Învingând cancerul cu zâmbetul de pe buze: cum a transformat Viorica Neagu o boală nemiloasă într-o călătorie plină de speranță

Cât de tare te-a ajutat simţul umorului?

Recunosc că am făcut tare mult haz de necaz. Îmi mai scriau prietenii pe Whatsapp şi profitam de orice ocazie să glumesc cu ei. Îmi aduc aminte că m-a întrebat la un moment dat un prieten cum sunt, iar eu i-am răspuns că sunt „tot cu cancer, dar am băgat un ceai de muşeţel şi aştept să-mi treacă.” (n.r.: râde)

În concluzie, foarte mult m-a ajutat felul ăsta de a fi. Am avut simţul umorului şi înainte să mă îmbolnăvesc şi cum am zis că nu vreau să mi se schimbe viaţa după diagnosticul ăsta am continuat cu glumele şi pe seama mea, şi pe seama bolii. Din fericire şi prietenii mei au intrat în jocul ăsta şi îmi dădeau replici pe măsură. Unul îmi spunea că sunt Kojak în variantă feminină. Când a început să îmi crească un pic părul prietena mea mi-a zis: „Ia uite! Te-ai hotărât să îţi laşi părul să crească.” Când mi-au ieşit afte în gură de nu puteam nici să mănânc, nici să beau, am scris pe Facebook că sunt femeia perfectă, aproape mută. Păcat că nu avea cine să se bucure de muţenia mea.

Pentru că, trebuie să spunem asta, tu eşti divorţată. Şi în timpul ăsta tu ţi-ai ţinut copiii lângă tine şi ai încercat să faci ca zilele lor să curgă la fel ca şi până în ziua diagnosticului.

Da, şi am încercat să fiu puternică pentru ei, chiar dacă m-au văzut absolut în toate stările, şi când am fost foarte rău şi când am fost bine. Mi-au fost alături şi recunosc că m-au ridicat de multe ori de jos.

Ce spuneau când te vedeau că nu eşti bine?

Amândoi veneau şi se culcau lângă mine în pat.

Mai aveau loc, că ştiu că şi animalele voastre tot acolo stăteau?

Veneau toţi, şi copiii, şi câinele şi pisica. Radu stătea cu capul pe picioarele mele şi mă mângâia. Bine, mă durea atât de tare pielea, dar în acelaşi timp îmi dădeam seama că el doar încearcă să mă ajute şi ăsta e singurul mod pe care îl vede. Aveam senzaţia că se rupe carnea de pe mine, dar nu îi puteam spune să se ridice sau să ia mâna de pe mine. Ana, orice făcea – că citea, că se juca – tot ce făcea, făcea lângă mine, în pat, ca să nu mă lase singură.

Am încercat totuşi ca ei să mă vadă cât mai puţin în stările astea şi ieşeam cu ei peste tot, la târguri, la diverse activităţi, în aer liber. Nu voiam să par atât de bolnavă în ochii lor pentru că nu voiam să îi sperii şi să creadă vreo secundă că vor rămâne fără mine.

Ai avut şedinţele de chimio, care au fost greu de suportat, după care se punea problema dacă faci sau nu şi radioterapie. Practic, însemna că prelungeşti perioada de…

De chin, da. După cele 16 şedinţe de chimioterapie, dacă în prima cură au fost 4 şedinţe, una o dată la 2 săptămâni, în cura a doua au fost 12 şedinţe săptămânal. Practic, nici nu ajungeam să îmi revin din stările de rău şi de dureri că imediat venea următoarea şedinţă. După ce am terminat cele 16 şedinţe m-am dus la radioterapeut, să vadă rezultatul de la imunohistochimia de la ganglioni. Din toţi cei 12 sau 13 ganglioni scoşi unul a fost puţin afectat – metastază ganglionară. Dacă nu era acesta, nu ar fi fost cazul de radioterapie, dar aşa, trebuia să încep şi şedinţele astea.

Mai exact, ce însemna că au fost afectaţi ganglionii?

Că ajunseseră celulele cancerigene şi la ei, nu erau doar în sânul drept.