Prima pagină » Gestul suprem făcut de Mihai Dobrovolschi din dragoste. Bonus de 8 Martie: fotografii cu Dobro când era mic

Gestul suprem făcut de Mihai Dobrovolschi din dragoste. Bonus de 8 Martie: fotografii cu Dobro când era mic

08 / 03 / 2019 / Ramona Raduly Reading Time: 15 minutes

Inspiring People Life Stories

L-am cunoscut pe Mihai Dobrovolschi în urmă cu mulți ani, când se lansa Radio Guerrilla sub pălăria Academiei Cațavencu, aceeași sub care lucram și eu la vremea respectivă. Întreg proiectul mi s-a părut unul grozav și ascultam cu nesaț, așa cum ascultau părinții mei pe vremuri, Europa Liberă. Și făceam asta deoarece era pentru prima dată când puteam asculta un radio „pentru noi”, un radio cu muzică altfel, cu emisiuni altfel, un radio pentru „eliberarea minților”.

De atunci, ani de zile l-am ascultat pe Dobro în fiecare dimineață și când făcea matinalul cu Vlad Craioveanu, dar și de când face „familie” cu Gilda și Matei.

Unii ar spune despre el că este arogant, alții că este un tip super inteligent ale cărui cuvinte ne inspiră. Cert este că Mihai Dobrovolschi este acea voce peste care „nu poți să sari”, așa cum el însuși spune despre Radio Guerrila.

A pus primele cărămizi ale acestui radio și a mers până în pânzele albe, ducând o luptă de guerillă ca să pună „flamura roz pe muntele radioului românesc”.

Azi vorbim cu el atât despre Guerrilla, dar și despre Dobro, omul din spatele vocii de dimineață. Mi-a povestit despre copilăria lui, despre adolescență, despre primele iubiri, dar și despre ce a însemnat Andrei Gheorghe pentru el.

Crezi că binele învinge?

Da.

Ce înseamnă bine pentru tine?

E foarte greu de definit binele, dar pentru mine binele se întâmplă în fiecare moment. Era un înțelept care a zis, și nu eram eu, că e foarte bine să-ți imaginezi întotdeauna lumea ca fiind jumătate rea și jumătate bună. Fiecare pentru el, pentru că e greu de stabilit care e binele și care e răul. Dar tu, pentru tine, dacă în fiecare clipă vezi că jumătate din lume e rea și jumătate e bună, oricând poți să schimbi echilibrul. Orice faci într-o secundă face lumea bună sau rea. Și dacă ești atent în fiecare clipă să faci asta, cred că până la urmă binele învinge. Și mai este și intuiția aceea foarte adâncă că binele învinge. Sunt ferm convins că la sfârșitul vieții un bilanț nescris o să-mi spună: „Ooo, fain a fost!”.

Cine ți-a zis prima dată Dobro?

Sigur mi s-a zis după ce am venit în București pentru că acolo, la Brașov, lumea îmi spune altfel.

Cum?

Mike. Eu am făcut școala în limba germană și acolo erau toți foarte filo-saxoni, iar Mihai suna ca nuca în perete. Se vorbea numai în germană, colegii aveau numai nume nemțești și cred că dădeam prost. La prima lecție de engleză când ne-a întrebat profesoara cum ne numim, cred că am spus Mike.

Dar Dobrovolschi de la ce vine?

De la cât de binevoitor sunt eu. „Dobro” înseamnă „bine”, „volschi” înseamnă „voitor”.

Ce origini are?

Polonezo-moldovenești. E un sat în Moldova care se cheamă Voronea Dobrovolschi și care a fost întemeiat de polonezi, iar un unchi de-al meu care a fost acolo a spus că tipologia localnicilor este izbitor de asemănătoare cu a noastră.

Ce radio ascultai tu când erai mic?

Europa Liberă.

Și care era vocea ta favorită?

Nicolae Constantin Munteanu pentru că are o căldură și un optimism în voce fantastice. Trebuia să ascultăm încet, să nu audă vecinii. Eu și cei din generația mea suntem crescuți în teama aceea de a vorbi, inclusiv în casă, pentru că erau microfoane uneori; am fost crescuți cu teama de a asculta Europa Liberă, teama de a vorbi cu străini, iar faptul că ascultam această voce, era ca o pâclă foarte grea asupra noastră. De aceea noi suntem acum cei mai fericiți. Azi, cei mai fericiți sunt cei care au cunoscut ce înseamnă un regim totalitar, ce înseamnă arestarea libertății de gândire și care acum, așa cum este România, suntem liberi și ne bucurăm de asta.

Cine ți-a fost model în radio?

Andrei Gheorghe, clar. Sala în care noi suntem acum (n.r. sala în care am făcut interviul, la Radio Guerrilla) se cheamă „studioul Andrei Gheorghe”. Când am venit în București, Andrei era deja la Pro FM și imediat după aceea a fost numit director. A avut foarte mare încredere în mine, dar să nu-ți închipui că am avut o relație de „Karate Kid”, Andrei fiind un bătrân cu barbă foarte bine voitor care te învață greutățile vieții. Nu. Andrei era un tip foarte dur și foarte sever și stăteam ore întregi la țigară, timp în care îi ascultam monologurile despre radio. În România încă nu exista facultate de media, nu știai de unde să înveți să faci radio. El citise cartea lui Howard Stern, văzuse niște filme cu radio, ascultase radiouri străine, ceea ce pentru mine era extrem de exotic pentru că nu exista internet. Îmi ținea discursuri despre dinamica de radio, despre discursul de radio, despre îndrăzneală, despre cum să șochezi, cum să asimilezi în viață subiecte interesante ca apoi să le spui publicului, cum să trăiești interesant ca să le arăți oamenilor care nu pot trăi interesant pentru că nu au orarul acesta destul de boem pe care îl aveam noi la radio…

Totdeauna îi voi fi tributar lui Andrei.

Ce an era când ai venit tu în București?

1997.

Dar cum ai ajuns în București?

Eram la radio Contact în Brașov și Marius Dobre de la Pro FM, căruia iarăși îi mulțumesc toată viața pentru încrederea asta, m-a auzit în Brașov, el fiind brașovean, și m-a sunat și m-a întrebat dacă nu vreau să vin la Pro FM. Eu am crezut că e vorba de Pro FM Brașov și am zis: „Daaa, să văd…”. Când mi-a zis că e vorba de București, wow, șoc!. „Who me?”. După doar un an de zile de radio? În același timp știam că o să fiu bun, unele lucruri le simți pur și simplu. Și am venit cu bucurie, cu speranță și cu temeri din cauza Bucureștiului, temeri care s-au adeverit în primele zile când am început să lucrez aici. Când văzut presiunea oamenilor, în autobuze, peste tot, când m-au fugărit niște derbedei că mă mutasem într-o zonă mai ciudată…. La radio mi se părea că era o diferență foarte mare în atmosfera de acolo față de atmosfera de la Brașov unde stăteam la bere, unde radioul era ceva adiacent comunității noastre. Ne știam secrete, bârfeam, mergeam în excursii împreună…

Și timpul curgea altfel la Brașov…

Da, timpul curgea altfel, făceam doar 10 minute de acasă până la radio și orice distanță în Brașov se măsura în câteva minute.

Aici, toată lumea își vedea de treabă. Au fost vreo doi ani de zile în care eu am zis că mă întorc în Brașov. Ca brașovean crescut în bun simț, politețea era pe podiumul trăsăturilor pe care voiai să ți le cultivi, ceea ce era în totală contradicție cu meseria mea nouă. După vreo doi ani am zis: „Măi, dar nu se poate să mă simt rău în București”. Eu eram tulburat când o vânzătoare făcea glume cu mine pentru că în Brașov nu se întâmplă așa ceva. A fost o seară când m-am trezit și am zis: „Băi, dar stai puțin. Nu mă simt și eu bine aici?”. Și m-am dus la magazinul de pâine unde totdeauna făcea doamna aceea glume cu mine și i-am răspuns la glumă. A zâmbit și din momentul acela, țin eu minte ca bornă, a început să-mi placă în București.

Ușor, ușor am început să apreciez mai mult autenticitatea Bucureștiului, chiar și șmecheria oamenilor, chiar și a celor care încearcă să te fure.

Dar tu cum ai ajuns la radio în Brașov? Ce ai terminat?

Eram încă la ASE, nu terminasem și voiam să ajung lângă o fată de care eram îndrăgostit. Ea mi-a zis că s-a eliberat un post la ei, la Pro FM. Am început să fac lecții de dicție cu ea ca să iau concursul acolo: citeam știri, mă înregistram pe casetofon, mă ascultam, ea îmi dădea sfaturi. Până la urmă postul acela nu s-a mai scos la concurs, dar un prieten mi-a arătat că s-a scos un post la radio Contact. M-am dus acolo și oamenii au fost dați pe spate pentru că mă pregătisem foarte mult.

Dar fata nu era…

Era tot în Brașov și oricum, aveam 19 ani atunci…

Dar ce mi-a rămas de atunci a fost că datorită faptului că m-am pregătit atât de mult, că am stat zile întregi și am citit știri și m-am ascultat – vezi pentru dragoste ce nu face omul?!- mi-a rămas ca un exemplu în viață că dacă vrei să faci ceva ca lumea și dacă vrei să fii cel mai bun în ceva, trebuie să muncești. Când am ajuns acolo m-au numit redactor principal de știri pentru că le-a plăcut foarte mult; i-am văzut cum zâmbesc în momentul în care am început să citesc.

Și ai prezentat știrile?

La început am prezentat știrile până nu s-a mai putut deoarece mă bufnea râsul. Energia mea este una ludică, iar pe atunci era foarte ludică și toate ca toate, când te bușește râsul la catastrofe, nu se mai potrivește. Așa că m-am dus la ei și i-am rugat să mă treacă la program normal. La început îmi scriam intervențiile pe foi pentru că sunt destul de introvert și nu-mi găseam ușor cuvintele. Ușor, ușor am devenit om de bază la radio Contact și când am primit oferta pentru București, oamenii au fost foarte ok și mi-au zis că oricând pot să mă întorc.

Îți dai seama ce spate îți dau asemenea vorbe la 22 de ani?

Dar la Guerrilla cum ai ajuns?

Eram la Pro FM, un post foarte bine gândit din punct de vedere comercial. Eu însă eram destul de nemulțumit de viața politică de atunci și deși exista o interdicție tacită să rostești numele Băsescu, eu eram unul din partizanii din munți care din când în când spuneau că Băsescu trebuie să ajungă președinte. Nu știu cum am scăpat de Adrian Sârbu să nu mă scoată afară…

M-a sunat într-o zi Liviu Mihaiu și mi-a zis: „Noi facem un radio cu Academia Cațavencu” – eu citeam mult Academia Cațavencu, mă știam cu Liviu, mergeam la petrecerile lor. Când mi-a zis să facem un radio, mi-am dat seama imediat că spiritul Cațavencu de libertate dacă se aplică pe un radio cu o nișă pe care eu de vreo 2 ani o simțeam neacoperită, o să fie wow. M-am dus la cei de la Pro FM, am fost foarte fair și le-am zis: „Uite, eu am fost chemat acolo, mă voi duce, iar ei îmi dau salariu din ziua în care mă duc. Însă, pentru că sunt sondaje acum, nu vreau să vă las descoperiți. Hotărâți voi: dacă vreți rămân până termin sondaje, sau plec dacă voi considerați că e aiurea”. Adrian Sârbu a hotărât să nu mai rămân.

Am început să lucrăm pentru Guerrilla; am stat cu Mircea Oculeanu zile întregi și am ales muzica, am făcut playlist, tot ce se face…

Craioveanu a venit o dată cu tine?

Nu, mai târziu. Am început matinalul cu Ciprian Dinu și Iulian Tănase. Craioveanu a venit după un an sau doi.

Și de ce te-ai despărțit de el mai apoi?

Guerrilla a avut un parcurs foarte ciudat. A început ca radioul Cacademiei Cațavencu, într-un moment în care revista rămăsese printre puținii actori pe piața media cu libertate de exprimare neatinsă. La început să fii cu Cațavencu era extraordinar. Apoi Sorin Ovidiu Vântu a cumpărat și Cațavencu și Realitatea și Guerrilla, nouă oferindu-ni-se o independență totală; L-am văzut pe Vântu în atâția ani de zile o singură dată și atunci am vorbit despre clasicii greci.

Și nu ți-ai luat nici o înjurătură de la el? Erau celebre ședințele cu el în care înjura pe toată lumea…

Nu. Se pare că sunt singurul care a scăpat neînjurat de Vântu.

Citește și Răzvan Ionescu, Recorder: „Cel puţin în ultimii 10-15 ani cei mai vinovaţi nu sunt mogulii, ci redactorii şefi”

Așa, apoi a început atacul asupra trustului Realitatea-Cațavencu și am început să simțim și noi. Lumea pe stradă ne înjura pentru că Băsescu la televizor vorbea de oamenii lui Vântu, apoi a trecut trustul al Elan (n.r. Elan Schwartzenberg), la Ghiță, la Gușă, noi am fost o bărcuță de hârtie în niște furtuni foarte mari în care se certau politicieni cu moguli și la un moment dat a început să fie greu. Venise și criza, am început să nu mai avem bani, încasări, salarii scăzute… iar pe fondul acesta Vlad a primit o ofertă și a decis să plece. Avea și niște nemulțumiri personale, printre dezamăgiri fiind și eu, noi fiind prieteni, ne vizitam acasă….

A fost ca într-o relație în care totul merge bine până începe să meargă rău și când începe să meargă rău, fiecare trebuie să-și apere mai întâi interesele lui. Și m-a anunțat într-o zi, în direct, că pleacă. A fost brusc pentru mine pentru că noi tot discutam și ne întrebam ce se întâmplă cu trustul și cu radioul.

Și ți-a servit-o așa în emisie?

Din câte țin minte da. În niște interviuri el a declarat apoi că eu știam că pleacă. Știam că sunt niște negocieri, sincer, nu mai știu exact cum a fost și cine a fost…

Citește și Gianina Corondan: „ProTV-ul automat te făcea vedetă. Te dădea cu bidineaua, lua vopsea de vedetă şi te transforma”

A fost o perioadă în care ați făcut matinalul la Gold FM după ce s-au ridicat licențele Guerrilla, o perioadă în care nu aveați salarii…

A fost o lungă perioadă în care nu am avut salarii. Noi a trebuit să ținem matinalul la Gold FM în speranța că dacă se vor scoate vreodată licențele, noi să arătăm că am avut continuitate. Și am încercat cu cei de la Gold, am avut o înțelegere cu ei că dacă aducem publicitate, să ne luăm comision, însă nu s-a putut dintr-un milion de motive. Luam niște salarii extrem de mici, până nu le-am mai luat nici pe acelea; acolo chiar a fost luptă de guerillă.

Când s-au scos licențele, am adunat oastea, am făcut firma, ne-am dus la CNA…

Ca să înțelegi exact, pentru noi erau două variante: dacă prezentam cum trebuie cazul nostru, viața noastră, a tuturor celor care am lucrat, va fi fost ok, vom fi avut cu ce să luptăm în lumea asta ca binele să învingă; dacă nu, am fi ajuns niște bătrâni cocoșați cu regretul că „ce-ar fi fost dacă am fi primit licențele”. Ori flamura roz a Guerrillei va fi din nou pe vârful muntelui radioului românesc, ori să ne întâlnim alcoolici toți și o să vorbim despre ce nedreaptă e lumea și „cum ar fi fost dacă..”.

Așadar, cu o seară înainte, mi-am pus borcane pe care am lipit numele membrilor CNA și am vorbit cu ele. M-am cronometrat, am repetat discursul… M-am dus, am prezentat cazul și a durat câteva zile până au analizat. Apoi au început să ne dea din fostele zeci de licențe ale Guerrilla, în ordinea alfabetică. Prima a fost Bistrița și știam că pot să-ți dea orice licență fără să-ți dea Bucureștiul. Dădeam refresh pe site din minut în minut, iar când au zis București, am avut niște reacții pe care nu mi le bănuiam.

M-am dus ca un robot în mașină și acolo am avut o izbucnire, un amestec de plâns cu râs, cu bucurie, cu descătușare de nervi…

Se rupeau toate lanțurile…

Da și mă bucur foarte tare că nu m-am filmat pentru că m-aș fi îngrozit . Adunasem atâtea frustrări și resentimente că abia după vreo 20 de secunde, când au început să mă sune prietenii, am simțit că este o bucurie pură.

Cum supraviețuiește un radio independent?

Greu. E o muncă foarte grea pentru că ne batem cu titani, ne batem cu trusturi străine pentru care nu e nici o problemă când apare o sincopă în fluxul financiar, de exemplu; într-o asemenea situație, trusturile străine pot să dea un telefon la firma mamă pentru o infuzie de cash. Sau când vine o criză.

Pentru noi aceste probleme sunt un bau-bau foarte mare pentru că pe noi nu ne ajută nimeni. Noi avem ce producem din publicitate, atât. Dacă vine o criză cum a fost cea din 2007-2008, noi ajungem iarăși o bărcuță. În același timp, faptul că stăm în picioare înseamnă că trebuie să muncim mai mult ca alții; noi suntem ca elevul sărac de la țară care trebuie să învețe mai mult. Noi, ca să securizăm Guerrilla în percepția publicului, a trebuit să facem ceea ce nimeni nu face și anume foarte multe emisiuni de conținut. Nu ne permitem să dăm doar muzică, noi trebuie să facem emisiuni inteligente, noi trebuie să provocăm, să deschidem minți, să îndurăm toate reacțiile de rezistență și de respingere ale oamenilor la orice le spui nou. Ne-am asumat asta, a fost foarte greu, dar ușor, ușor cred că ne-am așezat acolo.

Și atunci, cu toate eforturile astea, reușim să fim un produs pe care nu poți să-l sari. Dacă ai un anumit grad de cultură, de îndrăzneală și de curiozitate, nu ai cum să sari Guerrilla. Cu toată dragostea pentru toți cei ce fac meseria asta pentru că îmi sunt foarte apropiați deoarece știu ce înseamnă să faci emisiuni la radio, nu poți sări Radio Guerrilla. Este atât de interesant pentru mine… darămite pentru alții.

Deci nu vă finanțează nimeni. Nu aveți nici un mogul, nici un partid?

Nu, absolut nimeni. Au fost tot felul de ipoteze care pentru noi cei care știm cât de greu am început, cum ne-am împrumutat de bani și cum am garantat cu toate veniturile noastre viitoare pe viață, sunt amuzante. Nu poți decât să zâmbești.

Hai să ne întoarcem la Brașov. Ce voiai să te faci când erai mic?

Într-o primă fază, după ce m-am întâlnit cu Dumitru Prunariu am vrut să fiu cosmonaut.

De la un moment dat încolo mi-am dat seama că o să fiu persoană publică, dar nu știam cum. I-am zis maică-mii: „eu o să merg pe stradă și lumea o să-mi mulțumească”. Maică-mea 🤦‍♀️: „Te rog frumos, nu mai vorbi așa. Viața înseamnă altceva”.

Cred că voia să nu fiu dezamăgit. Și acum vreo doi ani eram la un restaurant cu maică-mea, pe Popa Nan, și a venit un tip și mi-a zis: „Dă-mi voie să te îmbrățișez și să-ți mulțumesc!”. Maică-mea s-a uitat și și-a adus aminte de vorbele mele. Unele lucruri le simți. Am avut noroc să-mi simt destinul.

Ți-ai luat bătaie când erai mic?

De la ai mei nu, de la maică-mea se mai întâmpla câte o palmă, dar așa…; din parc de la noi nu, pentru că era la noi… altfel, bătăi așa prin Brașov am mai luat. Cea mai nasoală a fost cu câteva zile înainte de treapta I când niște golani au vrut să-mi fure bicicleta, eu am ținut de ea și printre lovituri a fost un cap care mi-a mutat nasul cu vreo 2 centimetri la stânga. Când am venit acasă și m-am uitat în oglindă, mi-am dat seama că pot fi distrus.

Chiuleai de la școală?

Da, la liceu am fost pe locul al doilea…

Printre chiulangii?

Da și o să regret toată viața că nu am fost pe locul I. Mai aveam nevoie de câteva absențe, cred că vreo 3.

Dar ce făceai când chiuleai?

Mergeam la cafea la Rozmarin, cafeneaua de lângă liceu, ne plimbam cu fete, întârziam ca să nu ne trezim de dimineață… În apărarea mea, trebuie să spun că eram într-a noua sau a zecea la Revoluție și pe atunci era un fel de recul al libertății. Libertatea era totală, ne trăgeam profesorii la răspundere că ne-au predat chestii comuniste și orice formă de autoritate era privită cu teamă de către cei care ar fi vrut să fie autoritari; urlam la polițiști: „Tu ai făcut poliție politică, tu să taci, tu nu ai dreptul să-mi spui mie unde să stau”. Iar în școală era un fel de a-ți arăta, peste perioada biologică de rebeliune, perioada aceasta istorică a democrației.

Citeam că aveai corigențe. Erai copil problemă?

Da, dar vezi tu, eram genul acela de copil problemă educat. Aveam corigențe, dar eram la cel mai bun liceu din Brașov, când era vorba de examene învățam.

La bacalaureat știam pe de rost toate comentariile dar cred că am vrut să le arăt alor mei că nu pot să recit un comentariu și am făcut unul pe loc la ultima strofă din „Floarea albastră” – senzațional. Și acum îl citesc cu mare plăcere, era despre o simetrie a planurilor compoziționale. Și am picat BAC-ul la scris.

M-am dus apoi la contestație să mă rog de ei să-mi dea măcar pentru scris frumos. Au găsit total nepotrivit comentariul meu și l-au luat ca pe un afront personal.

Și ai picat tot BAC-ul?

Nu pentru că după contestație, oamenii și-au dat seama de geniul meu și mi-au dat 5.15 în loc de 4.10.

Care a fost cea mai mare boacănă/problemă pe care le-ai făcut-o părinților tăi?

Nu prea știu. Repet, am fost un neascultător educat. Eu mă înțelegeam bine cu ai mei și mi-au acceptat toate tâmpeniile pentru că într-un fel au avut încredere că nu sar de-o limită.

E fain să știi că acasă ești susținut și că afară poți să faci orice tâmpenie, dar să nu-ți pui viața în pericol.

Sora ta era ca tine?

Nu, era mai cuminte.

Și cu ea cum te înțelegeai?

Schimb de țigări, chefuri în comun..

Când te-ai îndrăgostit prima dată?

De o persoană reală?

Și, și.

Prima dată m-am îndrăgostit la 4 ani de o fetiță dintr-un film care se chema „Naufragiul”. L-am revăzut acum câteva luni. Era acolo o puștoaică de care mi-a plăcut foarte tare și chiar îi spuneam soră-mi că o să plec în America și o să o cunosc.

Au mai fost niște îndrăgosteli, dar prima îndrăgosteală reală, în afară de flirturile din liceu, cred că a fost tipa de la radio.

Cu care a ieșit ceva până la urmă?

Am fost împreună vreo 6 luni… Apoi am rămas buni prieteni.

Cum arată Dobro îndrăgostit?

La fel. El e mereu îndrăgostit.

Și acum ești?

Daaaa

De o persoană reală?

Și. Dar și de viață. Eu cred că îndrăgosteala asta proiectată pe o persoană, și doar pe o persoană, te face să pierzi foarte mult din lumea asta. La fel cum să fii îndrăgostit de lumea asta, fără să fii îndrăgostit de o persoană, este searbăd, e steril.

Îndrăgosteala e o stare, eu așa o văd.

Cum arată femeia perfectă pentru tine?

A arătat în mai multe feluri. (râde). Noi bărbații avem capacitatea să ne îndrăgostim de o femeie, indiferent de cum arată.

Dar mașina perfectă?

Trebuie să recunosc, e asta pe care o am. Nu credeam să fie așa pentru că marca asta este privită prin niște lentile de prejudecăți, dar e atât de bună, e superbă…

Trei lucruri pe care le prețuiești cel mai mult în viață?

Viața…

Lucruri!

Items, obiecte adică? Telefonul, casa și mașina.

De ce psihologie? Aveai probleme?

Nu a fost asta. Cel mai probabil din complexul salvatorului pe care îl am. Însă nu pot să-mi aduc aminte exact. Am început să citesc psihologie pe la 16 ani. Mi-a plăcut foarte mult psihologia, am citit tot Freud-ul când a apărut, în 1990. Pe la 25 de ani mi-am făcut o iubită și am fost împreună de când ea a început să studieze psihologia; 13 ani de zile eu i-am fost alături, pe tot parcursul ei. Povesteam foarte mult despre ce învăța ea, apoi, împins cumva de ea, am intrat și în terapie și s-a reactivat toată lectura mea. La un moment dat ajunsesem să fiu destul de bun, aveam discuții cu ea teoretice destul de avansate și am zis că dacă tot știu atâtea, de ce să nu fac formare și dacă tot fac formare, de ce să nu fac și facultate.

Și ești practicant?

Sunt psihoterapeut sub supervizare.

Tu te-ai da pe mâna ta?

Cu teamă, da 🙂

Și asta a fost cea mai lungă relație a ta? De 13 ani?

Da.

Cine sunt Gilda și Matei pentru tine?

Cealaltă relație a mea. Tot de 13 ani aproape. Gilda și Matei sunt ca o familie pentru că ne vedem în fiecare zi, câteva ore bune comunicăm ochi în ochi, ceea ce nu pot spune majoritatea celorlalte cupluri; râdem, glumim, ne înțepăm, ne povestim lucruri cel puțin 3 ore pe zi.

Ce faceți voi când e vacanță la radio?

Mergem în vacanță.

Dar aveți vacanță multă, ca la școală…

Da.

Mai aveți un post liber?

(Râde). Merg în vacanță cei care sunt foarte solicitați, precum cei care se trezesc foarte devreme, de exemplu. Matinalul dă tonul radioului, preia feedback-ul radioului, dacă matinalul nu funcționează, nu funcționează nici radioul. Și atunci, chiar dacă pare distracție ce facem noi, și este de multe ori, atenția asta sporită pe care noi o avem, ne obosește extraordinar de mult. Dacă ai alt job, îți permiți o dată la un timp să întârzii puțin sau să lucrezi de acasă; noi asta nu putem face și te ia oboseala. Ne trebuie cam două, trei săptămâni să ne revenim.

Care a fost cea mai mișto vacanță a ta de până acum?

Aș lua anul acesta per total, vacanța cumulată care a însemnat 2 săptămâni în Japonia, Zanzibar, concert cu Gilda, Matei, Adrian și Carla la The Cure la Londra, Israel și Grecia. Cumulat a fost cea mai intensă și frumoasă vacanță.

Dar care a fost cel mai mișto cadou pe care l-ai primit?

Răspunsul la niște rugăminți adresate universului. Știi când rogi universul ceva și după câțiva ani începe să se întâmple și atunci îți dai seama că „binili” învinge? Acela e cel mai frumos cadou.

Dacă ai organiza o cină la tine acasă, pe cine ai invita? Alege cinci invitați.

Jordan Peterson, Jung, Regina Maria, Donald Trump și Ion Rațiu.

Ești socialist?

Nu. Sunt speriat din poziția omului care a văzut ce înseamnă socialismul și dispariția drepturilor individuale, sunt speriat de valul de neo socialism care vine nu doar peste România, ci peste lumea întreagă.

Cred că lumea nu înțelege ce înseamnă socialism. Socialism înseamnă să fie drepturile individuale mai puțin importante decât drepturile comunității. Pentru mine drepturile individuale sunt foarte importante.