Hadar Chalet, cabana de vis din mijlocul pădurii. Sau cum două surori au învățat să spună povestea unui altfel de turism în România și au transformat vechea cabană de vânătoare a lui Ceaușescu în locația perfectă pentru nunta Adelei Popescu

Cum a pornit ideea?

A pornit foarte organic și cred că așa am și ajuns să facem chestia asta. Organic de ce? În primul rând am crescut într-o familie foarte antreprenorială. La Revoluție, tata avea 30 de ani și practic atunci pleca dintr-o funcție relativ înaltă într-o fabrică, după ce a căzut tot și s-a închis fabrica, astfel că a trebuit să facă ceva și a pornit pe drumul antreprenoriatului. Eu născută în 1989, Adriana în 1985, toată viața am perceput-o în zona asta, de a nu fi angajate și aproape că nici nu s-a simțit ca o opțiune de angajare pe termen lung sau să urmăm o viață de corporație, disponibilă la momentul în care am terminat facultatea.

Amândouă am studiat în străinătate și la momentul 2012, când ne-am întors, se întâmpla următorul lucru: părinții noștri treceau prin niște probleme post 2008, post criză și această casă (Cabana Hadaragu se numea ea istoric) era o proprietate privată, reconstruită și amenajată de părinții noștri, dar care nu era deloc introdusă în circuitul turistic.

În 2011-2012, când ne-am terminat studiile trebuia să decidem dacă rămânem în străinătate sau dacă ne întoarcem și vedem ce facem. A venit foarte natural ideea de a prelua cabana, care nu mai era folosită de părinții mei deoarece costa foarte mult întreținerea ei. „Dacă vreți, puteți să faceți ceva acolo”, ne-au spus ei.

La momentul acela nu părea în niciun fel ideea asta pentru că nu era ca și cum știam că mă duc și aștept 300 de clienți și am atâta treabă. Era cabana așa cum am crescut noi în ea și am început să o promovez pe câteva site-uri de pensiuni, cu niște poze făcute de mine. Și am început acest business cu bucătăreasa care era angajată acolo de când eram noi mici și cu încă cineva care făcea curățenie. Noi serveam, puneam masa, nu părea ceva foarte complicat.

Spune-mi puțin de istoricul cabanei?

Era una dintre cabanele de vânătoare ale lui Ceaușescu în țară, construite strategic în zone de vânătoare. În Carpații de Curbură era și încă este zonă foarte bună de urs și asta era de mare interes. Din câte am înțeles, a venit doar de vreo două ori.

Și cum a ajuns la părinții tăi?

În 1990, după ce s-a terminat cu regimul comunist, a fost vandalizată complet, adică toți care au văzut că nu mai are pază, nu mai vine nimeni acolo, au venit și au luat mobilier, orice cărămidă care se mișca, orice chiuvetă, orice. Era, la propriu o proprietate în mijlocul pădurii, neverificată de nimeni. Și așa a rămas multă vreme. Din câte știu, prin 1998, ai noștri au vrut să cumpere niște pădure în zonă și cineva le-a arătat proprietatea asta care venea și cu o casă veche, dărăpănată. Văzând ce rămăsese din casă, dar în același timp locul acesta foarte frumos, cu deschiderea asta în pădure – că noi nu am tăiat niciun copac, așa era natural peisajul – tata a cumpărat ceva pădure, inclusiv zona asta pe care se afla cabana. Și de atunci, până în 2012 s-a tot clădit la ea.

În momentul 2011, când spui că tatăl tău aduna cumva cioburile crizei economice, înțeleg că a fost un așa dezechilibru și a pierdut atât de mult, încât nu i-a mai folosit cabana?

Deja în 2012, dacă nu mă înșel, practic a declarat insolvența și a închis tot. Acela a fost momentul încheierii capitolului de antreprenoriat, nu părea deloc intimidant pentru noi, pentru că era acolo și dacă aveau să mai vină niște oameni, cu atât mai bine – pentru că sora mea a terminat turism, eu marketing și pasionate de turism, am ales să facem acest experiment care a pornit absolut natural.