Nimeni nu-şi dă seama ce grea este meseria asta. Când te aşezi la lampă şi coşi 8 ore, trebuie să fii bine cu tine. Să îţi placă ce faci, să nu te intereseze partea materială într-o primă fază. Puţină lume mai are răbdare să înveţe, să aştepte..

Crezi că luxul ţine de răbdare?

Nu poţi vorbi de lux, fără răbdare. În spatele fiecărui obiect este o muncă imensă. De fapt asta şi plăteşti! Munca asta titanică.