Interviu în exclusivitate cu Teona Otilia Gherasim, redactor LIFE.ro, la 30 de ani învingătoare a cancerului: „Când nu mai plângi, înseamnă că te-ai vindecat. Cu toate astea, am pierdut ceva pentru totdeauna!”

Otilia Gherasim semnează unele dintre cele mai emoționante povești apărute pe LIFE.ro. Toți ceilalți îi spunem Teona. Eu îi spun „Teona mea” și de câte ori vorbesc cu ea mi se pare că am prea puține cuvinte în vocabular, prin care aș putea să-mi exprim admirația și dragostea față de ea.

Otilia Gherasim e de departe cea mai puternică femeie pe care o cunosc, chiar dacă înfățișarea trădează imaginea unei copile.

Judecând după vârsta ei, am putea spune cu ușurință că e doar un copil, însă dacă punem sub lupă viața ei de până acum, sufletul ei a fost atât de mult încercat și a trăit atât de multe experiențe, încât ar putea fi brăzdat de șanțuri adânci de suferință și durere. Și probabil că e. Otilia Gherasim însă le duce pe toate cu demnitate, putere și teribil de mult curaj și dacă ar fi să deteste ceva e tocmai victimizarea.

La scurt timp după ce am cunoscut-o, într-o zi în care părea că o asasinez cu deadline-uri și sugestii de editare a textelor, mi-a răspuns scurt: „Sunt la spital, nu pot să vorbesc acum”. Mi-a înghețat sângele în vene și câteva ore mai târziu, când mi-a explicat că urmează să facă o biopsie din cauza unei suspiciuni de cancer la sân, într-o negare oarbă, am răsuflat ușurată și i-am zis: „Fă ce analize sunt necesare, dar stai liniștită că e imposibil să se confirme acest diagnostic”. În realitate, începea unul dintre cele mai crunte războaie, cel în care inamic era acest meschin și nemilos cancer.

Un an mai târziu, Otilia Gherasim mea vede cancerul ca pe încă o încercarea la care a supus-o universul, nicidecum punctul de cotitură ce a trasat diferența între viață și moarte.

Azi cancerul este în remisie și Teona își pune pentru prima dată pe hârtie povestea. Și probabil că va fi și ultima dată, deoarece a fost o experiență ce a dus-o prin toate cotloanele cu amintiri, unele dintre ele dureroase, altele vesele, altele emoționante ce au stors multe lacrimi din ochii ei de înger.

Otilia Gherasim: „Dacă lumea ar fi oarbă, m-aș simți liberă să impresionez prin orice altceva decât prin ambalaj”

Dacă lumea ar fi oarbă, câți oameni ai reuși să impresionezi?

Otilia Gherasim: Am început să cred în karmă. Și înainte credeam că (pauză) cred. Acum este fără dubiu o prezență constantă în viața mea, iar eu i-am dat ecusonul prieteniei.

M-am încăpățânat pe la 18 să fac alte lucruri decât cele prioritare. Între pregătirea pentru Bacalaureat și altceva, eu alegeam pregătirea pentru UNATC, facultate la care nu am mai mers. Când urmam examenele maturității, eu voiam să devin broker de asigurări. Când mama îmi vorbea despre bucuria unei familii, eu visam master în design tocmai în Cambridge. De bifat, le-am bifat pe toate, dar cu un preț.

M-am văzut mereu puternică, de parcă îmi trecuse tata în certificat acest adjectiv în dreptul celui de-al doilea prenume. Da, a sunat bine Gherasim Teona Puternica mulți ani, deși Otilia era mai frumos. Viața mi-a oferit contextul de a demonstra că sunt puternică, dar iarăși m-a costat. M-a costat liniștea, bucuria, frumusețea, energia….m-a costat mult să nu răspund la Otilia.

Azi te salut. Pe tine! Bună, mă numesc Gherasim Teona Otilia și tocmai am aflat că Sfânta Otilia ajută și protejezează vederea. Acum am primit și un răspuns.

Dacă lumea ar fi oarbă, m-aș simți liberă să impresionez prin orice altceva decât prin ambalaj.

Teona, ai un an de la diagnosticul de cancer.

Da, un an împlinit.

Și ai sărbătorit cumva?

Cred că am sărbătorit fiecare etapă: prima dată când s-au retras celulele canceroase, a doua oară când mi s-a spus că pot fi operată, imediat după operație, imediat după radioterapie, fiecare moment de reușită în tot diagnosticul ăsta l-am sărbătorit. Nu am să uit că după ce m-am operat, mă băteam cu pumnul în piept că „Gata, l-am învins”. De atunci mi-am vizualizat remisia.

Când a venit remisia?

Remisia a fost confirmată în decembrie, înainte de a se împlini un an, asta după ce am trecut prin toate etapele: chimioterapie, tratament adjuvant, operație, radioterapie și în momentul de față sunt în hormonoterapie. Adică, iau două pastile zilnic și o dată la 28 de zile îmi fac o injecție cu un ac gros pentru inducerea menopauzei.

De ce inducerea menopauzei?

Pentru că dacă hormonii ar fi lăsați să se dezvolte, ar hrăni și celulele canceroase, corpul meu știind că acceptă celulele canceroase. Și asta ar putea favoriza o recidivă la orice alt organ pentru că radioterapia declanșează, irită, sau deranjează niște organe. De asta există risc la plămâni, la rinichi, la gât, peste tot, în zona în care m-a ars.

Nu am spus până acum o informație esențială. Câți ani ai?

30 împliniți 😀

Împliniți în plin tratament…

Da, da.

Cum ai sărbătorit? Noi, toți ceilalți, când schimbăm prefixul ne gândim la o sărbătoare specială… La tine cum a fost?

Ciudat, eu sunt născută pe 15 august, de Sfânta Maria. Mama nu mi-a pus numele Maria, mi-a pus Teona Otilia pentru că a zis că nu o să aibă parte de mine deoarece pe 15 august e Maria morților, e Adormirea Maicii Domnului, o zi foarte, foarte mare, când se încheie practic calendarul ortodox.

Niciodată nu mi-am sărbătorit ziua, nici la 18 ani nu am avut măcar tort pentru că 15 august e zi de post. De obicei îmi închideam telefonul sau plecam într-o zonă fără semnal, cu câteva persoane foarte apropiate. Anul trecut a fost diferit. Când am fost diagnosticată, undeva prin februarie, pe grupul în care erau trecuți toți prietenii mei, am scris: „eu, de ziua mea o să fiu într-o variantă super bună și vindecată”. Se apropia ziua mea, eram într-o vacanță cu fetele în Malta – am mare noroc de oameni frumoși pe lângă mine – și ele au spus: „Nu ai vrea să sărbătorim pentru prima dată ziua ta?”. Ele au făcut totul, ele mi-au chemat prietenii și petrecerea a început cu o zi înainte de ziua mea ca la miezul nopții să fim împreună toți. Au venit și tata și fratele meu și toți cei apropiați mie și am stat până la 6 dimineața.

Otilia Gherasim: „Zilnic am consumat optimismul, și când devenea placebo, schimbam cu pozitivism.”

Bănuiesc că de aici înainte o să sărbătorești în fiecare an…

Otilia Gherasim: Da, am spus asta 😀 Sărbătorirea nu înseamnă neapărat petrecere, însă voi acorda importanța cuvenită zilei de 15 august, la fel cum o voi acorda și celei de 16 iunie, a doua mea zi de naștere.

Ce înseamnă 16 iunie?

Pe 16 iunie am aflat că s-au retras 50% din celulele canceroase, în condițiile în care noi ne așteptam doar să stagneze sau să se adune într-un loc. Corpul nu răspundea foarte bine la chimioterapie, sau cel puțin nu cum ne-am fi dorit noi, iar când am făcut testul și au venit rezultatele, nu doar că a stagnat, ci s-au retras 50% și puteam să fiu operată. E cumva un miracol.

Tu ești un miracol! Cred că ți s-a mai spus asta…

Mulți spun că poate binele pe care l-am făcut înainte s-a întors. Mama avea o vorbă: „Fă bine și aruncă-l în mare că te vei întâlni mai târziu cu el”. Miracolul meu a constat într-un înger pe care îl am pe pământ, în știința medicilor, în rugăciunile tuturor celor care m-au cunoscut și în psihicul meu. Zilnic am consumat optimismul, și când devenea placebo, schimbam cu pozitivism.

Hai să ne întoarcem puțin mai mult timp în viața ta. Tu până la 30 de ani ai trăit câți alții într-o viață. Nici nu știu dacă e bine, sau rău… Adică cred că puteai să trăiești bine mersi și cu mai puțin…

Fratele meu, care e mai înțelept decât mine a zis că am avut atâtea dușuri reci în viața asta și tot nu am dat în pneumonie. Tot el spune că puteam evita anumite situații, însă eu nu cred asta deoarece lucrurile acestea m-au călit. Așa cum o știre poate fi comprimată pentru televiziune în 3-4 minute, cred că așa a fost și viața mea, foarte comprimată până la 30 de ani. Dar de acum încolo va fi clar altfel. Până acum, orice scrie era o sângerare pe hârtie, dar de acum gata. Cred că mi-am complicat existența dintr-o răzvrătire pentru că am înțeles foarte târziu anumite lucruri. Uite, dacă mă întâlneai acum cinci ani, spuneam: „A, mama e foarte mândră de mine, acolo unde e…”. Dar, de fapt mie mi-a fost foarte greu să trec peste faptul că a plecat când aveam nevoie de ea. Abia în diagnostic am făcut pacea asta pentru că am făcut cancer la sânul stâng care de fapt înseamnă relația cu mama. I-am pus și fetiței mele numele mamei mele, pentru că simțeam că eu trebuie să intermediez relația dintre cer și pământ. Pe pământ o am pe Elena, iar sus e mama. Și cu toate astea, cred că eram tentată să mai fac câte o bubă pentru a aștepta cearta „divină”. Mama nu era aspră, folosea cuvinte foarte blânde, dar ferme: „Nu cred că ai procedat bine, dar dacă tu consideri așa, e decizia ta și eu ți-o respect. Și cumva, dacă făceam ceva nelalocul lui, cum ar fi un tatuaj, parcă așteptam să zică: „Na, ți-ai mâzgălit chielea, na!”. Simțeam că e modul meu de a dialoga cu lumea de dincolo. Am trăit intens absolut tot, nu m-am prioritizat și m-am hrănit să-i văd pe alții bine. Am trăit viața, nu viața m-a trăit pe mine.