Învățăturile lui Anghel Damian despre frustrare și succes, de la elevul de nota 10 la actorul ce-și caută spiritul

Pe Anghel Damian îl știți din serialul Vlad ori din filmul Maria, Regina României, ori poate l-ați remarcat ca scenarist în același serial difuzat de ProTv, sau ca omul care a scris scenariul pentru animația regizată de mama lui, Anca Damian, „Călătoria fantastică a Maronei”, ori îl veți vedea într-un spectacol regizat de Alexandru Dabija. Anghel Damian este, ceea ce se poate numi, un artist de succes: actor, regizor, scenarist. 

Iar lecțiile despre succes, de la cel spartan, glorios al campionului la baschet și al elevului de nota 10, la cel răbdător și tumultos, al artistului care își caută evoluția în spirit, au venit cu multe frustrări și căutări. Dar a izbândit, spune el. Și nu doar atât. 🙂

Cum a venit decizia de a deveni actor? Ai zice că este un drum firesc, dacă ai o mamă regizor, fost director de imagine, Anca Damian, și un tată, Laurențiu Damian, regizor, scenarist, profesor. Așa să fie, oare?

Să devin actor a fost o decizie total contrarie aparențelor. Părinții mei făceau parte din breasla artiștilor, mă cărau după ei prin turnee, la spectacole, așa încât instinctul meu inițial a fost să mă îndepărtez cât mai mult de zona asta. Programul lor mi se părea imprevizibil, cu ore de lucru de artiști – noaptea sau luni întregi, când erau plecați pentru prospecții sau filmări. Așa încât multă vreme nu mi s-a părut deloc atrăgător ce făceau ei, dimpotrivă, cam pueril, iar o vreme am fost total pornit împotriva a ceea ce vedeam la ei.

Dacă mă întorc la întrebarea ta, aș zice că decizia de a da la teatru s-a născut cumva în liceu. Am terminat „Coșbuc”, un liceu destul de emancipat, unde a existat o trupă de teatru, pusă pe picioare de cei din generația mea. Iar două colege au tot tras de mine să intru în trupă, fiind cumva convinse că descendența mea dintr-o familie de artiști trebuie să fi lăsat ceva urme asupra mea. Trebuie să-ți spun că în acea perioadă eu aveam cu totul alte preocupări: jucam baschet la nivel de performanță. Întâmplarea a făcut să nu am mult de jucat atunci, cred că avusesem și o accidentare, așa încât ideea trupei a părut interesantă.

M-am îndrăgostit absolut iremediabil de trupă și de atmosfera incredibilă de acolo. Era o perioadă în care ne făceam singuri textele, regiile, nu aveam niciun ghid. E drept, nu atunci a venit decizia de a încerca la actorie, dar mi se părea firesc să mă îndrept spre regie de film.

Ce visai tu să fii înainte să fii actor?

M-aș fi îndreptat către Drept.

Voiai să fii justițiarul ori erai mai degrabă pragmaticul?

Sunt de principiul că dacă îți faci ție bine și celor din jurul tău, modelul este molipsitor. Pe baza exemplului, comunitatea din care faci parte va prospera și o vor urma și cele de lângă ea.

Ce au avut de zis ai tăi despre perspectiva unei cariere în Drept?
Să fiu mai exact, nu am setat treaba asta ca pe o carieră. Cochetam mai degrabă cu ideea, iar mama a zis întotdeauna că aș fi fost un bun avocat, mai ales că aveam întotdeauna contra-argumentele pregătite.

Bunicul, tatăl ei, care a avut o influență decisivă în formarea mea, a fost avocat, jurist. Aveam în familie acest exemplu și a fost un model.

Am copilărit destul de mult la Cluj, la acești bunici. Îți spuneam că părinții mei erau destul de „mobili” din pricina meseriilor lor, așa încât soluția salvatoare de multe ori a fost să rămân la bunici. Toate vacanțele le petreceam acolo și în orice alt moment se ivea, mergeam la ei, unde mai existau și alți trei veri, cu unul dintre ei fiind chiar foarte bun prieten.

Ce îți plăcea la bunicul tău?

Avea un ghid permanent de justețe și dreptate în orice făcea, iar noi observam asta foarte ușor din modul în care ne îndruma pe noi, pe nepoți. Patru copii într-o casă provoacă multe dispute, certuri și neînțelegeri. El însă crea întotdeauna un echilibru absolut între noi și în familie.

Cum îi spuneai?

Moșu. Ardelenii le spun bunicilor „moșu” sau „tată-bătrân”. Or, eu eram foarte mic și „tată bătrân” era foarte complicat să pronunț. Așa încât i-am spus Moșu, iar bunica a devenit Oma de la Moma. De fapt, pe ei îi chema Petre și Ariana.

Cine a decis numele tău, Anghel?

A fost singurul nume asupra căruia mama și familia tatălui s-au înțeles.

Eram singurul nepot din partea tatălui, deci numele avea o greutate specială în familie, mai ales că Anghel era numele străbunicului, tatăl bunicii mele paterne.

La mama, din ce știu eu, a fost un raționament numerologic, ea fiind pasionată de puterea simbolică a numerelor.

De ce ai început să faci baschet?

Când eram eu foarte mic, sportul suprem era fotbalul. Am făcut și eu, ca mulți alții, de altfel. În gimnaziu, după o experiență într-o școală privată franceză, am ajuns la Coșbuc, care, îți spuneam, era o școală emancipată.

Erai tocilar?

Nu aș zice așa. Dar îmi plăcea să învăț. Sau din ambiție pentru că aveam această idee, de a fi cel mai bun. Colegii mei de clasă erau foarte buni, iar mediul nostru era unul competitiv. Și dezvoltasem un gen de competiție prietenească între noi, și la sport, și la învățătură.

Am făcut parte din acea generație pentru care era o mândrie să iei 10 la mate. Fără a fi deloc tocilari, culmea, în comportament eram destul de golani. Am fost de multe ori amenințați cu scăderea notei la purtare și pe bună dreptate. Nu eram deloc copii cuminți, băieți în devenire, ne doream să fim bărbați, ceea ce ne făcea să ne purtăm cu destul de mulți hormoni, ca să zic așa. Dar, dincolo de asta, am avut noroc de colegi foarte inteligenți, deloc tocilari, pentru care era chiar mare lucru să iei note mari.

În clasa a VIII-a, de pildă, am avut media 9,91. Am o memorie foarte bună, fără mare efort, lucru care mă ajută mult și în actorie.

Dar, în clasa a IX-a, după ce am intrat în liceu cu această medie, eliberat de presiunea învățatului, eram extrem de activ în baschet, așa încât în primul semestru veneam la școală numai să stau pe teren. Și au început să curgă notele de 5 și 4 la mate. Iar profesoara de mate din liceu era aceeași care mă notase în gimnaziu și a început să îmi scrie niște scrisorele pe teze, pe extemporale: „nu e posibil! Nu pot să cred! Aveam încredere în tine!”. Iar aceste scrisori erau mai lungi decât tezele mele. Așteptarea mea era să ne lase un pic să ne revenim la începutul clasei a IX-a, nu să intrăm direct în pâine.

Eu nu reacționez bine la lucruri impuse. Iar părinții nu au pus niciodată presiune pe mine, nici pentru note, nici pentru școala în care să intru. Mi-au lăsat libertatea absolută, cu riscul de rigoare, desigur. Dar pe personalitatea mea s-a pliat foarte bine, fiindcă ambiția m-a ghidat spre drumul corect. Iar faptul că nu mi se interzicea nimic, și nici nu mi se impunea, m-a ajutat mult mai mult. Poate din acest motiv, mesajele profesoarei de mate mă lăsau complet rece. Acum le consider un gest de mare afecțiune din partea dumneaei, dar atunci le-am ignorat complet.

Sigur că mi-am revenit după aceea la ritmul meu de învățare.

În această școală, Liceul Coșbuc, sportul rege nu era fotbalul, cum te-ai fi așteptat, ci baschetul, iar echipa era un fenomen al momentului: avea galerie, suporteri și se bătea mereu pentru primele locuri din București.

Așadar, la început a fost fascinația pentru echipa liceului, după care s-a trezit în noi spiritul competitiv și am început să jucăm și după orele de sport, iar mai târziu am ajuns la un club din București.

De ce ai simțit nevoia să intri în clubul Steaua?

Mi-a plăcut întotdeauna să încadrez lucrurile, în plus acolo jucam și meciuri de club, nu doar de liceu, căpătam experiență și un tip de studiu, educația sportivă pe care o consider extrem de necesară, fiindcă te formează la nivel de principii, reguli de echipă, fair-play, ce înseamnă să îți depășești limitele, fie ele chiar și fizice doar. Iar dacă ai norocul să dai de un profesor cu talent și cu simț pedagogic, te adaptezi destul de repede și înveți.

Eu am fost o generație care a prins experiențe bune: în fiecare vară mergeam în Serbia, în cantonamente, iar acolo educația sportivă este la cu totul alt nivel. Mi-a folosit mult să întâlnesc tipi de aceeași vârstă cu noi, dar cu totul altă mentalitate și viziune asupra performanței sportive.

De ce te-ai lăsat de baschet?

Au fost mai multe conjuncturi: o accidentare, apoi un conflict cu antrenorul de la Clubul Steaua, unde jucam. Antrenorul m-a pedepsit și nu m-a mai lăsat să intru pe teren, ceea ce mă frustra teribil. Apoi a apărut gândul real că România nu este o țară care să te pregătească pentru baschetul așa cum aș fi vrut eu să-l fac. Puteam pleca în SUA, dar era deja prea târziu, fiindcă pregătirea mea sportivă în România era deficitară, comparat cu ce se face în străinătate. La noi, antrenamentele nu sunt gândite pentru potențialul tău ulterior, ci pentru cum poți ajuta echipa în acel moment.

Ascultându-te acum, îmi dau seama că vorbești cu o maturitate pragmatică despre acele vremuri adolescentine. Așa erai și atunci ori sunt cuvintele bărbatului de acum față de vremurile de atunci?

Cred că așa eram și atunci. Și am să-ți povestesc ceva.

Am doi părinți foarte puțin pragmatici și probabil că am simțit nevoia întotdeauna să echilibrez eu. Prin adolescență am pus voci pe desene animate. A fost o epocă de aur atunci și am ajuns să câștig destul de mulți bani, mai ales că aveam contract direct cu Disney, fără intermediari din țară. Erau 2 dolari replica, ceea ce, dacă prindeai un serial cu multe intervenții, câștigai bani importanți pentru familie.

Eram conștient că aduc bani în casă, nu ceream pentru mine, dar aveam o listă foarte concretă cu lucruri în care ar fi putut fi investiți. Îmi doream, de pildă, ca ai mei să schimbe frigiderul și ușa de la apartamentul unde locuiam, care era atunci din lemn și care trebuia înlocuită cu una mai trainică. (râde)

Și așa eram și cu jucăriile mele. Aveam, îmi doream, tata făcea un exces din a-mi dărui jucării, dar le aranjam mai degrabă ca la muzeu. Era niște obiecte de care mă bucuram, înțelegeam că utilitatea lor este redusă, așa încât mă bucuram cel mult de cum le vedeam și aranjam.

De ce doar cu două săptămâni înainte de a da la teatru te-ai decis să faci asta?

Într-un fel, toate lucrurile importante care mi s-au întâmplat au venit neplanificate, din conjuncturi pe care nu le-aș fi putut gândi sau anticipa.

Voiam să intru la regie-film, mă pregăteam intens pentru asta, vedeam tot felul de producții cinematografice, începusem să filmez, pentru că aveam nevoie la admitere de ceva făcut de mine. În primăvara clasei a XII-a mă retrăsesem din trupa de teatru a liceului și colegele mele, care se pregăteau pentru actorie, au pregătit un spectacol cu patru personaje, trei fete și un băiat. Însă exact cu câteva zile înainte de premieră, s-a întâmplat ceva cu băiatul și au avut nevoie urgentă de înlocuitor. Cu trei zile înainte de premieră, care urma să se petreacă într-un festival din București, am intrat și m-am simțit extraordinar de bine. Am câștigat chiar și premiul pentru cel mai bun actor în competiția respectivă. Au urmat alte câteva reprezentații și apoi a venit Ideo Ideis. Și acolo am câștigat un premiu, dar nu asta conta, ci atmosfera absolut incredibilă. A urmat o perioadă de reflecție, în care am pus bine în balanță ce voiam să fac, fiindcă era totuși destul de târziu să schimb totul.

Cu cine te-ai sfătuit?

Cu nimeni. Am comunicat decizia mai departe. Pur și simplu m-am gândit și mi-am dat seama că fiecare zi în care nu luam decizia asta eram nefericit, iar odată ce am luat-o, m-am simțit eliberat. Am comunicat-o mai departe și eram gata să suport toate consecințele. Nu au fost unele grave deloc.

Ce s-ar fi întâmplat dacă nu intrai la actorie? Cum ai fi gestionat nereușita?

Probabil că dramatic. Dar nu cred că m-ar fi împiedicat să mai încerc o dată.

În general, în fața eșecului, am o perioadă scurtă de supra-dramatizare, după care mă ambiționez mai tare.

Ce înseamnă această supra-dramatizare?

Sfârșitul lumii. Un tumult interior, depresie, cădere. Sunt irascibil, oscilez între furios și plângăcios, încerc să găsesc vinovați, de multe ori mă enervez pe mine, ceea ce e și mai frustrant. Dar acest sentiment nu durează mai mult de o zi-două. După care încep să găsesc soluții să depășesc obstacolul.

Cum vezi succesul, așa stând lucrurile?

Am trecut prin multe viziuni ale succesului. Evident, educația sportivă te obligă să vezi succesul ca pe un câștig concret, măsurabil. Dacă pierzi, nu contează că ai jucat bine. Ai pierdut și asta este tot.

Apoi am ajuns în profesia artistică, unde succesul este exact la polul opus, unde un premiu, oricât de prestigios ar fi, nu îți garantează succesul. Aici succesul vine din evoluția interioară pe care o poți avea: artistică, sufletească, a instrumentelor și evoluția ta ca întreg. Poți să spui că ai o zi de succes, dacă te-ai descurcat un pic mai bine decât ieri. Restul lucrurilor țin de niște conjuncturi.

A fost o perioadă destul de greu de gestionat, trecerea de la mentalitatea sportivă la cea artistică. Au fost foarte multe frustrări, dar până la urmă te recalibrezi, după o luptă interioară, organică am învățat că succesul, ca validare conjuncturală, te ajută atât cât să îți hrănească orgoliul. Sigur, îți mai dă un statut, care, în ziua de azi, te ajută să capeți mai multe mijloace de creație. Iată un exemplu banal: dacă iei un premiu pentru actorie, mai mulți regizori te remarcă și ai mai multe oportunități. În rest, este o diplomă și o tinichea, nimic altceva. Eventual, într-un caz ultra-fericit, primești niște bani pe care îi cheltui foarte repede.

Există o măcinare interioară pe care simți nevoia să o eliberezi. Iar asta o poți face când joci un rol, când regizezi un film sau când scrii ceva.

Speranța mea este că, dacă există o frământare în interiorul meu, atunci ea s-ar putea să găsească un echivalent și în alți oameni. Iar întrebările mele vor rezona și cu alții care au frământări similare. De fapt, până la urmă ține de cât de bogat ți-e propriul univers și cât de universale-ți sunt propriile frământări. Și cred că până la urmă, marii artiști au reușit să creeze o universalitate a propriilor frământări și să găsească întrebări la care foarte multă lume să caute răspunsuri și să urmeze și ei acea cale a întrebării artistului respectiv.

Ce ai învățat de la mama ta?

Ea nu mi-a dat lecții verbale, ci prin puterea exemplului. Iar modul în care ea a reușit să navigheze prin atâtea obstacole profesionale și să fi produs atâtea lucruri, singură fiind în tot acest demers, este cel mai bun exemplu. Când am impresia că îmi e greu sau că lucrurile sunt împotriva mea, mă gândesc la cum i-a fost ei. Ei i-a fost mult mai greu decât mie, din toate perspectivele: din faptul că este femeie, din faptul că nivelul la care ea a produs este mult mai mare, nimeni nu a luat-o în seamă când a devenit regizor dintr-un director de imagine, iar inițial nici ca director de imagine nu era luată în seamă. Admir felul în care ea nu a ascultat de aceste lucruri, că și-a pus ochelari de cal și și-a văzut de drumul ei, că reacționează foarte puțin la zgomotul de afară și că își ascultă doar vocea. Este cea mai bună lecție pe care am primit-o: să-ți urmezi calea, fiindcă ai resurse nelimitate din momentul în care chiar faci asta.

De la tatăl tău?

Cred că generozitatea. El chiar a încercat să mă învețe, nu doar vocal, ci și prin exemplele sale. Am fost martorul unor situații în care el dădea dovadă de un altruism de care eu nu aș fi crezut că poate fi cineva capabil.

Ce ai învățat de la câine?

Am un câine foarte bun. E iertător, nu are pic de ranchiună în el. Îl mai cert, îți dai seama, dar când termin, îl văd cum se întoarce către mine cu o disponibilitate de afecțiune fără niciun pic de resentiment. Mi se pare absolut fascinant, ceva ce eu nu am reușit vreodată în viața mea. Asta am învățat de la Yaggo.

De la iubita ta?

Să am răbdare și încredere în mine. Probabil că ea a fost martora momentelor de îndoială mai mult ca oricine, iar modul în care cineva are încredere în tine necondiționat e liniștitor. Te eliberează de propria tensiune.

Apoi răbdarea și siguranța că lucrurile se întâmplă la timpul lor. De fiecare dată așa a fost: lucrurile au venit când trebuiau să vină, nu când îmi doream eu neapărat.

Cine decide când trebuie?

Nu știu. Eu sunt mai degrabă o fire agnostică, dar cred foarte tare în cineva care ne ghidează și cred în ideea că există cineva care ne ghidează. Dacă mă gândesc la micile situații sau conjuncturi care au dus la cine sunt eu azi, îmi dau seama că foarte puține lucruri au fost în controlul meu. Oricât aș vrea să mă bat cu pumnul în piept că eu le-am făcut, au fost foarte multe lucruri care s-au întâmplat pur și simplu.

Dacă am învățat ceva bine, am învățat din întâmplări. Și am realizat câte lucruri planificam și nu se petreceau așa și cât de neașteptată mi-a fost bucuria când lucrurile au venit fără niciun efort din partea mea.