În vremuri de moarte și durere avem nevoie de răspunsuri. Cristina Bogdan, tanatolog, s-a întâlnit cu moartea la 7 ani, când a asistat la toate ritualurile de trecere din casa bunicii

Cristina Bogdan este decana Facultăţii de Litere, Universitatea din București, dar și un tanatolog cunoscut în România, specializată în studierea morții și a experiențelor asociate acesteia. Profesia de tanatolog este una complexă, care necesită o înțelegere profundă a impactului emoțional și psihologic al morții asupra celor rămași în viață. Cristina Bogdan și-a dedicat cariera înțelegerii acestui domeniu sensibil, lucrând cu persoane care se confruntă cu pierderi, traume și suferință emoțională.

A fi tanatolog înseamnă să oferi sprijin atât persoanelor aflate în faza finală a vieții, cât și celor care suferă în urma pierderii cuiva drag. Tanatologia se ocupă de aspectele emoționale, sociale și culturale ale morții și pierderii, și implică deseori colaborarea cu familii, medici, psihologi și consilieri pentru a oferi un suport complet. Cristina Bogdan, în calitate de tanatolog, ajută la crearea unui spațiu de discuție deschisă despre moarte, într-o lume în care acest subiect este de multe ori evitat. Prin consilierea ei, aduce o înțelegere mai profundă a procesului de doliu, ajutând oamenii să găsească modalități de a face față suferinței și de a accepta inevitabilitatea morții.

Cristina Bogdan este implicată și în educația publicului privind tanatologia, susținând seminarii și cursuri care explică ce înseamnă să fii tanatolog și cum să abordezi subiectul morții cu empatie și deschidere. Așa cum explică ea însăși, tanatologia nu este doar despre finalitate, ci și despre găsirea unui sens în viață și în relațiile cu cei dragi. Această abordare holistică oferă suport pentru persoanele în doliu și pentru cei care se confruntă cu propria mortalitate, promovând sănătatea emoțională și acceptarea.

Articol inițial

Cristina Bogdan, tanatolog: „Ce-am spus, ce-am lăsat, ce-am făcut pentru ceilalți și în ceilalți construiesc eternitatea fiecăruia dintre noi”

Cristina Bogdan este conf. dr. și decanul Facultăţii de Litere din Bucureşti, dar și unul dintre puținii tanatologi ai României, adică cercetători ai morții.

S-a întâlnit cu moartea la 7 ani, când a asistat la toate ritualurile de trecere din casa bunicii ei, moment când tot ce a văzut și simțit a șters cu buretele orice spaimă de această mare trecere. De atunci a aprofundat tema, a căutat mărturii, a condus interviuri, a documentat și a scris mai multe volume în care vorbește despre moarte și reprezentarea ei în memoria și cultura românilor și europenilor.

Moartea și discuția despre ce avem înainte și după ea a devenit foarte prezentă în aceste vremuri, de la pandemie la război. Iar acum înțelegem cât de dificil este să procesăm emoțional moartea. Dvs de ce v-ați asumat demers de cercetare, moartea, de care lumea, în general, fuge?

Cristina Bogdan: Am să pornesc de la o expresie pe care o folosim frecvent în contextul ritualurilor funerare, „morții cu morții și viii cu viii”. De fapt, eu nu cred în adevărul ei, ci cred că morții sunt cu viii, iar viii sunt cu morții, că trăim mai departe laolaltă, măcar prin faptul că le păstrăm amintirea și îi ținem aproape prin toate ritualurile cu care înconjurăm moartea lor, pregătindu-ne, de fapt, și pentru moartea noastră.

M-am apropiat de acest subiect fiindcă mi se pare că este singura certitudine din existența noastră; știm sigur că vom muri. Pe de altă parte, moartea este singurul subiect irepetabil, singura realitate pe care o trăim doar cu ajutorul celorlalți, iar noi avem nevoie să „experimentăm” morțile celorlalți pentru a fi pregătiți pentru propria noastră moarte. Altfel, în viață, putem trăi repetat tot soiul de experiențe. Moartea este experiența care se întâmplă o singură dată și este singurul eveniment de a cărui certitudine nu se îndoiește nimeni. 

M-a fascinat de mică această experiență a morții, tocmai pentru că este un subiect altfel: ceva din existența noastră care nu se potrivește cu nimic, dar care are menirea de a introduce sens în aceasta. Probabil că, dacă am ști că trăim nedefinit, că nu există un capăt, o graniță, lucrurile ar fi mai amestecate, cum sunt zilele de vacanță, când nu avem un program foarte clar și toate se dau de-a dura, după cum simțim în momentul respectiv, cu riscul de a avea zile întregi în care pur și simplu pierdem vremea. Faptul că știm că suntem muritori ne face să respirăm mai atent, mai concentrat și mai dornici să punem în respirația noastră ceva care să rămână mai departe.

Cred că subiectul nu este actual doar acum, chiar dacă așa pare, fiindcă am trecut prin pandemie, trăim un război la granița țării. Adevărul este că, indiferent de cursul istoriei, anumite subiecte nu dispar, așa cum sunt moartea, dragostea, relația cu Dumnezeu sau cu propriul copil.

Eu cred că este mai bine pentru noi să le privim constant în ochi și să nu avem teamă de ele, fiindcă mai devreme sau mai târziu le vom întâlni. Glumesc adesea cu colegii mei, tanatologii, destul de mulți în ultima vreme și în spațiul românesc, despre faptul că noi avem șansa să ne întâlnim față în față cu subiectul cercetării noastre, ceea ce nu toți cercetătorii au șansa să facă. (râde)

De ce avem totuși tendința să evităm aceste subiecte? Pentru că sunt triste, pentru că vorbesc despre extincția noastră sau de ce?

Cristina Bogdan: Ne este frică de tot ce este necunoscut, tot ce nu poate fi experimentat și pare definitiv. Moartea pare o realitate absolut definitivă, mai ales pentru cei care nu cred în prelungirea vieții printr-una de după această experiență, așa încât pare un final brusc, un capăt de linie, unde trenul se oprește implacabil, fără a mai exista nimic după aceea.

Eu cred însă că mai există ceva și după această trecere, iar moartea este un soi de salt într-o altă lume. De fiecare dată când ajung la țară și văd pârleazul dintre două curți mă gândesc că așa trebuie să fie și trecerea de la viața aceasta, la cea de apoi.

În plus, cred că frica are legătură și cu ceea ce înconjoară agonia, de fapt, boala, suferința, neputința, durerea pe care le-o provoci celorlalți, sentimentul că te părăsesc puterile și nu mai ești tu, cel întreg. Să admitem, suntem oameni și trăim cea mai mare parte a vieții fiind puternici, independenți, siguri de sine, cu convingerea că avem control asupra realității. Dintr-o dată însă, spre capătul vieții, realizăm că ajungem dependenți de alții, ceea ce devine foarte greu de acceptat; un exercițiu de smerenie, de a fi în mâinile altora, foarte greu de dus.

Cum au schimbat modernitatea, tehnologia acest subiect?

Cristina Bogdan: L-a schimbat foarte mult, întâi de toate în sensul că l-a făcut să pară și mai la îndemâna tuturor. Astăzi se vorbește foarte mult despre moarte pe rețelele de socializare. Există foarte multe conturi de Facebook, de pildă, ale unor persoane care nu mai există, dar cărora le-au fost păstrate profilurile active, fiindcă există o opțiune în cont, prin care poți încredința contul unei persoane, în așa fel încât memoria virtuală să fie pusă în siguranță. Iar situația devine foarte complicată, mai ales la persoanele în vârstă, care și-au făcut un cont comun, soțul și soția.

Acum se practică și priveghiul online, când oamenii se strâng pe un grup de Facebook și fac acolo ce ar fi făcut în mod normal în jurul sicriului, deapănă amintiri, povestioare sau pun melodii care i-ar fi plăcut defunctului.

Contextul online are avantajul de a șterge distanțele, pe de altă parte creează situații care pot deveni de-a dreptul hilare în contextul teoretic trist, sobru și grav.

Moartea a fost dintotdeauna un eveniment comunitar. Prezența online nu este tot o formă de a face public evenimentul?

Cristina Bogdan: Ba da, doar că nu mai discutăm acum de acele comunități închise, cum erau odinioară satele, unde toată lumea participa la priveghi. Atunci eram toți adunați într-o cameră, în vreme ce acum suntem pe un link sau pe o platformă online, iar lucrurile cred că sunt acum un pic mai relaxate, dar în același timp și mai dificile fiindcă suntem totuși ființe în corp, care au nevoie de prezență, de senzorialitate, de corporalitate, ceea ce conexiunea online nu poate realiza. În online nu suntem corpuri, ci avataruri, chipuri și cam atât.

Citește și: Cum arată viața unui misionar care duce numele Domnului peste tot în lume? Ștefan Caraman: „Frate, ție îți mulțumesc și lui Dumnezeu îi dau slavă”

Care a fost primul eveniment care implica moartea la care ați asistat?

Cristina Bogdan: A fost moartea străbunicii mele materne, Ana, care s-a petrecut când aveam 7 ani. Ea trăia în casa bunicilor mei, unde am copilărit și eu o vreme, așa încât am trăit alături de ea, o cunoșteam bine, era un om la care țineam, iar cele mai vechi amintiri ale mele vin din casa bunicilor. Camera în care locuia ea mirosea extrem de frumos, în ciuda faptului că a murit destul de bătrână și bolnavă de cancer. Acolo totul era impregnat de mirosul acela specific al bătrânilor, de gutuie amestecat cu un parfum de trandafiri pe care îl ținea în niște recipiente de lemn. Dacă mă străduiesc un pic, memoria mea va recompune acel miros.

Când a murit o atmosferă mohorâtă s-a așezat peste casa bunicilor, toată lumea plângea, ai mei erau triști și încercau să ne țină departe de camera în care străbunica era depusă, gândindu-se probabil că cei mici nu trebuie să vadă. Eu trăiam un amestec de frică și curiozitate de a ști și vedea ce se întâmpla în camera cu pricina.

Voiam să o văd, mai ales că nu văzusem niciodată până atunci un om mort și voiam să știu dacă arăta la fel sau se schimbase. Am intrat la ea în cele din urmă, desigur, și am fost șocată să constat că în sicriu era exact străbunica Ana, fără nicio diferență față de cea pe care o știam. Mai mult, îmi părea că doarme profund și că o seninătate se așezase pe chipul ei.

Îmi amintesc că am trăit atunci un sentiment de ușurare: străbunica Ana, care trăise în dureri cumplite ultimele luni ale vieții, își găsise în sfârșit odihna. Și cumva frica a dispărut.

Am făcut nenumărate investigații pe tema morții ulterior, când am ales tema de cercetare, am discutat cu mai mulți oameni care povesteau cum părinții i-au forțat să meargă să-și ia rămas bun de la cineva trecut în lumea drepților, iar asta le-a lăsat o frică în suflet. La mine nu a fost deloc așa. Acea moarte la care asistasem pentru prima dată în viața mea a fost una liniștită și mi-a șters orice urmă de spaimă.

Cristina Bogdan, tanatolog, s-a întâlnit cu moartea la 7 ani, când a asistat la toate ritualurile de trecere din casa bunicii

Mai departe, cum ați povestit copilului dvs despre acest eveniment, al morții?

Cristina Bogdan: Copila mea a trăit moartea din burta mea, ca să spun așa. A mers cu mine în cercetări de teren, legate de iconografia morții, de când eram însărcinată. Mai târziu, după ce s-a născut, a continuat drumurile alături de mine. Prima dată când am ieșit avea 11 luni și am mers în Elveția, apoi am continuat pe toate coclaurile, din țară sau din străinătate, căutând reprezentările dansurilor macabre, din Occident, dar și cele ale Morții, ca personaj independent.

Am să vă spun un episod care ne-a amuzat mult în familie. Avea 4 ani și era împreună cu mine și cu soțul meu într-o cercetare de teren, în Elveția. Trecusem pe la mai multe biserici, unde existau reprezentări ale dansurilor macabre, dar distanțele dintre edificii erau destul de mari, iar noi le parcurgeam cu mașina. Fiica noastră, istovită de călătorie, îi spune la un moment dat tatălui ei: „Dă-te tu jos și vezi dacă au scheleți aici. Dacă au, cheamă-mă și pe mine să văd, dar dacă nu, sunt prea obosită să mai cobor!”. (râde)

Nu cred că fiica mea are o mare temere în fața morții, ba chiar cred că e mai relaxată decât eram eu la vârsta ei, fiindcă a trăit în acest context, a mers cu mine la congrese dedicate temelor macabre, a mers în cercetări, a participat la înmormântări în familie.

Are o înțelegere senină a lucrurilor, știe că moartea face parte din viață și ne îndreptăm cumva către ea, că este o realitate care crește în noi vrând-nevrând. Vedem mai departe cum vor decurge lucrurile. Deocamdată are 17 ani și pare să aibă o înțelegere senină a subiectului.

Un alt interes al dvs, dar care pare că nu are nicio legătură cu ce am discutat până acum, este cel legat de studiile de gen. Cum le împăcați?

Cristina Bogdan: Preocuparea mea pentru subiectele de gen a pornit de la două lucruri: de la sentimentul, pe care l-am avut de foarte mică, al existenței unei țesături culturale a discriminării de gen. Aici mă gândesc de la discriminări care țin de limbaj, fiindcă dacă la noi bărbații au fost făuritorii de cultură, tot ei au creat și limba, la cele din viața reală, unde lucrurile par foarte clar împărțite între ce ar trebui să facă un bărbat și ce ar trebui să facă o femeie.

Eu am doi frați, unul mai mare și unul mai mic, iar mai cu seamă în relația cu fratele mai mare am avut mereu sentimentul că lui îi sunt permise anumite lucruri care mie-mi erau interzise doar pentru că eram fată. Nu am înțeles și acceptat niciodată aceste lucruri care păreau naturale, mi s-au părut ciudate și nedrepte.

La Universitate, când țineam deja cursuri de istoria mentalităților și de antropologie culturală, mi s-a propus să încerc să construiesc un curs de gen pentru unul dintre programele de master ale Facultății de Litere, cel de Modele de Comunicare și Relații Publice. Atunci am început să strâng materiale, să mă documentez, să încerc să înțeleg cum funcționează lucrurile mai ales în spațiul românesc, unde diferențele sunt uriașe față de spațiul occidental.

De ce ați ales să rămâneți și la catedră?

Cristina Bogdan: Dintotdeauna mi-am dorit să fiu profesoară. Nu aș fi putut rămâne doar cercetător, fiindcă mă preocupă interacțiunea cu celălalt.

Eu înțeleg lucrurile cel mai bine explicându-le celor din fața mea, studenților. Nu sunt omul care să facă lucrurile în singurătate absolută. Sigur, am nevoie de, vorba lui Noica, „perioada de inventar”, când stau în bibliotecă, merg în cercetări de teren, dar apoi aceste lucruri trebuie să rodească. Și am nevoie de aceste întâlniri cu studenții.

În plus, mi se pare că profesoratul este un mod de a călători împreună cu ceilalți, motiv pentru care glumesc uneori cu studenții mei și le spun că pe lucrările de licență sau pe disertații nu aș scrie coordonator, ci îndrumător, fiindcă acesta din urmă se apropie de ce cred eu că face profesorul, că merge pe același drum cu tine. Profesorul este omul care merge pe foarte multe drumuri, fiindcă îl însoțește pe fiecare pe cărarea lui.

Și nu e istovitor?

Cristina Bogdan: Este o meserie care te consumă foarte mult, e adevărat. Recent am ajuns la un cardiolog care mi-a pus un diagnostic poetic, sindrom de cord hiperkinetic, adică inima mea este veșnic în mișcare. Aș zice că pentru un profesor este firesc să fie așa, fiindcă trebuie să fii mereu prezent pentru studentul tău.

Eu nu dau niciodată teme de licență sau de disertație, ci las studenții să-și aleagă ce-și doresc, chiar dacă asta înseamnă lecturi pentru mine pe care altminteri nu le-aș face. Dar la final mobilitatea intelectuală este mult mai mare, fiindcă te-ai străduit să mergi cu fiecare pe drumul său.

Cine din familie a fost profesor?

Cristina Bogdan: Mama a terminat tot Litere, secția română-spaniolă, în vreme ce eu am terminat română-franceză, dar nu a profesat niciodată. Întrucâtva acum eu împlinesc visul ei.

Citește și: „Dacă nu aș fi spus întreaga poveste a mamei – mi-am dat seama acum – că ar fi fost un subiect despre care aș fi scris toată viața”. De ce a simțit creativa Laura Ionescu nevoia de a zice povestea ei și a mamei sale pierdută mult prea devreme

M-aș întoarce un pic la subiectul cu care am început dialogul nostru și v-aș întreba despre ce credeți că se află dincolo de marea trecere?

Cristina Bogdan: Cred că dincolo găsim ce avem și aici, doar că totul este esențializat, materia nu mai există, ci doar spirit, ceea ce ne dă libertatea de a trăi pentru esențial.

Dincolo cred că există, ca și aici, o lume în care alegi. Și cred că este un fel de a trăi cum trăim și aici când suntem îndrăgostiți și nu avem nevoie de nimic, nu ți-e foame, nu ți-e sete, nu vrei decât să fii în prezența omului pe care îl iubești.

Și dacă eternitatea de dincolo este misiunea, ce rost mai are eternitatea pe care o punem în cărți, în artă, în muzică, în acele lucruri care rezistă peste timp?

Cristina Bogdan: Cred că există două explicații: pe de o parte, tot ce facem aici ne construiește pe noi, chiar dacă ceea ce fac eu este un copac, o carte sau un copil. Punând în pământ un copac, născând un copil sau scriind o carte, sufletul meu a devenit altfel, l-am dăltuit, l-am cioplit, așa încât plec de aici diferit. Pe de altă parte, ceilalți, sub copacul pus de mine s-ar putea să se țeasă o poveste de dragoste; copilul pe care l-am născut eu s-ar putea să salveze lumea, cartea pe care am scris-o ar putea să mângâie niște oameni peste 200 de ani. Noi suntem ființe în relație și funcționăm pe principiul vaselor comunicante: ce fac azi poate reverbera asupra unui om 200 de ani mai târziu.

Așadar mi se pare foarte logică gândirea creștină, a existenței unui decalaj între judecata individuală a sufletului, la 40 de zile de la moarte, și Judecata de Apoi, parusia, când modul în care faptele mele au reverberat asupra celorlalți va putea schimba și pentru mine destinul postum. Deci, nu suntem celule izolate, ci faptele mele se văd și se reflectă în ceilalți, iar aici am să reiau cuvintele lui Jacques Attli, care spune că „eternitatea noastră sunt ceilalți”. Ce am spus, ce am lăsat, ce am făcut pentru ceilalți, în ceilalți, construiesc eternitatea noastră.

Articol modificat pe 9 noiembrie 2024