Ioana Călinescu, fata care nu ar pleca niciodată din țară

Ioana Călinescu este co-fondator al Muzeului Abandonului, jurnalist, curator și om de comunicare. În urmă cu aproape 10 ani, când a lucrat pentru organizația care a pus umărul la desființarea Caselor de copii, Hope and Homes for Children, așa cum le crease comunismul, a început să descopere complexitatea dureroasă și impactul traumatizant pe care îl creau poveștile ororilor din sistemul de protecție. Primul ei gând a fost să creeze o platformă  jurnalistică prin care să expună tot ce afla, auzea, i se povestea. Dar demersul editorial nu era suficient.

Așa se face că, la câțiva ani distanță, Ioana, alături de Simina Bădică și Oana Drăgulinescu, avea să creeze ceea ce știm acum a fi Muzeul Abandonului.

De ce te-ai implicat în proiectul Muzeul Abandonului?

Ioana Călinescu: Este un proiect care a dospit cel puțin 10 ani.

Înainte să lucrez la MNAC, am lucrat pentru ONG-uri care se ocupă cu protecția copilului, dar structura mea, așa cum îmi place să mă prezint, deși am schimbat 3 cămăși de meserii de atunci, este cea de jurnalist. Așa că, de fiecare dată când am comunicat un proiect, lentila a fost cea jurnalistică.

Acum 10 ani mi-am dat seama cât de complex este sistemul de protecție a copilului, cât de grea este istoria lui; pe cea dinainte de 89 nici nu o cunoșteam, dar am început să lucrez cu niște concepte ale sistemului pe care le descopeream ca pe o matematică superioară și pe care trebuia să le traduc pentru publicul larg.

Este atât de greu de povestit!

Pe lângă trauma emoțională de a consuma acest subiect, această poveste, este o incapacitate de a decoda o poveste foarte tristă a sistemului de protecție a copilului. Atunci am început să culeg, să traduc în povești, să fac această odisee de schimbare a sistemului din ultimii 30 de ani.

Ajunsesem, acum 4 sau 5 ani, să pun pe picioare un proiect care nu s-a mai făcut, respectiv o platformă jurnalistică dedicată exclusiv sistemului de protecție a copilului. Nu a funcționat pentru că, jurnalistic, am luat-o pe o cale investigativă.

Foarte multe povești legate de abandonul copiilor în sistemul de protecție duc într-o zonă de acuzații, de a găsi vinovați iar subiectele sunt atât de îngrozitoare, încât nu te poți opri doar în a le relata, ca jurnalist. Simți ochiul care te citește și care spune ”Du-mă mai departe! Spune-mi cum de s-a ajuns aici și cine este vinovat?”. Deci abordarea jurnalistică avea această greutate de investigare a sistemului de protecție a copilului pe care nu cred că aș fi putut-o duce până la capăt pentru că nu cred în ea.

De ce?

Ioana Călinescu: Pentru că eu cred că tot ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani și înainte este un cumul de fapte istorice, sociale, psihologice care dispersează în foarte multe direcții vinovățiile. Cred că ar trebui să vorbim despre acest fenomen de abandon al copilului într-un discurs memorial pentru ce s-a întâmplat atroce înainte de 89 și imediat după.

Astăzi sistemul s-a schimbat foarte mult. Este departe de a fi perfect și e departe de a fi rezolvată problema protejării copiilor abandonați. Dar ține de istorie, o istorie neîncheiată, și numai într-un discurs muzeal putem spune această poveste astfel încât publicul să o poată auzi. Asta a fost prima misiune atunci când ne-am trasat traseul: vrem să spunem această poveste neauzită și nespusă în spațiul public din multe motive. Unul dintre motive este că, la nivel colectiv, fără să ne dăm seama, noi am trăit o traumă atât de mare văzând acele imagini care au ieșit în anii 90 în spațiul public, care au început să facă înconjurul lumii și au setat această imagine emblematică despre cum își tratează România copiii abandonați, încât tu, ca parte din această societate, nu ai cum să nu te simți responsabil că ai fost contemporan cu ce s-a întâmplat.

Iată de ce cred că această poveste nu a putut fi spusă în contextul acestei bucăți de istorie recentă a României. De fapt, ca societate, cred că avem și un blocaj emoțional peste care nu putem trece pentru a merge pe firul roșu al istoriei, a fenomenului abandonului copiilor în România, pentru a înțelege de unde a pornit, pentru a înțelege care sunt implicațiile lui astăzi și pentru a-l pune în istorie tocmai pentru ca el să nu se repete. Prin urmare, misiunea noastră era să deblocăm emoțional subiectul, astfel încât oamenii să poată auzi această poveste, să-i dăm o narațiune istorică astfel încât să punem bucata asta în istoria recentă a României. A doua misiune este aceea de a crea această platformă în care să se întâlnească publicul, societatea românească – și cea traumatizată, dar și cea născută după 90, care nu are nici cea mai vagă idee despre ce s-a întâmplat înainte de nașterea lor în ceea ce privește acest subiect – și această comunitate a copiilor care au trecut prin sistemul de protecție a copilului. Este o comunitate căreia niciodată nu i s-a recunoscut în mod oficial trauma. În toate documentele, în toate intențiile muzeale în care s-a discutat despre victimele comunismului nu s-a discutat niciodată în mod afișat despre copiii abandonați – s-a discutat despre Decret și despre implicațiile Decretului asupra femeilor, dar despre ce a generat el la nivel de abandon al copiilor și alte implicații nu a fost niciodată adus în spațiul public. Noi vrem să punem la un loc publicul larg  și această comunitate, care are nevoie să i se recunoască trauma, pentru a-și începe procesul de vindecare.

De ce tu te-ai implicat în asta? De unde atașamentul tău față de subiect, care vine cu foarte multă durere, aproape insuportabilă?

Ioana Călinescu: Este insuportabilă dacă te uiți la suprafață. Atunci când am început să intru în Case de Copii care urmau să fie închise de către organizația pentru care lucram, Hope and homes for children, a fost singurul moment în care m-am întrebat dacă chiar pot suporta asta. Dar a intervenit responsabilitatea jurnalistică de a aduce în spațiul public o poveste descoperită și nespusă niciodată. Acum însă, când mă gândesc la tot ce am făcut, la imaginile cu noi săpând în tot gunoiul de la Sighet unde am găsit obiecte absolut răvășitoare, cum ar fi cămașă de forță sau hăinuțe cu numele copiilor scrise pe ele, suprapuse cu ce am citit, cu toate imaginile văzute în ultimii 10 ani, fie că erau înregistrări video, fie că erau chiar copii pe care îi cunoșteam în acest context în care intram, copii aflați în sistemul de protecție, nu mai au același impact emoțional pe care îl are primul contact. Pentru că este mai presus de tine. Te simți ca un mesager. Te încarci de responsabilitatea de a spune această poveste cât mai riguros și să aibă un cât mai mare impact.

Asta am vrut să fac prin intermediul platformei jurnalistice, dar nu ar fi avut același impact. Muzeul Abandonului este calea prin care noi vom putea spune povestea, așa încât ea să poată fi auzită cu adevărat: o poveste în care nu acuzi, nu investighezi, în care pur și simplu întorci pe toate fețele această poveste și încerci să o așezi într-o narațiune pe care să o poți citi prin obiecte, fără să vezi copii în situații absolut atroce. În Muzeul nostru nu apar imagini cu copii în situații sub demnitatea umană.

Prin intermediul acestui muzeu au venit la noi adulți care, atunci când erau mici au fost integrați în sistemul de protecție dinainte de 90, cu poveștile lor, cu filmări. Am strâns în jurul acestei platforme și societatea civilă, chiar înainte ca muzeul să existe efectiv, chiar înainte ca noi să scoatem această primă expoziție. E un fenomen să creezi în jurul unui muzeu o comunitate înainte ca el să existe. Mai vin spre noi și foarte mulți lucrători din sistem, iar ei sunt o componentă foarte importantă a acestei istorii și care nu au avut unde să-și spună toate aceste greutăți.

Implicarea mea personală vine și din relațiile cu oamenii cu care am construit acest muzeu. Sunt niște relații extrem de speciale. Ne știm de o viață cu toții. Pe Simina Bădică o știu din liceu, de la 16 ani, pe Oana Drăgulinescu o știu de 10 ani.

Eu nu am experiență ca lucrător muzeal, deși toată viața am trăit printre muzee. Cu Simina am vorbit foarte mult despre structura unui muzeu, despre munca la muzeu, ne-am entuziasmat foarte tare despre cum ni se completează gândurile și în viața profesională, astfel încât acum vreo doi ani mi-a spus: ”Ioana, noi la pensie cred că vom face un muzeu împreună”. Nu ne-am pensionat, dar am făcut un muzeu împreună.

Am sentimentul că tu ai mai degrabă o structură de activist, nu de jurnalist…

Ioana Călinescu: Nu știu ce să zic. Cred că am câte puțin din fiecare. Felul în care am cules din mine chemările, prin adolescență, când ai întrebări fără răspuns și când am cunoscut acest om care a fost totul pentru mine: pe Irina Nicolau, scriitoare etnolog. Eram cu Simina, cu fratele Siminei, Dragoș Bucurenci, și alți câțiva prieteni – gașca noastră din liceu.

Trebuie să-ți spun aici că am terminat Sf. Sava. Părinții mei nu au fost foarte preocupați de școala pe care o urmez, astfel că la școala generală eram în clasa F sau ceva. (râde) Dar a fost frumos fiindcă nu exista presiunea competiției.

În clasa a VIII-a eu am ales să dau la Liceul Sf. Sava dintr-un motiv foarte personal: și mama terminase același liceu. Dar, cum nu știam cum e cu competiția, diriginta s-a simțit obligată să mă lămurească: „Acolo se intră foarte greu, nu vrei mai bine să dai la PTTR?”  PTTR era liceul Poștei Române din cartier. Și am zis: „Nu, pentru că mama a făcut acest liceu și vreau și eu.” Am intrat lejer la admitere, la clasă de real, unde era cea mai mare competiție.

Mai târziu, cu această gașcă de la Sf. Sava, am ajuns să o cunosc pe Irina Nicolau. A fost o chestie de context, de o legătură de rudenie, dar m-am ”îmbătat” instantaneu cu această întâlnire.

De ce? Ce era magnetic la această femeie?

Ioana Călinescu: Era ceva absolut spectaculos. Vorbea cum nu ne mai vorbise nimeni, era foarte creativă – din orice fel de conversație care nu avea nicio miză zburau zeci de idei și era foarte empowering. Avea atâta forță încât noi, care eram niște copii de 17 ani pe lângă ea, ne simțeam cei mai puternici oameni de pe Pământ și credeam că orice am pune la cale se va întâmpla ceva infinit mai mare decât credem noi.

Orice spunea Irina erau niște super-lecții. Și ne vedea. Până atunci și mult timp după, am fost niște fețe în această generație. Aveam niște nume în catalog. Adulții, până la Irina, nu m-au văzut niciodată. Vezi dovada că mă trimiteau la Liceul Poștei Române (râde).

Irina ne arăta că putem fi ce vrem noi. Și că suntem deja, noi nu știm… dar ea ne vede. Avea această calitate extraordinară de a te face să te descoperi singur și de a simți ce capacități ai. Și în toate proiectele în care am apucat să lucrez cu Irina, autorii erau toți egali. Era ea, care inventa niște proiecte super-vizionare, și ne făcea să ne simțim și noi egali cu ea în toată povestea asta. Iar la autori eram noi și ea, pe picior de egalitate. E ceva nesemnificativ, dar e extrem de important să întâlnești un astfel de mentor. Și ea vorbea super-convingător cum par să o fac și eu acum, dar eu sunt o fire timidă și nu aș putea să vorbesc în public, chiar dacă e format din 4 oameni. Dacă nu îi cunosc, nu-mi sunt prieteni, discursul meu se stinge. Și regret că nu pot să depășesc asta.

Cum te-a schimbat ea pe tine?

Ioana Călinescu: De când am cunoscut-o, e ca și când o am în mine tot timpul. Și când eram jurnalist, și când am studiat Etnologie și Folclor, și apoi în toate proiectele independente în care am fost implicată; am simțit tot timpul că e cu mine.

Mi-a schimbat viața în sensul că mă locuiește de când am cunoscut-o. Nu mai stau de atunci niciodată singură. Am dialoguri permanente cu ea, o simt când scriu, e ca și când aș da un download în anumite momente în care încerc să-mi exprim niște idei în scris și, când găsesc formula aia finală, o simt ca și când ar fi trecut prin filtrul Irinei.

Cum de ai ales jurnalismul?

Ioana Călinescu: Cu ajutorul prietenilor mei. Ei sunt familia mea urbană și sunt foarte importanți pentru mine. Am făcut tot timpul niște salturi profesionale esențial de diferite așa încât să nu mi se tulbure privirea când mă uit la ce fac. Am studiat la Universitatea București Etnologie și Folclor. Făceam teren la greu. Am fost prima generație la această secție de la Facultatea de Litere. Practic programa s-a scris cu noi și am avut șansa de a face foarte mult teren. Eu eram tot timpul prin sate, vara, să studiez. Acum e cool să spui că faci etnologie, la vremea aia era ca și cum ai spune că ai păduchi.

Când am luat licența, profesoara m-a luat la Institutul de Folclor. Atunci a fost primul meu șoc cu privire la sistemul de stat. Era un mediu auster. M-a șocat că fiecare angajat își lua din birou hârtie igienică atunci când mergea la baie. Nu mă identificam deloc cu acel loc, nici astăzi nu aș face-o.

Eu am folosit interesul meu pentru etnologie, dar am făcut-o într-un mod foarte contemporan, în proiecte contemporane despre antropologie. Nu cred că am stat mai mult de o lună acolo.

După care am intrat în Publicitate, în anii de glorie ai publicității în România. Și acolo am avut o nouă revelație. Când termini facultatea, nu știi nimic și ai senzația că ai putea face orice, ai putea fi oricine, ceea ce e confuzant. Ehhh, eu – prin primele experiențe – am învățat ce NU trebuie să fac, ce nu mi se potrivește. Am stat vreo 2 ani în publicitate, dar am știut sigur că nu am ce să caut acolo, de când în ședințe se vorbea despre oameni ca fiind bizoni, cu referire la directorul companiei: „ce îi dăm bizonului?” În acel moment, la mine s-a făcut un declic, am știut că nu am ce să caut acolo și am plecat foarte repede.

Eu cred foarte mult în oameni și respect oamenii, deci nu aș mai fi putut rămâne nicio secundă.

Apoi, familia mea urbană mi-a spus că se caută redactori la revista Tabu. Acolo a început povestea. A fost o perioadă fabuloasă, acolo am cunoscut-o pe Simona Tache, care a devenit familia mea. A fost cea mai frumoasă perioadă din punct de vedere al experiențelor, al oamenilor. La Tabu făceam dosare sociale și subiecte mișto abordate altfel… Eu nu cred că trebuie să te camuflezi în peisajul vieții tale. Cred foarte mult că trebuie să schimbi lucrurile profesional vorbind și oamenii de care te înconjuri. Pentru mine, care acum lucrez la stat, e șocant să văd oameni care lucrează de 15-20 de ani împreună, fără să schimbe mediul, fără să schimbe nimic.

Lipsa schimbării înseamnă și păstrarea unei zone de confort, dar și limitarea la a te cunoaște într-o singură ipostază. Tu cât vrei să te cunoști? Care este Ioana din toate aceste experiențe?

Ioana Călinescu: Vreau să mă cunosc cât mai mult și sunt deschisă la noi experiențe. Experiențele astea atât de diferite, pentru care am un filtru câștigat prin cunoașterea Irinei atunci când încercam să aflu cine sunt eu, Ioana… toate instanțele prin care am trecut au mai descoperit o parte din mine. Și știu sigur că, indiferent că am fost jurnalist, etnolog sau om de comunicare, am avut o voce comună. Doar că am schimbat scaunele în sala vieții profesionale.

Hai să o luăm așa: Ioana este fata care pentru nimic în lume nu ar…

Ioana Călinescu: N-ar renunța să creadă în oameni.

Ioana este fata care niciodată nu ar pleca din România.

De ce?

Ioana Călinescu: Pentru că mă simt foarte recunoscătoare. Contextul acestei țări, cu toate neajunsurile ei, mi-a adus cei mai mișto oameni în viața mea și, din toate plimbările astea profesionale, am ajuns să cunosc cu adevărat România aia profundă de care sunt îndrăgostită de când făceam teren în facultate și pe care n-aș da-o pe nimic altceva. Sunt conectată în cel mai real sens cu oamenii acestei țări și cu locul ăsta și cu viața mea de aici. Continui să fiu fascinată de tot ce oferă locul ăsta, în ciuda tuturor contextelor istorice, economice… Am ajuns la esență încă de foarte la început și nu aș putea să mă deconectez de acolo.

Ce-ți iei tu din Muzeul Abandonului?

Ioana Călinescu: În primul rând, împlinire. Simt că sunt așezată pe drumul bun al unui obiectiv, că se leagă, că misiunea mea va fi împlinită. Când simt că are un rost ce fac – și mie îmi este foarte clar de ce o fac și avem confirmările. Atunci când te așezi pe drumul corect, confirmările vin în permanență să ți-o arate. Doar când ești pe un drum greșit confirmările întârzie. Cu Muzeul Abandonului știu sigur că trebuie să mergem până la capăt, că trebuie să spunem povestea asta și că suntem în mediul corect, prin care ea va ajunge la public, și avem extrem de multe idei extraordinare, ca și când s-ar descărca de undeva. Simțim că va însemna foarte mult pentru foarte mulți oameni.