Ioana Sanda Avram, profa de modă, formată într-o casă a prietenilor lui Lucian Blaga

Ioana Sanda Avram are o vârstă la care anii nu mai contează, iar ce contează este mintea, care nu are etate. A fost profesoară în Maroc, imediat după Revoluție, a predat la Facultatea de Arte Decorative și Design din București, de unde a plecat în urmă cu 13 ani și unde a încercat să creeze o specializare în design care să dea de lucru mai multor aspirații în modă decât prezența pe podium: visual merchandasing, critic de modă, editorialist de modă și așa mai departe.
Ioana Sanda Avram este acum un freelancer ce încearcă să promoveze gândirea strategică așa cum o formează gândirea de design, adică acea adaptabilitate și forță de anticipare a viitorului apropiat, a nevoilor și dorințelor oamenilor.

Dar nu face doar atât, ci se implică în sustenabilitatea în modă, acest al doilea cel mai mare poluator al Planetei, dar și la reinventarea tradiției populare așa cum a aflat-o ea de mică, la bunicii materni din Căpâlna, un sat de pe Valea Frumoasei, unde verile, în curtea bunicului ei preot, venea Lucian Blaga.

Cum ați ales să lucrați în zona textilelor?

Am lucrat mai degrabă în modă.

Dar, moda este un curent cultural, iar să faci asta acum 40 de ani însemna evident să cunoști textilele foarte bine. Și vrând-nevrând a trebuit să învăț despre textile, dar mi-au și plăcut fiindcă fiecare fibră are o istorie fabuloasă, fiecare materie primă ori felul în care este finisată. Am învățat despre viața țesăturilor, a hainelor. Și mi-a plăcut.

Care a fost prima emoție care v-a dus către zona modei?

Cred că eram copil când s-a întâmplat asta; să fi avut vreo 10-12 ani

La vremea respectivă nu prea se găseau haine de vânzare, așa încât toate hainele se confecționau. Eu mergeam la croitoreasa mamei, dar nici ea, nici mama nu aveau idei pe placul meu.

Atunci am început să intervin în aceste creații, chiar dacă nu a fost deloc simplu. Apoi am intrat la școală, unde era obligatorie uniforma. Nu mă deranja neapărat felul în care arăta, dar era atât de comună încât simțeai încarcerarea mentală în care te ținea. Iar eu am încercat să evadez din asta.

Așa încât am început să-mi fac singură hainele. Aveam niște reviste din RDG care dădeau și tipare. Iar mama mi-a zis că dacă mi le fac pe placul meu, ea nu are nimic împotrivă să le și port.

La început coseam de mână, dar ulterior am învățat să cos la mașină. Aveam o mașină de cusut Singer, de la bunica mea.

Cine era bunica?

Bunica, pe care o chema Elisaveta Dobre, a fost o persoană extrem de creativă și imaginativă. Era fiica unui prim-pretor din Sibiu și avea studii liceale, un lucru excepțional, fiindcă în vremea aia fetele mergeau la școală de arte și meserii, nu la liceu. Bunica știa germană, maghiară, română și italiană și a lucrat ca funcționar în administrația publică.

Eu aveam 9 ani când a murit, nu am vorbit foarte multe despre contextul mai larg al vieții ei, dar cred că bunica a intrat în acea mișcare uriașă inițiată de Regina Maria, fiindcă ea conștientiza valoarea lumii rurale.

Dincolo de asta, cred că a fost și o emoție romantică, fiindcă s-a căsătorit cu bunicul meu, preot, și a plecat într-un vârf de munte, în satul Căpâlna, de pe Valea Sebeșului.

Iar acest sat, de oieri munteni, de pe Valea Frumoasei o să rămână în sufletul meu până voi închide ochii. Îmi petreceam vacanțele acolo, într-o libertate absolută. Singura interdicție era să merg la râu, fiindcă era un pericol.

În rest, ne cățăram peste tot, ne jucam fără nicio teamă cu animale. Deci trăiam într-o lume colorată, plină de copii minunați. M-a marcat foarte mult viața asta.

Dar mai era ceva: în acest sat de oieri materialul era la îndemână, deci se cosea, se țesea, iar bunica broda. Iar dacă mă întorc la prima ta întrebare, aș zice că lumea asta a țesăturilor mi-a fost întotdeauna la îndemână, bunicii erau marcați de această apropiere de tradițional. Iar asta cred că m-a format.

Cum era bunica?

Era o femeie frumoasă pe gustul epocii, puțin plinuță în tinerețe, blondă, păr ondulat, ochi albaștri, ten de piersică.

Era o femeie foarte aprigă și foarte fermă în tot ce spunea și făcea. Nu avea diplomația căutată, iar în satul ei toată lumea o adora. Acum dacă merg în sat, și sunt mai bine de 50 de ani de când ea s-a prăpădit, lumea care mai este acolo mă respectă pentru ceea ce a fost bunica mea. Era foarte iubită în sat, iar bunicul era foarte respectat.

Au fost niște oameni încărcați de misiunea lor, bunicul ca preot, iar bunica, o soție de preot care și-a asumat această ridicare a satului din punct de vedere cultural.

Ea țesea și inventa modele care mai rezistă și acum în zonă. Făcea grupuri de citit, șezători, sfătuia pe toată lumea pe tot felul de probleme, era abonată la revistele vremii. Deci amândoi și-au asumat această misiune, dar deloc forțată și deloc politizată ori dogmatizată.

Bunicul era foarte înțelept, blând, tăcut.

Fiind în Ardeal, vorbeau natural maghiara și germana, însă acasă vorbeau o limbă română aleasă pentru că au avut mentori.

În Ardeal a existat o mișcare neoficială și nerevendicativă de a învăța corect românește. Bunicul meu a fost foarte bun prieten cu Lucian Blaga, care a și stat la noi vreun an de zile.

Deci era o lume de idei și idealuri care m-a marcat foarte tare pentru că niciodată, nici la părinții mei și nici la bunici nu s-a discutat oportunitatea materială: să fim mulțumiți cu ce este, bucuroși de ce avem, să învățăm de la oamenii din jurul nostru sau din cărți. Filozofia de viață de atunci era mai degrabă spre a folosi resursele de care ai neapărată nevoie. Eu am descoperit lumea pragmatică mult mai târziu.

Ce vă doreați să faceți, să fiți?

Eu voiam să fac arte, căutam desenul și exprimarea în alt limbaj decât cel în coduri de litere.

Când eram mică eram extrem de ambițioasă. De ce îți spun asta? Aveam o învățătoare, prietenă cu ai mei, de altfel, dar care simțea să avantajeze pe una din colegele mele, lucru care pe mine mă irita teribil. Așa se face că la desen și lucrul de mână aveam numai nota 9 și niciodată 10. Cred că de-acolo mi se trage! (râde)

Niciodată însă nu am considerat că cineva îmi face o nedreptate. Am știut însă că dacă sunt atât de bună încât să nu poată avea loc nedreptatea respectivă nimeni nu mi-o poate face. Așa că m-am dus la mama unei prietene, care era profesoară de desen și i-am cerut ajutorul. Voiam o evaluare realistă pe lucrările de desen.

Ea mi-a zis că sunt talentată și m-a îndrumat către o călugăriță vârstnică, romano-catolică, Sora Tarcizia, ce făcuse Kunstakademie din Viena și fusese artist plastic acolo până când a plecat la mănăstire. Ea era de o blândețe și un rafinament nesfârșite. Era destul de în vârstă, dar foarte cultivată.

Îi sunt foarte recunoscătoare sorei Tarcizia fiindcă ea m-a apropiat de vederea artistică corectă, fiindcă la vremea aceea toate domnișoarele făceau lecții de desen, copiau un peisaj de pe o vedere, părinții o înrămau, iar asta se numea talent artistic. Ea însă ne-a învățat să vedem realitatea.

Părinții ce au avut de spus despre asta?

Nu mare lucru, pe ei nu i-am implicat deloc în efortul acesta. Eu mi-am găsit profesoara, iar în fiecare sâmbătă dimineața mergeam la cursuri cu ea.

Am știut întotdeauna ce vreau, de când mă știu și tot timpul m-am străduit să obțin ce vreau. E drept că lucrurile s-au mai estompat pe parcurs, pentru că am înțeles că nu întotdeauna ce vreau este ceea ce-mi trebuie. (râde)

Așa s-a întâmplat și când ați ajuns la facultate?

Da. Când le-am spus părinților mei că vreau să plec la facultate, la Cluj, au făcut pentru prima dată un consiliu de familie, în care mi-au explicat că vor să mă aibă aproape. Asta însă nu a însemnat că îmi interzic, mai mult mi-au promis că mă vor ajuta cu tot ce înseamnă pregătirea pentru admitere. Și s-au ținut de cuvânt, sperând că mă voi răzgândi pe parcurs. Nu s-a întâmplat.

Ce fel de destin vă aștepta dacă ați fi reușit la această facultate? Ce așteptări aveați?

Unul foarte frumos. Tata era avocat, unul renumit, cu o clientelă numeroasă și cred că toată viața lui și-a dorit ca eu să îi preiau biroul.

Nici mama, nici tata nu au înțeles ce fac. Tata a murit neîmpăcat că n-am făcut Dreptul. El mi-a spus de la început ceva ce mult mai târziu am înțeles: ce vrei tu este un domeniu în care, dacă intri, ai nevoie de suport. Noi nu ți-l putem oferi. Nu cunoaștem pe nimeni, nu putem să te ajutăm nicicum, va trebui să răzbați singură.

Când l-ați înțeles?

Mulți ani după ce am terminat facultatea. Dar am avut norocul să întâlnesc niște oameni în viața mea, care mi-au deschis niște drumuri, mi-au netezit niște căi, iar eu am crezut că este firesc, dar nu era.

Am încercat să intru la grafică, dar nu am reușit, iar pentru că la un moment dat am descoperit textilele, m-am pregătit pentru admitere acolo și am intrat.

Mai mult de atât, fiind legată de lucrurile tradiționale, mai degrabă ca mărturii decât ca obiecte, am descoperit lumea textilelor și am înțeles magia care se ascunde în fiecare tip de fibră și mesajul pe care fiecare fir de fibră îl are pentru noi: inul, cânepa, bumbacul.

Dacă rămânem în zona asta a fibrelor naturale și a industriei modei ca cel mai mare poluator, cât preț se mai pune pe textură și cum rezistă el în fața marketingului?

Eu îmi iubesc meseria, dar industria modei este una atât de bine pusă la punct, încât alimentează aceste obiceiuri de consum cu precizia cu care o face un opiaceu.

Tot ce înseamnă vestimentație înseamnă limbaj de exprimare, drept pentru care mintea noastră este mobilată și mobilizată să încercăm mereu să exprimăm altceva decât am spus acum 5-6 luni. Efectele acestui tip de consumism le vedem acum. Industria modei este al doilea cel mai mare poluator al lumii.

Suntem la 70 de ani de când au apărut fibrele sintetice, care sunt foarte performante acum, fiindcă ne ajută să le curățăm ușor, să nu le călcăm, le putem depozita oricum, dar ele nu sunt vii.

Această fibră este un non-viu pe care îl ținem foarte aproape de noi, ale cărui efecte nici acum, după 70 de ani de când au fost create, nu sunt cunoscute.

Aveți copii?

Da, un băiat, Nicolae.

Ce profesie are?

Nu știu să îți spun. (râde) El a lăsat școala și s-a apucat de muzică. Se pare că este un muzician foarte bun, foarte talentat.

Dar a fost drama vieții mele când am văzut că în clasa a X-a a refuzat să mai meargă la cursuri. Acum mi se pare o prostie. Bunica mea din partea tatălui era respectată de tot satul dar era analfabetă.

În fine, nu am fost pregătită deloc pentru astfel de momente și nu am știut cum să reacționez.

Dar folosesc la ceva aceste momente?

Da, folosesc. Eu am un copil cu o creativitate și o minte sclipitoare, dar care nu a suportat niciodată, de mic, să fie controlat. Or eu, atunci, am fost disperată că nu știam ce o să fie cu el, că o să se înhăiteze cu cine știe cine, în vreme ce ar fi trebuit să mă port firesc, să am încredere în el, fiindcă de la un punct încolo el se reglează singur și își găsește calea.

Deci, revenind, fiul meu a început să facă muzică, a lucrat cu RACLA, cu BUG Mafia, și cu tot felul de alte trupe cunoscute, după care a plecat în SUA, unde a ajuns să lucreze într-un mall Apple, unde este al patrulea în ierarhia de management. Mi-a explicat ce este, dar nu știu exact ce face. (râde)

De ce v-ați retras din Facultate?

O dată pentru că m-am pensionat și nu am mai vrut să rămân după aceea. Fiindcă pur și simplu nu voiam să fiu profesor. Aveam alte planuri: să prezerv niște valori, să revoluționez moda românească. Aveam niște utopii de acest fel, pe care le știu și le admit.

Am cunoscut o profesoară minunată care a creat secția de design din facultatea de la Cluj, după ce a terminat studiile la Viena, și care a dus o luptă pe viață și pe moarte chiar cu colegii ei, să impună o secție de design într-o facultate de artă.

La rândul-mi, am avut onoarea, norocul să lucrez cu niște studenți excepționali. Și am o istorie bogată la catedră: în 1986 am rămas să predau la facultate până în 1990, apoi am primit un job la o universitate foarte importantă din Canada, al cărei sediu pe această parte a lumii era în Maroc.

Atunci s-a produs cel mai mare șoc cultural al meu, nu pentru ce am găsit în Maroc, ci pentru ce am găsit în România, când m-am întors trei ani mai târziu.

Nimic din ce știam eu că funcționează nu mai funcționa.

Am început să lucrez în relații publice, iar după niște ani am început să lucrez în niște proiecte internaționale când nu m-am mai gândit deloc la modă.

Iar în 2004, am revenit la facultate și am decis să dezvolt niște lucruri: am făcut niște pachete formative, așa încât oamenii care termină să aibă posibilitatea să găsească job-uri diverse în industria modei.

Este o bătălie foarte mare pe notorietate, pe vizibilitate și clientelă. Ce am făcut eu a fost să deschid mi multe drumuri. Aveam și căderea, și experiența din viața economică să o fac. Am deschis o perspectivă pe domeniile modei, adică ce înseamnă moda dincolo de haine: editorialist de modă, visual merchandising, critic de modă, ilustrator de modă, gestiune de modă. Deci am creat o specializare care să aibă activate capabilitățile necesare pentru toată plaja, așa încât fiecare să se regăsească cu ceea ce își dorea să facă.

Principalul lucru pe care îl înveți acolo este unde te plasezi tu ca artist, producător de valori creative (altceva decât cele fizice sau materiale), unde te situezi în lumea culturală, care este poziția ta, care sunt bunurile cu care te poți exprima.

Eu încerc să deschid o breșă, fiindcă există o inteligență românească, o importantă resursă. Există, nu este doar un instrument de propagandă naționalistă. Eu am lucrat cu studenți și i-am văzut bine. Tot ce mai trebuie făcut este să le deschizi cât mai multe perspective, din care să aleagă ce le-ar plăcea să facă. Așa cum am pățit și eu. Perspectiva mea asupra a ceea ce aveam de făcut nu am descoperit-o de la început pentru că nu știam că există.

Cum v-ați simțit ca profesoară?

Am învățat enorm de la studenții mei.

Am fost într-o relație, nu aș zice prietenoasă cu ei pentru că am forțat foarte mult să zdrobesc acea mentalitate că moda este un mediu de promovare personală: eu îmi fac haine, mă îmbrac cu ele și apar pe sticlă sau pe podium.

Un an de zile lucram să anulez aceste așteptări, ca pe urmă să începem să muncim. Iar rezultatele au fost minunate, pentru că i-am învățat să lucreze împreună, nu în echipă, ci împreună ca demers.

În 2007, când am ieșit la pensie deși puteam să mai rămân la catedră, am considerat totuși că la școală am dat destul de mult. Cât mai puteam să rezist, nu fizic, ci ca relație cu acei copii?

Nu am dat în viața mea examene mai grele ca la fiecare început de an școlar când intram în amfiteatru și vedeam 50 de ochișori disprețuitori față de această babă grasă care apărea în fața lor. (râde)

Aveam jumătate de oră la dispoziție să le atrag atenția, să nu mă mai vadă, ci să mă asculte. Le vorbeam despre sistemul modei, despre unde suntem noi, încercând să apăs butoanele despre care mai știu ei câte ceva și să le demitizez niște impresii. Iar apoi veneau la cursuri, 90% dintre ei participau la orele mele.

De ce nu ați purces către lumea producției?

Le-am încercat pe toate, așa cum m-a dus destinul. Am lucrat în producție și am și scris mult despre creativitatea ca subiect productiv. Iar moda este unul dintre puținele domenii în care designerii trebuie să inoveze de câteva ori pe an. Este o presiune permanentă și foarte intensă.

La biroul tău, lucrezi cu cinci decade de timp. Mi se întâmpla să mă întrebe cineva în ce an suntem, iar eu să nu știu să răspund.

În producție ești într-o permanentă evaluare, de la ce s-a întâmplat cu ce ai gândit tu pentru sezonul de toamnă-iarnă până la care sunt așteptările pentru colecția de toamnă-iarnă 2021. Simultan.

Deci producția de modă este o lecție de viață fascinantă, nemaipomenită, dar intensă. Am făcut și asta, dar acum simt nevoia să fac altceva pentru alții.

Suntem într-o epocă de reașezare a valorilor legate de viața noastră.

Dacă ne gândim că hainele sunt a doua sursă cea mai poluantă a lumii, după petrol, iar 30-40% din banii pe care îi câștigăm îi dăm pe haine, pe care ulterior le aruncăm ajungem la concluzia că aruncăm momente din viața noastră.

Hainele contează, ele sunt un limbaj, dar decât să fim injectați să le cumpărăm, mai bine să fim educați să ne bucurăm de ele.

Industria modei este în reorganizare, iar efectele mișcărilor exterioare se vor vedea și la noi. Vom simți și vom învăța și noi. Iar misiunea mea în continuare este să merg pe această zonă de educare, fiindcă am ajuns pe un palier de experiență și de consultanță.

Ce faceți acum?

Acum am mai multe proiecte. De ani de zile sunt președinta filialei de design din Uniunea Artiștilor Plastici, unde încerc să mă zbat și să întăresc o comunitate cu forță să schimbe lucrurile, să aplice gândirea de design, ca gândire strategică.

Gândirea de design este una dintre soluțiile posibile într-o lume în care lucrurile nu merg liniar, când ecuațiile de existență sunt diferite.

Când eu am început școala, orice poziție pe care o câștigai era una de pe care puteai crește, puteai progresa. În zilele noastre 80% din energie o consumăm pentru a ne păstra pozițiile câștigate.

Iar asta însemnă că nu progresezi nici tu, nici lumea. În această situație, gândirea de design, care analizează și scanează realitatea, găsește oportunitățile și nevoile pe care societatea nu le conștientizează de cele mai multe ori. Așa se face că niște produse abia ieșite pe piață se smulg din mâini și devin virale.

Apoi am rămas fidelă pasiunii mele de mică, aceea a tradiției.

Prin anii 2000 am lansat un concept pe care nu am știut cum să-l protejez, care a fost preluat de toată lumea: etno-design.

Am lucrat în niște proiecte legate de arta și meșteșugul tradițional și am realizat că pentru optimizarea resurselor fie preluăm tehnologia tradițională și o transpunem în timpuri moderne, dar asta nu este o prioritate comercială cu greutate, ori preluăm formele, simbolurile, intențiile grafice și le recreăm prin tehnologii noi. Nu mai fac o ie brodată, ci iau tiparul și ajung să fac un imprimeu sau o structură tridimensională.

Apoi am intrat în zona artistică, am făcut expoziții, iar acum scriu, particip la proiecte de design.

Care este mulțumirea cea mai profundă acum?

Că exist în clipa asta acum și aici. Sunt bucuroasă că mi-a dat Dumnezeu oportunitățile, părinții, familia, prietenii, oamenii din jur să ajung aici și să fiu.