„Când aveam vreo 6 ani, mama şi tata au discutat despre despărţire”. Cum vede sociologul Gelu Duminică România de astăzi

Gelu Duminică este un sociolog și activist român de etnie romă. A mers pe un drum diferit faţă de prietenii lui din comunitatea mixtă în care a crescut și a îndrăznit să viseze. Marele lui noroc, după cum povesteşte, este că Dumnezeu i-a zâmbit prin oameni.

De ce Sociologie?

Gelu Duminică: Mi s-a pus pata pe Sociologie din clasa a X-a. Aveam o profesoară în liceu, doamna Bujoreanu, a cărei fiică era studentă la Iaşi. Doamna profesoară lua o pauză de câteva minute din tot ce făcea și, la vreo două săptămâni, stătea iar de vorbă cu mine şi îmi spunea că pot, că sunt deştept… mă încuraja.

Am avut câţiva profesori extraordinari, care au crezut în mine mai mult decât am crezut eu însumi.

 La finele clasei a noua a început să-mi aducă pliante trimise de fata ei de la Iaşi, cu facultăţi. Eu nici nu ştiam ce e aia facultate. Aşa că îmi vorbea ea despre facultate, despre mai multe specializări, iar când am ajuns la Sociologie şi Asistenţă Socială mi-a plăcut foarte mult.

Gelu Duminică: „Când aveam vreo 6 ani, mama şi tata au discutat despre despărţire. Şi ne-au întrebat pe fiecare cu cine vrem să rămânem. Iar eu am zis că merg cu mama. Tata m-a întrebat de ce. I-am spus: pentru că nu ai niciun drept să o tratezi ca pe un animal”

Ce ţi-a plăcut mai mult? Sociologia, care înseamnă matematică, sau asistenţa socială?

Gelu Duminică: Sociologia înseamnă ŞI matematică, dar nu e doar atât. Eu am fost foarte slab la matematică, dar m-a atras asistenţa socială, ideea de a ajuta oamenii aflaţi în nevoie. În plus, diriginta mea din perioada aceea era profesoară de ştiinţe socio-umane, doamna Ivănuş – nu o să uit toată viaţa. Era genul de profesor de „aşa nu”. Eu aveam foarte multe dispute cu dumneaei faţă de cum erau orele, plictisitoare, iar dumneaei ne era şi dirigintă şi era foarte rigidă. La un moment dat i-am spus că o să mă duc să fac facultatea asta şi o să mă întorc să o schimb din funcție. Mi-a răsuns laconic: „chiar te rog să faci asta!” (râde)

Am făcut facultatea, dar nu am schimbat-o. Ne-am întâlnit la reuniunea de clasă la 10 ani de la absolvirea liceului şi am râs împreună de acele dispute.

Prin urmare, mi-a plăcut ideea de a lucra cu oamenii, de a-i înţelege şi de a-i ajuta. Era o perioadă în care citeam mult şi chiar credeam că pot schimba lumea.

În comunitatea ta, cât de departe puteai ţinti din punct de vedere academic?

Gelu Duminică: Eu am trăit între români. Eram două familii de romi în tot cartierul Libertăţii din Galaţi, iar la marginea cartierului era comunitatea ţigănească. Deci apartenenţa mea era la două comunităţi: cea românească, în care trăiam, dar și cea romă.

Noi aveam conexiuni foarte puternice şi cu această comunitate prin simplul fapt că erau rudele noastre, cu care ne vizitam. De luni până sâmbătă eram cu gaşca mea de prieteni şi colegi, care erau români, iar duminica eram la petrecerile rome din familie.

Cum te-a format asta?

Gelu Duminică: M-a ajutat să înţeleg lucrurile foarte bine. Pentru că am învăţat să-mi păstrez identitatea. De fapt, să-mi înţeleg ambele identităţi, iar identitatea mea de rom a fost foarte bine aşezată. La fel şi identitatea cartierului meu, având prieteni care nu m-au făcut niciodată să mă simt altfel decât sunt. Ba chiar ei ştiau limba romani mai bine decât mine. Eu învăţasem de la tatăl meu. Eu am avut probleme abia după ce am ieşit din cartier.

De ce? Ce ar zice sociologul? Cum ar interpreta asta?

Gelu Duminică: Cunoaşterea. În momentul în care cunoşti omul acela, toate barierele se dărâmă, pentru că nu acţionezi în baza prejudecăţilor, ci în baza a ceea ce știi despre el. Iar oamenii de la mine din cartier ştiau foarte bine cine sunt eu şi erau conexiunile între vecini – se cunoşteau, se ajutau, se împrumutau cu bani, se ajutau când tăiau porcul. Era un cartier de case.

Chiar dacă stăteam în mijlocul Galaţiului, mecanismul comunitar era unul foarte puternic, pentru că era înainte de 1989, iar conexiunea cu vecinătatea era mult mai puternică decât în momentul de faţă.

Când am ieşit din comunitate, unde nu mai era cunoaşterea, ceilalţi au simţit nevoia să-şi arate superioritatea în baza privilegiilor pe care ei le aveau. Adică faptul că erau albi şi făceau parte din familii bune îi făceau să se simtă superiori unui tip care era negricios şi dintr-o familie săracă.

Eu am avut parte de prejudecăţi şi din cauza statutului social. Mama era femeie de serviciu, fără şcoală, şi tata docher în port, cu 8 clase.

Crezi că dacă ai fi venit dintr-o familie înstărită de romi lucrurile ar fi stat altfel?

Gelu Duminică: Oh, da. Mult. Fundamental. Vedeam cum se poartă cu copiii de şmecheri, chiar dacă era vorba despre cămătari, dar erau cu bani. Bine, la o adică, dacă era vorba despre vreo ceartă, tot nişte „ciori” erau şi ei.

Dar la nivelul de discriminare evidentă erau oarecum feriţi. Pentru că la ei veneau părinţii la şcoală să facă scandal dacă se purta cineva urât, în vreme ce la mine mama venea la şcoală cu bun simţ şi plângea.

Care erau aşteptările pentru un puşti din acest cartier, indiferent de etnia lui?

Gelu Duminică: În cartierul de români erau oameni care aveau meserii şi mai erau câţiva care erau contabili. Nu erau ingineri şi doctori.

Cum suna propoziţia „Gelu vrea să facă Sociologie”?

Gelu Duminică: Nu a sunat niciodată aiurea, pentru că toţi copiii din gaşca mea aveau vise. Şi asta a contat foarte mult pentru mine: apartenenţa la grup, pentru că în momentul în care grupul tău visa, visai şi tu. Era important.

În cartierul de romi însă, cea mai înaltă meserie era aceea de colector de pene.

Existau cooperative meşteşugăreşti care aveau nevoie de pene pentru perne şi plăpumi. Oamenii se plimbau cu căruţa în jurul Galaţiului şi făceau un fel de troc: ofereau tenişi sau plase pescăreşti în schimbul penelor de găină, de raţă și de gâscă.

Asta era cea mai înaltă meserie, restul erau la salubritate, la şantierul naval, la furnal. Eu am fost un copil cu probleme medicale pe la 12 ani, respectiv un transplant de cristalin – printre primele făcute la copii la vremea aceea – ceea ce nu-mi dădea voie să fac efort fizic pentru că făceam tensiune intraoculară şi mi se făcea rău.

Mama m-a îndrumat atunci să merg către carte pentru că nu eram bun de muncă. Iar în comunitatea de romi se muncea foarte mult. Eu de-aia mor de ciudă când aud de cei care nu au de niciunele, dar nici nu vor să muncească. Pentru că ştiu cum munceau oamenii mei când eram eu mic, de dimineaţa până seara, pentru nişte sume infime de bani.

Maică-mea era măturătoare pe stradă, iar apoi a devenit femeie de serviciu, ceea ce a însemnat un progres uriaș pentru ea pentru că nu mai trăia ruşinea de a fi umilită pe stradă.

Mama a fost o femeie de caracter, iar pentru ea gura lumii era foarte importantă. Îi era ruşine când striga lumea după ea pe stradă, așa încât şi-a dorit ca noi să facem şcoală. Noi, toţi copiii ei, am terminat liceul pentru că maică-mea a fost zbir, din punctul ăsta de vedere. Iar tata a urmat-o pe mama.

Deci ea era capul familiei…

Gelu Duminică: La noi nu a cântat cocoşul. La noi a cântat găina. Şi asta se întâmplă în multe familii, dar nouă, bărbaţilor, nu ne place să recunoaştem. Revenind, la noi în cartier erau muncitorii calificaţi în partea de români, vreo trei contabili, dar nu erau medici sau ingineri. Şi mai erau vreo două asistente medicale în zonă.

Când am venit eu şi am zis că vreau să dau la facultatea de Sociologie, lumea nici nu înţelegea ce e aia. Mama nu înţelegea, verişorii mei îmi spuneau că înnebuneşti dacă faci prea multă şcoală sau mă îndrumau să mă fac avocat, în caz că vor avea vreodată nevoie de unul, la vreun proces.

 Cum te-ai rupt de această lume ca să-ţi vezi de drumul tău?

Gelu Duminică: Nu m-am rupt niciodată. Eu vorbesc despre lumea asta pentru că fără ea nu aş fi eu. În cartierul meu aveam proxeneţi, aveam cămătari, iar cu copiii lor jucam fotbal. Sunt prietenii mei din copilărie. Niciodată nu se va schimba asta.

Când ne întâlnim la Galaţi, ne pupăm, ne luăm în braţe. Chiar dacă nu sunt de acord cu ce fac ei. Dar nici ei nu mai sunt de acord cu ce fac ei, pentru că pe copiii lor îi îndeamnă să facă altceva, iar acum copiii lor sunt medici. Ei au înţeles că alegerile lor au fost greşite şi că şi-au pierdut tinereţea prin puşcării sau făcând prostii, de-asta pe copiii lor i-au îndrumat altfel. Dar eu nu am dreptul să îi reneg. Ei sunt parte din tot ceea ce înseamnă bagajul meu cultural. Eu am învăţat din greşelile lor. Era un conflict între valorile mele şi valorile lor.

Cum s-au aşezat valorile tale aşa încât să fie unele bune? Cum s-ar putea face aşa încât comunitatea să împărtăşească mai mult din ele?

Gelu Duminică: Tata, cu ale lui 8 clase, ajunsese şef de tură. Tot ce se încărca şi se descărca în Portul Galaţi trecea prin semnătura lui. Dar era atât de bun în meseria lui încât, atunci când a ieşit la pensie, era chemat de câte ori erau probleme, ca el să le descurce. Îl plăteau, pentru trei săptămâni, de exemplu, să le rezolve dificultățile.

 Lucrase 40 de ani acolo şi îşi ştia foarte bine meseria. Iar eu pe tata nu l-am văzut niciodată cu altceva decât cu salariul. Niciodată. Sigur că vedeam colegi de-ai lui, care aveau funcţii similare, şi erau putred de bogaţi pentru că făceau combinaţii. Tata nu făcea. Şi ştiţi de ce? Ne spunea aşa: sunt singurul ţigan de acolo. Dacă se întâmplă ceva, pe cine credeţi că o să arunce vina? Şi am 4 copii de crescut. Cine o să vă crească?

Tata fusese cerşetor în copilăria lui. El a ştiut foarte bine ce a însemnat să creşti fără părinţi şi a zis: „copiii mei nu vreau să treacă prin ce am trecut eu”. Aşadar, eu am văzut valorile alea în familie. Tata nu mi-a spus să nu fur, el furând. De exemplu, în clasa a zecea m-am apucat de fumat. A venit tata acasă şi m-a întrebat dacă fumez. I-am spus că da. M-a întrebat cât. I-am spus că 7 pe zi. S-a ridicat şi mi-a spus: „eu nu pot să-ţi spun să nu fumezi, pentru că eu fumez. Dar pot să-ţi spun că e greşit!”

Un alt exemplu… tatăl meu a fost destul de violent cu mama mea. La ultima noastră discuţie bărbătească i-am spus că nu am înţeles niciodată de ce s-a comportat aşa. Nu înţelegeam cum poţi să loveşti pe cineva pe care îl iubeşti, pentru că el o iubea enorm pe mama. Atunci, tata a pus pentru prima oară capul în pământ şi mi-a spus: „atât am putut eu. Eu am greşit, tu să nu faci aşa!”. Nu s-a eschivat, nu s-a justificat.

Eu nu i-am vorbit niciodată urât partenerei mele de viaţă pentru că am înţeles, prin intermediul alor mei, că bunăstarea dintr-o casă ţine în primul rând de respect.

Valorile au venit de la părinţii mei, care nu mi le-au servit pur şi simplu, ci m-au învăţat să le internalizez. Eram încurajat să discut deschis, chiar dacă nu eram de acord cu ce spuneau ei. Când aveam vreo 6 ani, de exemplu, mama şi tata au discutat despre despărţire. Şi ne-au întrebat pe fiecare cu cine vrem să rămânem. Iar eu am zis că merg cu mama. Tata m-a întrebat de ce. I-am spus: „pentru că nu ai niciun drept să o tratezi ca pe un animal!”.

Cum vede sociologul Gelu Duminică România de astăzi

Ce valori ai vrea să transmiţi tu comunităţii sau… în ce fel ai vrea să se schimbe comunitatea ta?

Gelu Duminică: În orice comunitate e nevoie de schimbare. Dar nu despre asta e vorba, ci despre accelerarea schimbării.

Comunitatea actuală românească nu are nicio legătură cu comunitatea actuală din anii 1990. Vedem dinamică socială de la an la an, vedem cât de mult a influenţat industria, cât de mult a influenţat internetul societatea și comportamentele. Vorbim despre un limbaj între comunităţile mari şi comunităţile marginale, care e generat pe de o parte de marginalizare şi de automarginalizare.

Ce mi-aş dori eu să se schimbe este automarginalizarea. Altfel spus, să ne cerem drepturile, nu să ni le cerşim. Nu mă refer numai la romi, ci şi la femei, de exemplu. Mi-aş dori să nu ne mai comportăm ca victime, să nu ne mai simţim inferiori. Să nu mai etichetăm şi să nu ne mai autoetichetăm atât de uşor.

Agenda pe care mi-am asumat-o şi pe care o simt aproape de suflet este una foarte grea.  Mi-am asumat partea de notorietate, de ieşiri publice, care nu îmi plac, dar trăim într-o societate în care sunt foarte importante. Nu mă simt comod în haina asta. Îmi place să fiu discret. Iar eu nu sunt un model, nu sunt mai bun ca alţii, am făcut greşelile pe care le-a făcut orice om, dar poate mie mi-a zâmbit Dumnezeu mai mult. Nu sunt nici mai deştept, nici mai muncitor. În comunităţile de romi am întâlnit oameni mult mai deştepţi, mult mai muncitori şi cu o inteligenţă nativă de 100 de ori mai mare decât a mea. Dar mie mi-a zâmbit Dumnezeu mai mult şi mai ales prin oameni. Vă spuneam de profesorii mei care au crezut mai mult în mine decât am crezut eu. Nici nu vă puteţi imagina de câte ori am vrut să cedez, pentru că nu era simplu.

În facultate, de exemplu, eu am venit îmbrăcat cu hainele fratelui meu. Nu e nimic special, doar că el avea 1,98 înălţime, în vreme ce eu am 1,81, el avea 104 kg în perioada aia, iar eu aveam 60. Vă imaginaţi cum stăteau pe mine. Plus că nu aveam bani de mâncare. Am făcut foamea de multe ori.

Prietena mea de atunci îmi aducea în fiecare dimineaţă o cafea şi un sendviş. Îmi ajuta stomacul, dar nu îmi alimenta stima de sine. În timpul facultăţii locuiam la Măgurele.

Datorită mediei, facultatea îmi dădea loc în cele mai bune cămine. Dar acolo erau şi toate tentaţiile, iar eu eram un copil amărât. Şi îmi era ruşine că nu pot să ies cu colegii mei la discotecă, la o bere, la un suc. Mă automarginalizam.

Aşa că am preferat să mă duc la Măgurele, care e în afara Bucureştiului. De acolo veneam pe jos la facultate, că nu aveam bani de autobuz. Facultatea îţi deconta 50% după vreo 2-3 luni, dar trebuia să ai tu măcar jumătate. Iar eu nu aveam. Era greu şi voiam să renunţ. Mai ales când vedeam că ai mei nu aveau nici bani de pâine pentru că îmi trimiteau mie din puţinul lor. Şi atunci mă gândeam să mă apuc de lucru şi să dau brânci la sărăcie, cum se spune. Dar au fost mereu oameni care au intervenit şi m-au făcut să nu renunţ.

Cea mai grea luptă este cu stomacul tău şi cu faptul că eşti corect, când sunt atâtea metode la îndemâna ta să schimbi lucrurile, dar contravin valorilor tale. Vezi prietenul tău din copilărie că a muncit în străinătate şi că în jumătate de an şi-a luat casă şi maşină, iar tu nu ai bani să treci strada. Şi eşti foarte tentat să te duci în partea aia. Dacă nu aveam câţiva oameni care să îmi ofere echilibru, aş fi cedat. Şi dacă aş fi cedat, aş fi întărit nişte mentalităţi şi prejudecăţi preexistente. Pentru că nimeni nu se uita că, de fapt, ce primeam era mizerie, ură, dispreţ. Cum să scoţi ce e mai bun dintr-un om când tu îi oferi asta? De-asta noi încercăm să oferim ceea ce am fi vrut să primim.

Cum te-a schimbat copilul şi cum crezi că o să-l schimbi tu pe el?

Gelu Duminică: Nu credeam că pot să simt ceea ce simt. Pentru mine iubirea a căpătat nişte înţelesuri pe care nu le-am cunoscut în 46 de ani. Nu ştiu cât m-a schimbat sau dacă m-a schimbat. Dar sunt mai conştient de obiectivul muncii mele, pentru simplul motiv că copilul meu este jumătate-jumătate: mama lui este româncă, eu sunt rom. Avem provocarea de a creşte un copil care să se bucure de ambele sale identităţi, să nu o nege pe niciuna şi să ia ce e mai bun din ambele. Mai avem provocarea în situaţia în care cu siguranţă vor fi multe ocazii în care oamenii vor simţi nevoia să o jignească prin prisma apartenenţei etnice a părinţilor ei. Unii români îi vor spune „cioară”, pentru că tatăl lui e ţigan. Alţi romi îi vor spune „spălăcită” pentru că mama ei e româncă. Scutul pe care noi trebuie să i-l punem este stima de sine. Şi relaxare. Şi conştientizarea faptului că atunci când spui ceva despre altcineva spui, de fapt, despre tine.

Citește și: Legătura specială dintre un bunic pescar și nepotul său muzician: cum se inspiră Alex Iulian Onofrei din tradițiile și amintirile copilăriei pentru a-și construi un viitor promițător de navigator

Cum faci să protejezi puiul ăla de om de toată răutatea lumii?

Gelu Duminică: Nu poţi. Nu am cum să o feresc sau să controlez ceea ce viaţa îi va oferi. Nu am cum. Dar trebuie să fac tot ce ţine de mine astfel încât să o echipez cu valorile necesare aşa încât ea să facă alegerile cele mai bune pentru ea. Asta vorbeam cu partenera mea când era însărcinată: marea noastră provocare este să creştem un om bun. E cea mai grea meserie de pe faţa pământului, vine fără manual şi nici nu poţi să faci retur. Glumesc: încercăm să fim noi mai buni. Asta scoate copilul din noi: munca şi dorinţa de a lucra mereu cu noi pentru a fi mai buni. Marea miză pentru noi este să încercăm să schimbăm societatea astfel încât copilul meu să se poată exprima aşa cum trebuie, în funcţie de ceea ce este. Eu îmi doresc să le ofer celorlalţi ceea ce mi-aş dori pentru mine şi pentru copilul meu.