Incredibila poveste a Smarandei Morgovan-Cristescu, dirijoarea Corului de Copii al Operei Naționale din București

Smaranda Morgovan-Cristescu este dirijorul Corului de Copii al Operei Naționale din București. A terminat Conservatorul din București, are 63 de ani și s-a născut într-o Românie copleșită de comunism, într-o familie ce se străduia să supraviețuiască: bunicul patern, Gheorghe Cristescu-Plăpumarul, fusese închis la Canal, tatăl fusese eliminat din baroul bucureștean, iar singurul venit pentru familia care se înghesuia într-o cameră de pe strada Pâncota, Colentina, venea din cusăturile mamei, și ea fiica unui turc întreprinzător, care a deținut prima firmă de birje din Pitești.

În această familie răsfățată în interbelic și nimicită de comunism, Smaranda își găsește evadarea în muzică și începe să facă vioara de la 6 ani, chiar dacă visul ei secret era să devină artist, poate chiar ca mătușa ei, prea frumoasa Tita Cristescu, actrița care a murit asasinată la 28 de ani și a stârnit cel mai prolific scandal mediatic al vremii.

Cum ai construit Corul de Copii al Operei Naționale?

Acest cor exista de multă vreme, însă predecesorii mei se concentraseră pe a folosi copiii în repertoriul Operei și cam atât. În plus, erau foarte puțini copii înscriși, iar majoritatea erau fete. Acum avem deja 10 băieți care vin cu regularitate. Alex Costea, solistul pe care l-ați văzut la emisiunea Românii au talent, a venit la noi prin clasa a V-a de la Liceul sportiv din Titu. Acum este aproape major, s-a transferat la Liceul de Muzică George Enescu din București, dar face în continuare naveta la el acasă, în satul Lungulețu, județul Dâmbovița.

Un detaliu știu eu despre tine dintotdeauna: toată viața ai visat să fii dirijor.

Am și fost, la Conservator, 14 ani dirijor de clasă de Operă, după care am continuat cu acest Cor de Copii.

Lucrurile s-au aranjat de așa natură încât să poți fi ceea ce ai visat. Dar spune-mi cum a apărut dorința de a fi dirijor și ce înseamnă această îndeletnicire?

Din tot ce faci în facultate sunt domenii care te atrag mai mult sau mai puțin, dar pregătirea muzicală este similară pentru toți, în sensul că toți din generația mea aveam o pregătire muzicală serioasă și am trecut pe la toate disciplinele. Așadar, toți am făcut cursuri de dirijat. Doar că unii sunt atrași, alții o iau ca pe o corvoadă. Eu am primit provocarea ca pe o stradă ce se deschidea în fața mea, fiindcă acolo aveam ocazia de a descoperi permanent și de a avea imaginea întregului. Eu am făcut vioară 16 ani, am iubit acest instrument, dar neajunsul este că acolo ești doar tu și vioara, fără să poți gestiona o construcție. Or, mie chiar asta mi-a plăcut, construcția. Așa că am preferat să plec profesoară de muzică la țară. Am ajuns acolo prin repartiție guvernamentală. Eram în anul 1980.

Prima oară am fost la Liceul Mecanic din Piatra-Olt, unde m-am apucat să fac un cor cu copiii, dar și cu colegii mei, profesorii.

Cum erau copiii? Cum funcționau lucrurile?

Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat niște înțelepciuni. Sau poate vin de la părinții mei. Nu mi-a plăcut niciodată să mă împăunez cu realizările mele, să mă cred superioară altora. Cred că atunci când intri într-o instituție trebuie să saluți portarul cu același respect cu care saluți directorul. În plus, e mai sănătos să îi lași pe alții să vorbească despre tine înainte de a o face tu. Fiecare dintre noi trebuie să aibă o smerenie în fața a ceea ce face, fiindcă i s-a dat ocazia să se bucure de ce face și de oamenii buni din jur. Fiindcă acești oameni buni și de calitate se construiesc, iar tu, cu propriul model, ai o contribuție la acest edificiu.

Ai spus un cuvânt interesant aici, smerenie. De unde ai primit tu această înțelepciune?

Cred că de la tata. Tatăl meu a fost avocat, iar bunicul a fost unul dintre fondatorii Partidului Muncitoresc din România. Bunicul a fost Gheorghe Cristescu-Plăpumaru. Ulterior a făcut parte din gruparea de stânga a lui Titel Petrescu, lucru care, atunci când au venit comuniștii la putere, l-a făcut condamnabil și l-a dus la Canal, pentru vreo 15 ani.

Bunicul a fost un băiat sărac din Ghimpați, plecat la 12 ani dintr-o familie cu mulți copii, a venit în București și a intrat calfă la un atelier. Acolo a învățat meserie, iar după o vreme a creat propriul atelier de plăpumi. Se mândrea că era furnizorul Casei Regale. Dar a fost primul secretar al Partidului Comunist Român în 1921. Era un tip cu viziuni cam utopice, după părerea mea. Dar un om de o voință și o determinare extraordinare, gândește-te că a învățat limba franceză de unul singur, el fiind un om cu patru clase.

Eu am fost în conflict permanent cu el când eram adolescentă, avea niște păreri cu care nu puteam fi de acord și în plus și-a neglijat familia pentru tovarășii cu care luptase. Mulți dintre ei însă îl escrocau. El, când primea pensia (avea o sumă frumoasă, vreo 4000 de lei, după ce a fost reabilitat), jumătate o oprea pentru el, iar jumătate o împărțea cu toți care veneau în casa lui. Și erau mulți, crede-mă. Iar bunica nu avea nimic împotriva acestui lucru, dimpotrivă, ea mergea în fiecare săptămână cu pachete la deținuți.

Cred că norocul lui tata-mare a fost că păstrase relații bune cu toți prietenii lui din Internaționala Socialistă, cu Willie Brand, cu Mitterand, cu care s-a întîlnit la un moemnt dat. Iar asta nu le-a dat voie comuniștilor să îl ascundă de ochii lumii. Și a trăit ca un ultim dinozaur până în 1973, când a murit în condiții suspecte, aș spune eu. De ce zic asta? Fiindcă a fost luat de acasă de niște băieți din Securitate, pentru niște analize medicale. A fost internat la Elias și după vreo câteva zile l-au externat între patru scânduri. A fost expus la actualul Muzeu al Țăranului Român, care era atunci dedicat Comunismului, iar noi, cei din familie am fost simpli spectatori. Nu ne-a explicat nimeni nimic, nu ne-a întrebat nimeni despre nimic. Ulterior a fost înmormântat la Mausoleul comuniștilor din Parcul Carol.

Adevărul este că bunicul era cam slobod la gură. Îmi amintesc cum i-a scris lui Ceaușescu într-un ianuarie, o scrisoare de la Cristescu Plăpumarul către Ceaușescu Cizmarul. Cam îndrăzneț. Dar așa era el.

După ce bunicul a fost închis, tata a fost exclus din barou. Nu s-a căsătorit cu mama până în 1965, când eu aveam 9 ani. Iar atunci a făcut-o fiindcă regimul se schimbase, bunicul fusese reabilitat, iar șansele ca mâna lungă a vechilor comuniști să îl ajungă erau mai mici.

Tata nu și-a găsit niciun loc de muncă, chiar dacă încercase să își găsească de lucru ca portar la fabrică sau revizor contabil. Băieții de la cadre i-au găsit originea și nu l-a angajat nimeni. Așa încât toți acești ani a muncit doar mama, Hova Ahmet. Din când în când mai primea de la prieteni avocați solicitări de ajutor pe câte un dosar. Dar pledoaria nu avea voie să o facă el, pentru că nu mai era avocat, conform legii.

Interesant nume are mama! Care este povestea ei?

Mama venea dintr-o familie cu tată musulman, turc, și mama săsoaică din Mediaș. (râde) Hova înseamnă aer.

Mama s-a născut în Pitești, unde bunicul a ținut prima firmă de birje din Pitești și a condus prima mașină din oraș. Bunicul mai avea un băiat din prima căsătorie, Osman, pe care l-a crescut bunica, exact ca pe fiul ei. El a iubit-o la fel de mult, dar când s-a făcut mare și a ajuns la vârsta să se ducă în armată, tatăl lui, bunicul, i-a spus așa: „Fiule, eu sunt în orașul ăsta de când mă știu, venit din Pașalâc de la Rusciuc, și am fost respectuos cu toată lumea, iar oamenii mi-au răspuns la fel. Însă tot Idris turcul am fost pentru toată lumea. Așa că, dacă poți și vrei, mergi în Turcia și fă armata!”

Așa că unchiul a plecat în Turcia, a făcut armata acolo și s-a căsătorit. Noi l-am vizitat prin anii 60 și l-am găsit în Istanbul, cu o casă frumoasă, mare cu vreo opt camere, fiindcă avea cinci copii.

Cum a ajuns mama în București?

Mama s-a căsătorit cu un sas din familia mamei ei. O căsătorie aranjată cum știm că se făceau în vremea aceea. Fără iubire, cu multă răceală. Doi ani a rezistat mama în căsnicia asta după care a cerut divorțul. Îți imaginezi ce însemna în acele timpuri divorțul cerut de soție, din motive de acest fel. Scandalos. Mă rog, în cele din urmă familia a acceptat dar a avut nevoie de avocat. Mama a angajat avocat, care, după proces, a invitat-o la un prânz. (râde) Avocatul era tata, Gheorghe Cristescu, fiul lui Cristescu-Plăpumaru, socialistul.

Ce-ți amintești tu din prima copilărie?

Prima amintire este din cristelniță. Am fost botezată la 3 ani și jumătate și am țipat la preot, fiindcă era apa rece. Iar peste toate, mă și dezbrăcase, iar toată lumea se holba la mine. M-am supărat rău de tot și am țipat la el.

Și îmi mai amintesc că unde mă duceam eu eram fată de reacționar!

În clasa a IV-a am avut nota 6 la purtare, deși totdeauna fusesem premiantă, pentru că la derdeluș am lovit-o, din greșeală, îți dai seama, pe fata directoarei, care și-a rupt piciorul. Atunci am auzit asta, că sunt fată de reacționar.
Locuiam cu mama și cu tata într-o singură cameră, pe strada Pâncota, în Colentina, unde aveam și dormitorul, și bucătăria, și sufrageria. Mama lucra lenjerii de pat și plăpumi și din asta ne câștigam banii.

Când tata trecea pe lângă școală, râdeau copiii de el, fiindcă eram atât de săraci încât mama îi întorcea gulerele cămășilor când se toceau, iar singurul material pe care în putea folosi pentru haine era cel mai ieftin, o țesătură ecosez.

Primul palton nou l-am avut în clasa a IX-a, pentru că am intrat prima la liceu, iar mama a simțit să mă recompenseze pentru toată munca asta. Și a făcut niște eforturi uriașe, dar a reușit.

Ce visai tu să faci când erai mică?

Mi-ar fi plăcut să fac regie. Mătușa mea, una dintre fetele lui bunicul era Tita Cristescu, a fost actriță, ce fusese desemnată cea mai frumoasă femeie la un concurs din Berlin, prin 1927. A făcut un film acolo, dar s-a întors în București și a murit la 28 de ani, otrăvită.

Tita era o femeie foarte frumoasă și era și fata lui bunicul, om bogat la rându-i. A fost mare scandal în presa vremii, bunicul a fost convins că vinovat de moartea ei era inginerul Ciulei, tatăl regizorului, un om foarte bogat în acea vreme și iubitul ei. Tata a fost martor la proces în favoarea inginerului Ciulei, fiindcă el era convins că nu acesta fusese asasinul. Adevărul avea să iasă la iveală mai târziu, când menajera a mărturisit că ea îi injectase arsenic în bomboane pentru că se temea să nu fie prinsă că furase bijuterii și valori din casă. Gestul tatei însă l-a înfuriat cumplit pe bunicul, care ne-a trimis în ziua procesului o coroană funerară la poartă. Mulți ani mai târziu bunicul s-a reconciliat cu tata pe acest subiect.

De ce ai ales tu muzica?

Era o evadare pentru mine. Cu muzica ajungeam într-o lume frumoasă.

Am terminat liceul de muzică, apoi facultatea și m-am dus la Liceul din Piatra-Olt, cum îți ziceam. Apoi am auzit că se dă concurs de organizator de spectacole la Filarmonica din București și am intrat acolo. Iar după un an am auzit că există concurs de sufleur la Opera Română. Habar nu aveam ce înseamnă, dar am trecut concursul pentru că era exact ce mi-am dorit dintotdeauna să fac: sufleurul este un soi de dirijor pentru cei de pe scenă.

Mi-aduc aminte primul spectacol, Trubadurul. Îl învățasem complet pe dinafară, îl visam, dar când am intrat în cușca din mijlocul scenei, acolo unde stăteam noi, am simțit că nu mai știu nimic. A fost primul gong, când intră artiștii, al doilea gong, când intrăm noi și al treilea, când intră dirijorul. Iar când a început muzica, nu am mai avut nicio emoție.

Sigur că suflasem repetiția, dar una e să pilotezi avionul în simulator, alta este să fii cu avionul în aer și pasagerii în spate. E o treabă de încredere a artiștilor în mine, a dirijorului și ce facem noi pe scenă și așa mai departe. Și, oricât de fluid ar părea spectacolul văzut din sală, adevărul este că rar se întâmplă să existe un spectacol total curat.

Ce trebuie să știi dintr-o partitură?

Trebuie să știi tot: muzica, intrările, fiecare personaj în parte, fiindcă dacă unul dintre ei greșește, trebuie să știi cum intră celălalt și să preiei de acolo să nu se simtă eroarea. Cânți tu, așa încât celălalt să audă și să intre corect.

Cât timp ai de când faci asta?

32 de ani, cred. Și vreo 50 de opere învățate.

Nu e greu, fiindcă îmi place. În plus, este genul de meserie în care nu te plictisești. Sigur, muzica este aceeași. Am făcut vreo trei variante de Oedip, dar de fiecare dată vine alt regizor și schimbă ceva. Și asta îți dă de gândit, te bucură.

Cum bucură mai mult: responsabilitatea din cor sau gloria dirijatului?

Glorie este un cuvânt de care eu mă cam feresc. Când glorie este ceea ce urmărești, înseamnă că îți pierzi mințile. Dacă dirijezi, o faci din dorința de a cuprinde cât mai mult, de a construi. E ca și când dintr-o bucată de lut modelezi frumosul. Iar față de partitură vii cu umilință, înțelegi ce vreau să spun. Omul care a scris-o este creatorul, tu ești doar interpretul. Or, tocmai această evlavie față de partitură te motivează, nu gloria.