„În Asia, în casa lui Petrus”

Vin în fiecare an de  peste un deceniu. Nu greşesc adresa deloc, deşi nu o au scrisă niciunde, n-au nici GPS, nici „smartfon”. Dar nimeresc continentul, ţara, oraşul, cartierul, Calea Călăraşilor, blocul nostru, scara noastră, etajul şapte. V-aţi dat seama, desigur, că vorbesc de rîndunici. Da, o familie înaripată are cuib exact pe scara noastră, făcut deasupra unei ţevi de termoficare. Între timp, noi, locuitorii, ne-am mobilizat şi le-am făcut un cuib trainic, dintr-un coş mic de nuiele. Nu mai e nevoie să repare nimic, să umble după fire de iarbă şi după noroi adus în cioc pentru liant, noi le-am predat cuibul la cheie.

De cinci ani nu le-am mai văzut venind pentru că am plecat noi, dar sînt acolo, primim veşti în fiecare primăvară de la Mihai sau Delia, vecinii noştri din Bucureşti. Uneori veştile sînt acompaniate de poze: au venit! Nu ştiu cum se schimbă generaţiile la rîndunici, cert e că de fiecare dată soseşte un cuplu şi, toamna, după ce clocesc un rînd de ouă, pleacă un cuplu cu doi pui. Micuţii învaţă să zboare la noi, prin spaţiul dintre blocuri, dar se pregătesc din timp pentru zborul cel lung. Toamna pleacă patru, primăvara vin două. Nu ştiu dacă sînt aceleaşi, nici n-am pe cine să întreb. Dar mă pasionează mult acest du-te-vino anual, supravieţuirea speciei împărţind anul în două, jumătate la noi, jumătate în altă parte. Unde? Oare şi cei la care se duc de la noi se bucură că le văd venind? Şi, în fond, dacă e aşa de bine acolo, în ţările calde, de ce nu rămîn?!

Aşadar, întrebarea: unde se duc păsările migratoare cînd se duc? Nu o pun eu, aici, prima dată, e veche de cînd zborul. Probabil că ştiinţa a avansat mult, se ştie cu o oarecare precizie unde ajung păsările, cum zboară în formaţie, cum şi unde se odihnesc (dacă se odihnesc) diferitele specii de călătoare. (Sînt zeci de specii care ne părăsesc pentru ca să se întoarcă, deşi noi observăm doar păsăretul domestic, cel de lîngă noi).

Prin anii ’80, intrând într-o librărie, m-a atras un titlu în zona cărţilor tehnico-ştiinţifice: „Dinamica şi migraţia păsărilor”, de Victor Ciochia.  Prima dată m-a amuzat faptul că un ornitolog are în componenţa numelui de familie substantivul cioc. Apoi am trecut de acest amuzament (recunosc, acum nu mă mai amuză) şi am deschis cartea. Am văzut că există un capitol despre inelare. Ştiam că la porumbeii voiajori inelul pus pe picior este una dintre probele principale, la concursuri. Am dat peste o relatare care mi-a  rămas foarte puternic întipărită în minte, e o întîmplare pe care am mai povestit-o, mă tulbură de fiecare dată cînd mi-o amintesc, e una dintre cele mai frumoase pe care le ştiu. Deci…

În Evul Mediu era răspîndită impresia că păsările călătoare se ascund în mlaştini şi hibernează acolo, ca nişte urşi mai mici, cu aripi. Apoi, cînd se dezgheaţă, se ridică din nămol, îşi scutură aripile şi reîncep viaţa şi trilurile. Un călugăr neamţ (nu ştiu din ce ordine) nu era împăcat cu această idee. Era convins să păsările merg undeva. Dar unde?! Pe cine să întrebe? I-a venit ideea să ataşeze pe piciorul unei rîndunici, cu un inel (aşa s-a născut tehnica inelării), un bileţel  în care, pur şi simplu, să întrebe, în latină, ceea ce-l frămînta. Biletul suna simplu: „Unde-ţi petreci rîndunico toată iarna”. Nu ştiu dacă cei din jur au văzut scena, dacă ar fi văzut-o sigur l-ar fi înţepat cu ironii. Cum să întrebi o rîndunică, în scris, în latină, unde se duce?

A stat sărmanul călugăr în aşteptare toată iarna, ros de îndoială, îmbărbătat de speranţă. Mai vine rîndunica înapoi? A găsit cineva biletul? L-a citit? I-a răspuns? În latină? Multe întrebări, puţine şanse, statistic vorbind. (dacă aş fi un canal de televiziune, aici ar trebui introdusă publicitatea, să vă ţin pe jar: s-a întors? Nu s-a întors?) S-a întors, că dacă ar fi fost altfel, povestea asta nu s-ar mai fi spus. Iar eu n-aş mai fi scris acest text.

Da, rîndunica s-a întors, călugărul s-a apropiat de ea (poate o fi fost franciscan, urmaş al Sfîntului Francisc, cel ce vorbea cu păsăretul) şi a văzut că zburătoarea nu şi-a pierdut inelul, iar biletul era acolo. L-a desfăcut, şi, surpriză, a găsit un răspuns la întrebare, scris tot în latină: „În Asia, în casa lui Petrus”. Nimic mai mult, nici o adresă, nici un nume de familie. Un răspuns care îi spunea călugărului, prin mijlocirea rîndunicii: „Stai liniştit, are unde să-şi petreacă iarna.”

Înţelegeţi ce vreţi din această poveste. Eu, cînd o evoc, îmi dau seama că lumea asta nu e chiar aşa de lipsită de rînduială. Şi că, dacă ştii să pui întrebări neantului, chiar neantul îţi va răspunde. Pe limba ta.