Ion Badea, inginerul care a lăsat Parisul și s-a întors la copiii din centrele de plasament din România: „M-am întors aici pentru că e nevoie de mine aici”

Ion Badea are o meserie din aceea care sună foarte impresionant, chiar dacă mulți dintre noi habar nu avem ce înseamnă. E inginer calcul și lucrează în domeniul mecanicii avioanelor. A învățat ani de zile pentru a ajunge aici, s-a școlit prin Paris și a lucrat din greu în Franța. Însă ața l-a tras înapoi acasă, simțind că aici e mai multă nevoie de el decât oriunde. De fapt avea o misiune pe care dorea să o îndeplinească: aceea de a fi de folos societății și astfel a ales calea voluntariatului. De aproape cinci ani este voluntar al asociației Ajungem Mari și în fiecare weekend petrece timp cu copiii din centrele de plasament, pregătindu-i la matematică și fizică. Cea mai recentă recompensă a muncii sale este faptul că unul dintre copii, după ce a vrut să renunțe la a mai da bacalaureatul, a reușit să treacă acest examen al vieții sale, iar acum este student.

Dar propun să urmărim împreună povestea lui Ion Badea, pe care eu, personal, o consider o sursă importantă de inspirație în viața oricăruia dintre noi.

Câți ani ai?

33 ani 😀

Am auzit numai vorbe frumoase despre tine și era musai să ne întâlnim și să le arătăm și celorlalți povestea ta 😀. De câți ani ești în țară?

Eu nu am fost niciodată plecat cu adevărat, o perioadă lungă de timp, așa cum pleacă alții câte 10 ani și apoi se întorc… Mereu am plecat câteva luni în străinătate și m-am reîntors. Cel mai mult am fost plecat în perioada studiilor, când am stat doi ani de zile și mă întorceam doar în vacanțe. Mental, spiritual, niciodată nu am fost deconectat de la ce se întâmplă în România.

De unde ești?

M-am născut în Tulcea, am copilărit în Constanța și în Tulcea și acum locuiesc în București de vreo 14 ani. Din acești 14 ani, patru i-am petrecut în Franța.

Ai și lucrat în Franța?

Timp de doi ani am studiat acolo și am și lucrat.

Bănuiesc că toată lumea te întreabă de ce te-ai întors. Nu era frumos în Franța:?

E o întrebare care mi se adresează destul de des. Consider că nu este sănătos să te gândești la permanență, fie că pleci undeva permanent, fie că stai într-un loc permanent. Eu m-am întors aici pentru că e nevoie de mine aici. Eu așa consider. Sunt inginer de profesie și consider că experiența mea este mai valorificată aici decât ar fi fost în Franța. Acolo, desigur, mă simțeam bine, m-aș simți bine și acum dacă m-aș duce, dar mă simt mai mult ca o piesă într-un angrenaj care merge foarte bine. O piesă bună, nu zic nu, însă aici pot să construiesc eu acel angrenaj și am și făcut asta la job-ul meu. Am avut echipe unde toată lumea era debutantă și atunci protestam și simțeam nevoia să fiu într-un mediu ca în străinătate, cu mulți oameni cu experiență, însă managementul mi-a răspuns: „În câțiva ani vei avea oameni cu experiență”. Într-adevăr, după un timp acei oameni au crescut și acum am ajuns să lucrez cu oameni cu experiență, mă simt foarte bine că am o colaborare foarte bună aici și am înțeles că toți avem nevoie să creștem.

Nu e firma ta, nu?

Nu, e o firmă franțuzească, o multinațională.

Ce fel de inginer ești tu?

Sunt inginer calcul. Lucrăm pe partea mecanică în domeniul aerospace, pentru industria aerospațială. Lucrăm la avioane în momentul de față pentru un client destul de important.

Wow! Sună foarte pretențios!

Până acum am lucrat și la aeronave noi, iar în momentul de față lucrăm pe aeronave existente, încercăm să îmbunătățim anumite părți cu scopul de a reduce greutatea și implicit costurile.

Tu ești foarte mulțumit și fericit de locul tău de muncă, însă întrebarea mea e următoarea: Chiar dacă poate nu erai cea mai importantă piesă din angrenaj, rămânând în Franța nu ai fi câștigat dublu pe același job?

Și costurile sunt diferite în străinătate. Nu poți să te gândești doar la cât ai fi câștigat. Aveam o discuție zilele trecute cu un prieten care, tot așa, evalua un job doar după salariu. Pentru mine un job nu reprezintă doar salariu, ci și ceea ce înveți și oamenii pe care îi cunoști acolo.

Eu, în momentul de față în România fac cam tot ceea ce aș fi putut să fac dacă mă aflam în străinătate. Nu e nicio diferență în natura job-ului. Eu mă gândesc nu doar la ceea ce primesc eu, ci la contextul global în care lucrez, dar și la beneficiul pe care îl aduce munca mea pentru toată lumea, nu doar pentru mine.

Stăteai în Paris?

Am lucrat atât în zona pariziană, cât și în sudul Franței, la Toulouse. Ultima experiență a fost în zona pariziană, nu în Paris pentru că acolo sunt job-uri limitate, iar acestea sunt în special în domeniul financiar. Partea de inginerie e dezvoltată în zona pariziană, la 10-20 de kilometri de oraș, iar experiența trăită în acest loc nu se aseamănă cu cea din inima Parisului. Când eram student am locuit efectiv în Paris și am putut să compar.

Să ne întoarcem aici. Ce profesie au părinții tăi?

Tatăl meu este ofițer electric pe vapor, ceea ce înseamnă inginer pe mentenanța vapoarelor. Mama mea este contabilă de profesie, dar de-a lungul timpului a schimbat mai multe job-uri, a fost destul de flexibilă în carieră, s-a adaptat situației pentru a avea timp să ne crească pe noi, a fost și recepționeră la hotel și multe altele.

Tatăl era plecat cu lunile?

Da. Aceasta e meseria de navigator. Au fost perioade când era plecat, perioade când era acasă, cam așa a fost toată copilăria mea. Însă e mult mai bine decât să nu ai tată.

Faptul că nu am avut mereu tată, mă face în ziua de azi să înțeleg ce poate simți un copil care este abandonat de părinți.

Aici voiam să ajungem: la activitatea ta de voluntar.

Da, pe lângă job-ul meu mai fac și voluntariat la asociația Ajungem Mari și aici lucrez cu copiii din centre de plasament. Ce fac mai exact? În weekend-uri merg două, trei ore și petrec timp cu ei, iar în centrele în care nu se poate intra din cauza restricțiilor impuse de pandemie, lucrez online cu copiii de acolo. Începând de anul trecut am lucrat online, am făcut pregătire pentru BAC la matematică cu doi băieți. Unul dintre ei este student în momentul de față, ceea ce mă bucură foarte mult. Cu el este o poveste foarte emoționantă. Inițial am suferit că nu a luat BAC-ul din prima, dar am crezut foarte mult în el, am muncit împreună, l-am convins să nu renunțe și în cele din urmă a ajuns să fie student la fizioterapie.

Uneori succesul vine în timp și poate nu din prima sesiune, trebuie să speri, să le fii alături constant și vor veni și rezultatele.

E același lucru și în piața din România. Ne plângem că suntem mai bine plătiți în afară, dar dacă ne-am face treaba așa cum ne-am face-o în străinătate, sunt convins că vor veni și beneficiile. De cele mai multe ori, în străinătate oamenii lucrează mai mult și mai bine decât ar face-o aici.

La asta te-ai referit când ai spus că e mai multă nevoie de tine aici decât înafară?

Da, la asta m-am referit. Partea de voluntariat reprezintă unul din aspectele importante din viața mea. Eu făceam voluntariat și înainte să plec la Paris și chiar dacă ultimul contract era pe o perioadă nedeterminată și părea definitivă plecarea, ceva din mine striga să mă reîntorc în țară.

Noi avem o politică la asociație: nu putem, ca voluntari, să dispărem de pe o zi pe alta din viața copiilor, trebuie să mergem, să le explicăm din timp că urmează să ne încetăm activitatea. Ei sunt obișnuiți oricum…

Cu abandonul?

Cu oameni care vin și pleacă. Nu spun cu abandonul că nu se pune problema de abandon, mai ales în momentul în care te duci și îi explici frumos ce se întâmplă cu viața ta. Am făcut lucrul acesta și unul din băieți a alergat după mine la final și m-a îmbrățișat. Pe moment am fost tare, însă după aceea am simțit un mare gol în suflet, a fost un moment foarte emoționant pentru mine. A fost un aspect foarte important care m-a făcut să revin și să nu stau foarte mult în Franța, pentru că-mi lipsea voluntariatul.

Înainte de a pleca în Franța tot la asociația Ajungem Mari erai voluntar, nu?

Da.

Când ai început voluntariatul?

În 2017, în urmă cu patru ani și jumătate și am făcut activitatea aceasta aproape fără întrerupere. Singura întrerupere era atunci când eram nevoit să plec cu munca în străinătate.

Dar de ce ai ales asociația asta?

Povestea e în felul următor: Mă aflam chiar la Toulouse cu job-ul și era un moment din acela în care mă simțeam puțin singur, însă, în același timp am văzut o oportunitate să-mi pun ordine în lucruri și dorințe. Aveam dorința de voluntariat de mai mult timp și chiar din studenție îmi plăcea să-mi ajut colegii care rămăseseră în urmă cu materia, să studieze pentru examene.

Când m-am întors în România mă gândeam să-mi fac asociația mea, însă ulterior m-am gândit că ar fi mai bine să ajut ceva existent și eu să-mi continui meseria la care mă pricep. Am rezonat foarte mult cu Ajungem Mari pentru că este vorba de educarea copiilor din centrele de plasament, iar programul în care sunt eu înrolat se numește „Dă-ți pasiunea mai departe!”. Pasiunea mea este fizica și matematica. Când lucrez cu copiii, pe lângă ce facem la matematică, încerc să le explic la ce folosește, le dau exemple din meseria mea, dar și exemple din meseria soției mele care lucrează în domeniul bancar. Încerc să le arăt odată utilitatea, dar și ce e frumos în matematică și în fizică pentru că, odată ce înțelegi că există frumusețe acolo, vezi că nu este degeaba. Mulți copii cred că este degeaba ce fac la școală, când se uită la niște matrici văd ceva rece, ceva ce nu le spune nimic. De multe ori le vorbesc despre faptul că astfel ne antrenăm creierul ca atunci când mergem la sală și ne antrenăm mușchii. Frumusețea unui om nu constă doar în fizic, ci și în frumusețea intelectuală.

Lucrul cu copiii aceștia din centrele de plasament nu constă doar în predarea unei materii ca la școală, ci trebuie să-i facem să creadă în ei, să-și depășească anumite limite, să creadă că pot să studieze în continuare și să vadă utilitatea studiului.

Mulți spun: „Nu-mi trebuie mie BAC-ul. Termin liceul, plec în străinătate, mă angajez, o să fac mulți bani și o să-i ajut pe ceilalți”. De fapt dorința lor ascunsă este să-i ajute pe cei în situația lor, nu să fugă.

De multe ori, dacă lucrezi suficient de mult cu ei, îți dai seama că vor să-și aleagă o carieră într-un domeniu care implică ajutorarea altor oameni în nevoie. Au fost cazuri de copii care au crescut mari alături de voluntari și au ajuns să facă la rândul lor voluntariat.

Ce spune soția ta că în fiecare weekend te ocupi de acești copii?

Soția mea are și ea program când eu merg să fac voluntariat. Ea, la rândul ei se pregătește să devină mai bună în job-ul ei.

Pentru mulți oameni școala se oprește după ce ai terminat facultatea sau liceul, dar realitatea nu este așa. Dacă vrei să fii bun într-un context global, trebuie să perseverezi. Ce ai învățat în liceu sau în facultate nu o să-ți mai servească peste 20 de ani. Se schimbă în primul rând tehnologia. În urmă cu 20 de ani nu aveam telefoane cu ecran tactil, nu aveam multe lucruri. Acum nu mai contează dacă ești inginer sau economist, dacă nu știi programare, vei rămâne în urmă.

Sincer, dacă nu erau acești copii, de care îmi imaginez că îți e foarte greu să te desparți, mai erai aici?

Da pentru că aici este familia mea. Nu pot să spun că este un singur lucru care te face să iei o decizie, de obicei e un cumul de lucruri. Voluntariatul, copiii, pentru mine reprezintă un lucru foarte important, care m-a făcut să rămân aici. Pe lângă voluntariat mai fac și activități de fundraising și dacă strâng aici 100 de euro sunt mult mai valoroși aici decât ar fi în Franța. Dacă te pui să faci voluntariat în Franța, s-ar putea să vezi că trebuie să pleci până în Africa pentru a a fi de folos 😀

Pentru cine faci acțiunile acestea de fundraising?

Pentru Ajungem Mari în principiu. Am făcut și pentru alte cauze. De obicei îmi donez ziua de naștere, am cântat la karaoke, am participat la Swimathon și atunci am strâns pentru inserție profesională pentru copii. Din păcate, odată ce ajung la o anumită vârstă, copiii sunt nevoiți să părăsească centrele de plasament și nu există un mecanism care să-i ajute să facă mai ușoară această tranziție. Eu am strâns fonduri însă asociația a organizat ședințe de consiliere profesională, vocațională, astfel încât ei să înțeleagă mai bine unde ar putea să dea randament, ce li se potrivește și ce-și doresc să facă în continuare. În acest program au fost urmăriți pentru a vedea cum se descurcă. Această tranziție nu reprezintă doar job-ul, se mută în altă locuință și învață să aibă grija facturilor.

Pe lângă fundraising, în perioada aceasta strâng formularele acelea cu 3,5% din impozitul pe venit, pe care cu toții îl plătim la stat, fără ca mulți dintre noi să știm că-l putem redirecționa către un ONG.

Problema pe care o văd eu în acest domeniu este valul de neîncredere, justificat cumva de perioada istorică. În perioada comunistă acest voluntariat era forțat, erau scoși oamenii la munci agricole și astfel a existat această reticență către orice formă de voluntariat prin anii 1990. După aceea au apărut niște organizații care erau tocătoare de bani și nu făceau nimic. Mie mi se pare foarte incorect să nu te implici că există într-o pădure uscăciuni. Eu fac cu drag și toate donațiile acestea se întorc către copii prin terapie, tabere de vară, de lucru, etc.

Câți prieteni ți-ai adus la Ajungem Mari?

Am reușit să aduc un prieten foarte bun de-al meu care a cântat cu mine la karaoke și a alergat la maraton ca să strângem bani. Și am mai avut o colegă de serviciu care a făcut o perioadă voluntariat. În momentul acesta a plecat din România și ne pare rău deoarece s-a implicat foarte mult și în strângerea de formulare și alte forme de fundraising. Sunt mulți oameni care ar dori să facă asta dar nu au timpul necesar, sau motivația necesară.