Căutare

Share this article
 Izabela Bostan are 42 de ani, este regizor, coregraf de teatru și film și lector universitar doctor la catedra Actorie – antrenamentul expresiei corporale – dans (mișcare scenică și dans pentru actori), la UNATC. În urmă cu 9 ani a devenit doctor în cinematografie și media, iar de curând a publicat volumul „Filmul muzical american, între strălucire și profunzime”.
Numele ei însă atrage atenția oricui a văzut măcar o dată genericul vreunuia dintre filmele ”Veronica”, „Mama” sau „Amintiri din copilărie”. Izabela este fiica regizoarei Elisabeta Bostan și povestea lor a început când fata avea 12 ani, iar doamna Bostan a ajuns la Deva în căutarea unei actrițe pentru rolul principal din „Campioana”.
Izabela se afla, de la vârsta de 7 ani, în internatul renumitului laborator de campioane de la Deva și făcea un sport pe care nu și-l dorea.
Antrenorii îi forțau limitele pentru a o duce spre performanța maximă, în vreme ce Iza își dorea cu totul altceva: să fie iubită și să aibă o familie. Iar visul i s-a împlinit în clipa când temuta doamnă Bostan a luat-o deoparte, într-o pauză de filmare, și a  întrebat-o ceva ce fata nu avea cum să refuze: „vrei să vii la București pentru totdeauna?”
Eu mi-am dorit întotdeauna o familie. Și am renunțat la gimnastică pentru că m-a iubit Elisabeta Bostan și mi-a propus să mă ia cu ea acasă. Iar asta a fost o onoare pentru mine.
Ce a urmat, aflați imediat.
Cine ești tu?
Sunt fiică, mama a două fete extraordinare, aproape adulte deja, Anais are aproape 20 de ani, Araxi are aproape 18, sunt profesoară la UNATC, director de casting…
Îmi place că ai început cu ce ești și abia apoi ai spus ce faci. De ce ai ales așa?
Așa am simțit, așa vin lucrurile importante. În această ordine.
Când te-am sunat prima dată, mi-ai spus că de regulă ziariștii se orientează către mama ta și nu către tine.
Așa este și normal. Mama este Elisabeta Bostan și e logic să fie ea prima opțiune.
Mama este deja un brand. Gloria ei nu a apus și nici nu va apune cât vom exista noi și copiii noștri. Vom ști mereu unde să ne regăsim: în filmele copilăriei, făcute de mama.

Elisabeta și Izabela Bostan
Este o linie foarte fină între mama care face copilăria frumoasă multora și cea care ți-a făcut ție copilăria frumoasă. Cum ai simțit tu diferența asta?
La noi e mai diferit decât în alte familii, fiindcă eu am fost înfiată de ea și de soțul ei, doctorul Sandu Stoichiță, după ce am jucat în filmul Campioana, regizat de mama.
La 13 ani, în 5 iulie 1990 am venit în București și de atunci sunt fiica lor. Ei m-au salvat.
Veneam dintr-o familie care a avut destul de multe de înfruntat și care nu a știut cum să se descurce altfel decât a mă da pe mine la gimnastică la Deva, fără să mă întrebe dacă era ceva ce îmi doream și eu.
Povestește-mi despre întâlnirea cu doamna Bostan!
Pe Elisabeta Bostan am cunoscut-o, ca mulți alții, în filmul Zâmbet de soare, la doar 11 ani.
A fost o zi cu bucluc atunci. Voiam să intru dar nu aveam bani, aveam și piciorul în ghips și, până la urmă, i s-a făcut milă proiecționistului și m-a lăsat înăuntru. De pe holul sălii de proiecție am inhalat la propriu acel film, de care m-am îndrăgostit de-a dreptul, mai ales că este un film muzical foarte bun.

Elisabeta Bostan și Margareta Pâslaru, pe platourile de filmare
Ce făceai tu, zi de zi, în acea perioadă?
Gimnastică acrobatică și mult, mult antrenament. Locuiam în internat, unde îmi plângeam neîmplinirile sufletești și unde am învățat să rabd, să știu în permanență unde mă aflu și să fac față accidentărilor, iar accidentele se puteau întâmpla într-o secundă de neatenție, pentru care pătimeai luni la rând.
Cumva eram norocoasă pentru că m-am născut cu o flexibilitate extraordinară iar accidentările mele erau duble fracturi, față de colegele mele, care ajungeau la tije metalice. Eu aveam chestii mai simple, dar nenumărate: 14 fracturi în 6 ani. Sigur, vorbesc acum de cele pe care le-am luat în seamă, de restul am uitat.
Tot timpul cât eram accidentate lucram, cu piciorul sau cu mâna în ghips, puneam un sac pe cealaltă mână și munceam, nu stăteam pe margine. Făceam ce se putea face: forță, pentru că de asta nu scăpam nicio zi, mobilitate și așa mai departe.

Izabela Bostan, captură din filmul „Campioana”, regia Elisabeta Bostan
De ce?
Pentru că performanța cere sacrificii, iar în acele vremuri gimnastica practica o cu totul altă abordare: mult mai dură, cu nenumărate sacrificii ale copiilor, cu o metodă care a dat rezultate, din păcate, care se baza numai pe frică și pe brutalitate.
Eu nu am vrut să fac gimnastică, ci am fost dusă de părinți. Prima mea familie m-a cam „abandonat” în sala de antrenamente de la 7 ani. Am fost talentată, au văzut că am mobilitate, coordonare, forță și, treptat-treptat, am ajuns în lotul de junioare.
Sigur, eram un copil rahitic, răceam des dar fragilitatea mea s-a transformat apoi în forță datorită efortului susținut: între 5 și 10 ore de antrenament zilnic.
Îmi aduc aminte de un cantonament groaznic de greu, pe Tâmpa, în luna februarie a anului 1989. Aveam aproape 12 ani.
Alergam în zăpadă până la genunchi, jumătate de oră, pe dealuri și munți, făceam antrenamente de forță direct în zăpadă, fără vreun costum adecvat temperaturii. Să mai zic că mie nu mi-a plăcut forța niciodată?
Sigur că pare un plan de tortură, am făcut alergări și în nisip, la 40 de grade. Iar salturile pe nisip sunt mai grele decât alergarea în zăpadă. Dar toate aceste proceduri ajută la fortificarea gândurilor, iar cei care rezistă rămân, ceilalți pleacă. Atât de simplu.

Izabela Bostan, la 12 ani
Cum te-a călit această experiență?
Destul de mult. Înainte de gimnastică eram copila închisă în casă cu cheia de gât, destul de bolnăvicioasă și nu mă dădeam în vânt după plimbările lungi. La gimnastică am căpătat forță, voință, determinare.
Alegi să vezi lucrurile bune din experiență!
Da și pe cât de sensibilă am rămas pe o parte, pe atât de puternică sunt pe partea cealaltă.
Așa că trebuie să îți spun aici că performanța distruge copilăria. Eu nu am avut copilărie și, poate și din acest motiv, încerc să o trăiesc prin fetele mele.
Te-ai întors vreodată în sală?
Da, m-am întors acolo după 20 de ani, ne-am întâlnit cu antrenorii, domnul Orban este tot acolo în continuare și continuă ce știe să facă, dar sub o formă mai blândă.
Am intrat în sală și am început să intru pe paralele, pe bârnă, spre mirarea gimnastelor din sală la vederea acestei femei de 35 de ani care mângâia aparatele.
A fost emoționat!
Am plâns când am ajuns la paralele și le-am pupat. Cel mai greu, de fapt, mi-a fost să-mi iau rămas bun de la paralele pentru că acolo eram cea mai bună.
Dacă ne întoarcem la copilărie, cine te asculta când aveai nevoie să te asculte cineva?
Nimeni pentru că nu aveam voie să vorbim. Vorbeam între noi, fetele, și atât.
Nu dădeai telefon acasă?
Telefon nu aveam, iar mama mea biologică venea o dată sau la două săptămâni, chiar dacă distanța era mică. Dar, vorba aceea, aveam un acoperiș deasupra capului, aveam ce mânca, ce altceva putea să îmi lipsească?

Izabela, împreună cu mama biologică, Doina Moldovan.
Cum ai transformat această slăbiciune într-un atu?
Totdeauna mi-am dorit să plec de acolo și număram anii când nu mi se întâmpla nimic altceva decât gimnastică. Iar eu mai voiam și altceva.
Observam că îmi lipsesc multe lucruri: dragostea părinților, normalitatea relațiilor de familie și nu eram singura. Majoritatea copleșitoare a colegelor mele o resimțea ca și mine, am fost aproape toate lăsate acolo.
Sunt extrem de puține cazuri în care copiii își doresc enorm de mult gimnastică și părinții, de dragul lor, îi lasă la internat. Majoritatea cazurilor de acolo era pe tiparul: să salvăm familia cu ajutorul unui copil care are aptitudini și care se poate afirma. Și copilul suferă foarte, foarte mult. Dar nu are ce face, acceptă și merge înainte.
Accepți, plângi în tine, izbucnești în hohote noaptea, când nu te vede și nu te aude nimeni, te rogi și continui. Asta este o lecție pe care o înveți de la 7 ani.
Dar, pe urmă te întărești pentru că înveți că asta e viața, asta este situația și trebuie să lupți ca să reziști în contextul în care te afli și, din ce în ce mai mult, să fii mai bun.
Și așa apare determinarea.
Exact aici voiam să ajung. Așa apar voința, determinarea, dispoziția la sacrificiu și, obligatoriu, munca, munca și iar munca.

Izabela Bostan

 

Bun. Dar ținta ta care era?
Eu mi-am dorit întotdeauna o familie. Și am renunțat la gimnastică pentru că m-a iubit Elisabeta Bostan și mi-a propus să mă ia cu ea acasă. Iar asta a fost o onoare pentru mine.
Și familia biologică ce a avut de zis?
Mama și tata erau despărțiți deja de câțiva ani, iar mama mea biologică, Doina, mi-a zis că nu poate să îmi ofere ceea ce aș fi putut primi de la Elisabeta Bostan și de la Sandu Stoichiță. Și era adevărat. Dar eu nu îi cerusem altceva decât dragoste.
Mi-ai rămas datoare cu povestea momentului când ți-a propus să fii copila ei!
Eram într-o pauză de filmare când m-a luat deoparte și m-a întrebat: „Vrei să vii la București?” Iar eu am zis da și am întrebat înapoi: „Pentru cât timp?” Iar ea mi-a zis: „pentru totdeauna”. Eu am rămas șocată pentru că nu mă așteptam la așa ceva, i-am zâmbit și am fugit. După un timp m-am întors la ea și i-am zis, cu tărie, da.
Ea ce știa despre viața pe care o duceai tu acolo?
În timpurile acelea noi nu aveam voie să arătăm nimic, cu atât mai puțin să ne plângem. Învățam să cădem, să ne ridicăm zâmbind și să continuăm. Iar asta ne-a clădit un caracter puternic: chiar dacă doare, chiar dacă eram înfrânte, noi trebuia să ne ridicăm zâmbind. Era o modalitate prin care te autodepășești și reușești să faci lucrurile din ce în ce mai bine.
Iar între mine și mama s-a produs chiar de la casting o chimie specială.

Izabela Bostan, în timpul filmărilor la „Campioana”, regia Elisabeta Bostan

 

Povestește-mi despre casting!
Văzusem, cum ți-am spus, filmul Zâmbet de soare, din 1988. În februarie anul următor a apărut zvonul că vine de la București o doamnă foarte importantă, din cinematografie. Iar noi trebuia să zâmbim tot tipul și să nu facem vreo boacănă.
Nu știam nimic mai mult și tot ce vedeam era o doamnă blondă, sus la etaj, care se tot uita la noi. Și atât. Vreme de două săptămâni. Bârna se clătina sub noi, trebuia să fim impecabile, să zâmbim, perfecțiune.
Doamna Bostan, mama, fusese în toată țara în căutare de gimnaste și se oprise la noi cu toate speranțele. Dar noi nu știam acest detaliu. Tot ce știam era ce vedeam: o doamnă blondă, impunătoare și fermă. Uneori, mai fermă decât antrenorii.
Și trebuie să îți povestesc un episod de la casting. Aveam de făcut câteva lucruri: să dăm mâna cu doamna și să ne uităm în ochii ei, să intrăm pe ușă și să avem o relație cu persoana de acolo, să scriem o scrisoare, să râdem și să plângem. Atât. Niciun pic de gimnastică.
Totodată, există un personaj care se numea Conopidă, iar una dintre fete a început să râdă când a auzit acest nume.
N-a apucat să râdă o dată că se aude în toată sala: „liniște!”. Am înghețat cu toții. Strigase doamna Bostan. Brusc aveam să aflăm că există oameni și mai aprigi decât știam noi. „Afară!”, a mai zis și colega mea a ieșit. Așa era mama pe platou pentru că nu există altă modalitate de a ține în frâu o armată de artiști și tehnicieni.
Eu, mărturisesc, nu m-am gândit nicio clipă că voi fi personaj principal. Mă mulțumeam să fac, cum aveam să aflu mai târziu, figurație specială. Am dat toate probele de casting, inclusiv cele de gimnastică și, la un moment dat, am aflat că am fost „luată”. Ulterior aveam să aflu că se uita în fiecare seară cu tata la filmările de casting și mama a simțit că eu aș fi cea mai potrivită. Tata i-a zis: „dacă tu crezi că puteți lucra și poți avea încredere în ea, ia-o!”.
A fost și o șansă uriașă aici: înaintea mea a mai fost o gimnastă, Lulu, Lăcrămioara Filip, care însă făcea parte din lotul olimpic de gimnastică și ei nu i s-a dat voie să plece. Și așa am ajuns eu să fiu cea aleasă.

Elisabeta Bostan și cele două nepoate: Anais și Araxi. Foto: Alex Tudor, Agerpress
Cum s-a creat această conexiune între tine și mama ta?
S-a creat treptat-treptat când am văzut că în spatele acelei forțe de pe platou, care striga o dată: „Motor! Acțiune!” și toată lumea îngheța, acasă era un om de o sensibilitate extraordinară.
Când am ajuns în București, eram în clasa a VII-a și am intrat direct la Liceul de Coregrafie, ceea ce însemna tot performanță, iar cerințele de aici erau la fel ca la gimnastică.
Nu era mai simplu să mergi la școala de gimnastică de aici?
Eu nu mai voiam gimnastică. Iar baletul s-a dovedit cea mai bună opțiune.
Cum ai reușit să te îndrăgostești de părinții tăi?
Primul lucru pe care mi l-am propus când am venit la Mutty și la tata a fost acesta: să redevin copil, să nu mai am responsabilități. Asta însemna să primesc iubirea părintească și răsfățul necesar vârstei. Asta nu însemna că nu trebuia să muncesc cu toate forțele și să nu corespund cerințelor acelui nivel de implicare.
Numai când îți spun „puișor” și se uită cu drag la tine mai ai nevoie de ceva? Sau când te mângâie și îți spun „iepuraș” sau când îți dau „bună dimineața!” ori te conduc în fiecare zi la ușă, te pupă și îți spun să ai o zi bună și te ascultă când ai nevoie și te simt când nici tu singur nu știi pe unde ești și ce vrei. Iar ei știu. Și sunt aproape de tine și îți vorbesc, te mângâie și te îmbrățișează.

Izabela Bostan, împreună cu studenții de la UNATC

 

Ce ai învățat de la mama?
Să iubesc și să fiu iubită. Să respect munca și să nu mă mulțumesc cu puțin.
Mama mi-a atras atenția tocmai când primeam premiile internaționale pentru interpretare, la prestigioase festivaluri pentru filmul „Campioana”, așa cum și ea primea premii pentru regie, mi-a zis să nu mi-o iau în cap. Iar eu i-am răspuns: „mama, stai liniștită! E ca la orice concurs!” Și a rămas uimită la aceste cuvinte.
Unul dintre lucrurile pe care le înveți de la sportul de performanță este să înveți să pierzi și să câștigi. Și să pierzi frumos, să poți aprecia colegul care este, în acel moment, mai bun decât tine, cu toată acuratețea și autoanaliza de care poți fi capabil.
De la tata ce ai primit?
Tata m-a învățat să am multă răbdare, aproape imposibil pentru mine. Era un bonom și un om super inteligent, cu o cultură uluitoare.
Avea un doctorat la Sorbona, doctorat în filozofie și în medicină, specialist în hepato-proctologie, în medicină psihosomatică, gastroenterolog, a descoperit metoda investigație gastro cu un aparat video. Și a salvat foarte, foarte multe vieți.
El a format la mine câteva aspirații: să vreau să învăț, să știu să analizez operele de artă, să mă descurc prin București, să fiu mai îndrăzneață.
Erau mari diferențe de vârstă, dar noi ne-am înțeles foarte bine, spre mirarea tuturor.

Izabela Bostan (mijloc) la Serile Filmului Românesc de la Iași

 

Când te-ai îndrăgostit prima dată?
Eram în liceu și m-am îndrăgostit de un fost student al mamei mele, acum un mare regizor. Nu îi spun numele, el știe oricum. Și mama și-a dat seama că eram îndrăgostită de el.
Noi două chiar avem o relație foarte frumoasă și uneori gândim telepatic. Și puțini pricep cum de ne înțelegem și ne ghicim gândurile fără să vorbim despre ele.
Și acum realizez că semănăm și fizic. Cine se iubește se aseamănă.
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO