Între „uite că se poate” şi „aşa nu se mai poate”

M-am întors ieri dimineaţă de la Cluj. Am stat doar câteva zile la TIFF, dar a fost suficient cât să fiu impresionată: de organizare, de calitatea filmelor, de dimensiunea la care a ajuns acest eveniment, de Clujul însuşi, de oameni, de restaurante, de atmosferă.

Orele diverselor evenimente (de la proiecţii la masterclass-uri, de la petreceri la vizionări) erau respectate cu stricteţe, traseele după care se făcea mişcarea invitaţilor erau prestabilite, schimbarea lor, dacă era nevoie, se făcea rapid, fiind comunicată prin mail tuturor celor implicaţi, în acelaşi ritm.

Întregul festival a fost, de altfel, perfect comunicat: de la social media, la tv, de la print, la outdoor. „Bravo echipei!”, mi-am zis eu pe când moţăiam în avionul de ieri dimineaţă, bucuroasă în acelaşi timp că ajung la Bucureşti să votez.

Şi mi-am mai zis: „uite că se poate!” Generaţia pe care am văzut-o la festival, generaţia tânără, era înfometată de filme, de experienţe! Îmi place atât de mult! Sunt tineri vii, au viitorul în rucsac şi visele în buzunarele hanoracului, nu dau prea mulţi bani pe modă (e drept că uneori ar avea nevoie – am văzut şi un bal de absolvire care mi-a ridicat tensiunea pentru că fetele arătau ca nişte năşici de la nunta din sat cu voaluri şi paiete roz şi verzi), dar, trecând peste, generaţia asta e frumoasă tare! Nu-şi doresc să aibă, ci să fie! Să fie în mijlocul experienţelor, să fie prezenţi, să fie atenţi!

E generaţia lui „uite că se poate”. E generaţia care face performanţă chiar în acest sistem de învăţământ haotic şi în permanentă „reformă”.

Însă generaţia asta nu a ieşit la vot. Şi nici nu cred că va ieşi. Din nepăsarea tinereţii, sau din cauză că politicienii sunt o altă specie – de care ei simt că nu au nevoie, sau din cauză că, pur şi simplu, politicienii… sunt!

Din păcate, din lipsa lor de interes, se nasc monştri. Care se vor întoarce împotriva lor. Şi mi-e atât de teamă, şi nu aş vrea deloc să se întâmple asta, dar dacă vor alege să nu aleagă, atunci al lor „uite că se poate” se va transforma în „aşa nu se mai poate!” pe care îl vor striga pe străzi şi în proteste o viaţă întreagă, cum am făcut-o şi noi la rândul nostru. Şi i-aş întreba: chiar vreţi asta?