Ionela Cozmiuc, canotoarea care, probabil, ne va aduce aurul olimpic: „Canotajul este al doilea sport la duritate, după ciclism. Sunt antrenamente când simți că ți se desprinde carnea de pe os.”

Ionela Cozmiuc are 25 de ani, este dublă campioană mondială la canotaj și o moldoveancă ambițioasă și cu simțul umorului.

A plecat din satul ei, de lângă Gura Humorului, la 14 ani, să cucerească un sport despre care nu știa nimic, canotaj.  În cealaltă margine a țării, la Orșova, o aștepta o echipă de fete printre care nu se mai simțea cea mai înaltă, așa cum era la școala din sat, unde copiii îi inventaseră cele mai năstrușnice porecle: scara bisericii, schija sau prăjina.

La trei luni de când a început antrenamentele în noul lot a devenit campioană națională, iar de atunci a început să viseze la cele mai îndrăznețe titluri: european, mondial și olimpic. Și nu visa singură, fiindcă alături de ea, chiar de la Orșova, a fost Marius, cel care avea să-i devină, 8 ani mai târziu, soț și sprijin necondiționat.

Acum Ionela se pregătește cu îndârjire pentru campionatele europene din toamnă și pentru Jocurile Olimpice din iulie 2021, de la care așteaptă titlul. Iar peste câțiva ani se va întoarce la Suceava și va deveni mamă.

Cum a fost antrenamentul de azi?

Ionela Cozmiuc: Greu. Greu. Am avut antrenament de intensitate azi, adică o simulare de cursă, la un ritm mai simplu decât în competiție, dar în loc de 2 bucăți de 2.000 de metri facem 4 bucăți de 2.000 de metri.

De câte ori faci asta într-o săptămână?

Ionela Cozmiuc: O dată sau de două ori. În fiecare zi antrenamentul este diferit: fond, simularea de cursă, un antrenament care implică un ritm deasupra cursei, la o bucată mai scurtă, de 1.500 de metri.

Câte ore de antrenament ai pe zi?

Ionela Cozmiuc: 6 ore, cel puțin. Mă trezesc la 6.15, facem antrenamentele înainte de micul dejun, fiindcă după accea ar fi mult prea cald; pe la 10.00 termin pregătirea și iau micul dejun. Mă odihnesc apoi și după-amiaza, pe la 15.30 ieșim din nou la antrenamente pe lacul Snagov, la Baza nouă, unde suntem noi.

Ești singură acolo sau cu soțul tău?

Ionela Cozmiuc: Stau cu soțul meu și mai este aici și fratele meu, care face și el canotaj.

Pot să zic că e toată familia aici.

Unde l-ai cunoscut pe soțul tău?

Ionela Cozmiuc: La canotaj, evident, la Orșova. Deși noi suntem amândoi din Suceava. Dar nu aveam nicio șansă să ne vedem dacă nu ne întâlneam la Orșova.

Ce face el acum?

Ionela Cozmiuc: Este cu mine, este în Lotul Olimpic, este vicecampion modial de seniori în 2018, are două olimpiade și acum urmează să participe la a III-a. Este căpitanul lotului de băieți, cum s-ar zice este cel mai bun. (râde)

Ce-ți place la el?

Ionela Cozmiuc: Îmi place că e optimist, răbdător. E Fecioară ca zodie, deci e perfecționist. Dar vede partea bună a lucrurilor și știe să reacționeze în orice situație l-ai pune.

Ce ai învățat de la el?

Ionela Cozmiuc: Multe. El e calmul meu, fiindcă eu sunt mai zăpăcită. E un fel de ancoră.

De ce te-ai apucat de canotaj?

Ionela Cozmiuc: Am fost selectată, altfel nu știam mare lucru despre canotaj. Cum, de altfel, nici acum nu se știe mare lucru. Să zicem că în ultimii doi ani atenția presei și a publicului a crescut față de subiect, altfel până acum trăiam sentimentul că sunt multe alte sporturi mai importante.

Selecția la canotaj cam așa se face: vine antrenorul la școală, ridică o clasă în picioare, îi selectează pe cei mai înalți și, dacă ei vor să vină la canotaj, îi ia.

Eu eram în clasa a VI-a când antrenorul care m-a selecționat pe mine, Cristian Maliș, s-a întâmplat să fie prin zona mea și a luat cu mașina de ocazie pe o femeie din sat care făcuse canotaj în adolescență, dar nu stătuse decât vreo două săptămâni și s-a întos acasă, unde o tot chema mama ei să muncească. Și abandonase sportul. Atunci însă a stat puțin de vorbă cu domnul Maliș și i-a spus că există fete mai înalte prin sat. Și i-a povestit despre mine.

Acea femeie din satul tău era singurul tău reper despre canotaj, așa-i?

Ionela Cozmiuc: Nu neapărat. Îmi amintesc cum urmăream competițiile olimpice de la Antena, în 2004. Am văzut cursele la televizor. Și-mi amintesc bine coronițele de ramuri de măslin pe care le purtau câștigătorii.

Știam că te dai cu barca, dar nu mare lucru în plus. (râde)

Măcar știai să înoți?

Ionela Cozmiuc: La mine acasă am un pârâu în spatele casei, iar în fiecare vară, cu copiii, făceam dig din pietre și saci cu nisip. Acolo înotam, dar dacă te ridicai în picioare nu-ți trecea apa peste cap. Nu era cine știe ce înot, mă lăsam dusă de curent.

Dar când am ajuns la Orșova am zis că știu să înot, doar că mi-e frică să sar. Atunci antrenorul m-a aruncat de pe ponton și am înotat.

Hai să ne întoarcem la momentul în care ai fost selecționată!

Ionela Cozmiuc: Deci Cristian Maliș a auzit despre mine de la acea consăteancă, apoi am vorbit puțin la telefon cu el, mai mult cu soția lui de atunci, antrenoarea Mariana Maliș, de fapt, și a rămas că revin la ei când voi avea 14 ani.

Tot în acel an, în 2007, au venit la noi în școală și niște selecționeri din Fălticeni și au încercat să mă convingă să renunț la ideea de a pleca spre Orșova, în cealată parte a țării. Nu m-am dus.

În plus, s-a întâmplat că am mers la scăldat și am scălat telefonul în apă, iar o dată cu el am pierdut toate numerele de telefon, inclusiv al antrenorilor, al soților Maliș.

Pe la începutul clasei a VIII-a a venit la noi în școală o antrenoare de la Constanța. Ea m-a măsurat și mi-a spus că am o anvergură negativă, adică lungimea brațelor întinse este mai mică decât înălțimea mea. Eu am 1.80 și 1.76 anvergură.

Și e rău?

Ionela Cozmiuc: Nu știu dacă era în vreun fel, dar nu eram în parametri.

Ea mi-a zis că nu pot face canotaj că nu am anvergura brațelor mai mare.

Alte sporturi ai căutat?

Ionela Cozmiuc: La școală am avut un profesor de sport foarte bun, Dumnezeu să-l ierte!, domnul Liviu Buhăianu. Și el făcuse echipe de baseball. Acum nu se mai face nimic; copiii au încercat să ducă mai departe moștenirea lui și au mai făcut o vreme la Bucșoaia, dar între timp s-a pierdut tot.

Ce a avut canotajul mai mult față de baseball?

Ionela Cozmiuc: Canotajul a fost dragoste la prima vedere. M-a schimbat foarte mult. Din momentul în care am ajuns în Orșova.

Cum ai ajuns la Orșova?

Ionela Cozmiuc: S-a întâmplat că a ajuns din nou antrenorul Maliș la noi în sat și, când era în Doroteea, un sat de lângă Plutonița, a aflat de la șoferul microbuzului comunal că ar mai fi o fată înaltă în zonă.

Omul vorbea de mine.

A venit la noi, ne-am întâlnit, și-a adus aminte că mai vorbiserăm în urmă cu doi ani.

Marți a venit la noi la școală, iar vineri, pe 1 mai 2009, am plecat la Orșova. Iar săptămâna următoare, luni sau marți trebuia să dau teza cu subiect unic, fiindcă eram clasa a VIII-a. Și am dat examnul la Orșova. (râde)

Părinții mei nu erau acasă, mama lucra în Spania, tata urma să vină și eram doar cu bunicii. M-am dus la ei, le-am spus că dacă nu mă lasă să plec la canotaj, eu plec oricum și bunica atât a vrut să știe de la antrenor, dacă se face școală acolo unde urma să merg, fiindcă la mine în sat eram foarte bună, aveam media generală peste 9.00.

Antrenorul i-a zis că se face școală și asta a liniștit-o.

Dar ce voință ai avut!

Ionela Cozmiuc: Da, voiam să plec de acasă.

Și nu puteai pleca la liceu?

Ionela Cozmiuc: Eu voiam să plec în cealaltă parte a hărții, iar liceul era la jumătate de oră de noi, la Humor.

Cum a început dragostea asta la prima vedere?

Ionela Cozmiuc: Mi-a plăcut mult ce am găsit acolo, mi-au plăcut fetele, eram de aceeași vârstă, erau toate înalte nu doar eu, cu poreclele mele de acasă: schijă, scara bisericii, prăjină.

Dar ce creativitate dovedeau colegii tăi!

Ionela Cozmiuc: Da. Cam așa arăta bullying-ul la noi în școală.

De ce scara bisericii?

Ionela Cozmiuc: Scara bisericii esta aia cu care urci în clopotniță, să tragi clopotul. (râde)

Bun. Să revenim la Orșova.

Ionela Cozmiuc: Da, în mai am fost acolo, iar în august am ieșit campioană națională, în dublu, la Juniori III.

Dar cum ai recuperat în aceste trei luni tot antrenamentul?

Ionela Cozmiuc: Nu știu dacă era mare lucru de recuperat fiindcă m-am bătut cu fete de nivelul meu, care începuseră canotajul de un an sau chiar din vara aia, ca și mine.

Or, eu, e drept, nu făcusem sport până atunci, dar mergeam la fân, aveam activitate, condiție fizică.

Și ce-au zis antrenorii, când ai ieșit campioană națională, că au descoperit filonul de aur?

Ionela Cozmiuc: Nu cred. Nu e mare lucru că fii campioană națională. Să zicem că a fost wow! faptul că s-a întâmplat după doar 3 luni de antrenament. Dar apoi m-am chinuit 10 ani să fiu campioană mondială. Numai pe lângă eram. (râde)

E drept că în toți anii mei am tras cele mai grele probe, cele de vâslă. Și ne mai băteam și cu niște fete mai mari. În anul meu, la juniori, m-am bătut cu niște fete din Lituania, iar una dintre ele imaginează-ți că are 1.97, înaltă cât soțul meu.

Deci noi, pe lângă ea, pe podium eram puișori. Cu cine să te bați? Cu morile de vânt?

Iar la juniori nu există categorie ușoară, adică eu aveam 59 de kg și mă băteam cu una de 70 de kg.

Secretul reușitei în acest sport în ce stă? În înălțime, în greutate?

Ionela Cozmiuc: Eu sunt de părere că nu contează astea. Eu am 1,80, dar cred că poate face canotaj și o fată de 1.70 dacă vrea. Îi trebuie ambiție, muncă, perseverență, seriozitate.

Ce e dur la acest sport?

Ionela Cozmiuc: Canotajul este al doilea sport ca duritate, după ciclism. Efortul este foarte mare. Ai antrenamente când simți că ți se desprinde carnea de pe os.

Ca să înțelegi, îți dau un exemplu dintr-o zi când tragem o pistă: dimineața acidul lactic este 1, iar aparatul care îl măsoară are gradaj până la 24. La sfârșitul cursei aparatul arată doar maximum, atât, nici nu știm dacă e 24 sau mult mai mult.

În plus, este un sport monoton, în care faci același lucru: vâslești în fiecare zi, chiar dacă în ritmuri diferite, cu o cadență mai mică sau mai mare. Alternezi antrenamentele, dar nu e sport de echipă, să faci tactică sau scheme.

E un sport solitar și ține de tine, să te depășești pe tine în fiecare zi și să dai tot.

Cât timp ai făcut febră musculară la începuturile tale?

Ionela Cozmiuc: Făceam o febră musculară de nu mă puteam așeza pe toaletă. Mă întorceai cu mâna. (râde) Dar nu mai facem febră așa, fiindcă în ultimii ani am schimbat programul de antrenamente și când plecăm în concedii continuăm niște exerciții, astfel încât să nu se dezobișnuiască organismul.

Deci pleci în concediu cu treabă, cum s-ar zice?

Ionela Cozmiuc: Da, plecăm cu ergometru după noi, cu bicicleta.

Ce au zis ai tăi când au văzut că ești campioană?

Ionela Cozmiuc: Părinții mei tot timpul ne-au susținut în tot ce am vrut să facem. Suntem trei frați și cu toți au procedat la fel.

După ce am plecat eu la Orșova, la puțin timp a fost selectată sora mea, la kaiac. Și a vrut să meargă, chiar dacă ea nu era vreo fire sportivă. Ai mei au lăsat-o să meargă, dar a renunțat după două săptămâni.

Și fratele tău?

Ionela Cozmiuc: El este cu 4 ani mai mic decât mine și a venit când aveam eu vreo 4 ani de canotaj deja. E și el în lotul olimpic, campion mondial de tineret.

Dar dacă la început se măsura singur, era nerăbdător să vină, când a ajuns la noi, în primii doi ani îmi venea să-l strâng de gât fiindcă toată ziua se plângea: că el pleacă acasă, că nu mai suportă, că e greu.

Dar tu nu ai avut porniri de acest fel?

Ionela Cozmiuc: Nu. Acum, anul ăsta a fost greu: fără concursuri, cu pandemia, cu niște antrenamente foarte complicate și solicitante. Am mai avut momente să mă gândesc că nu mai pot.

Altfel, niciodată nu am avut un gând serios să fac bagajul și să plec.

Ce-ți place la sportul ăsta?

Ionela Cozmiuc: Cred că cel mai mult îmi place când sunt la concurs. La antrenamente nu prea-mi place. Să zic că și atunci când îmi iese un antrenament bine, apare satisfacția lucrului bine făcut, dar nu se compară cu competiția.

Pe de altă parte, abia aștepți să mergi la competiție, iar când ești în start, la concurs, te gândești: „ce naiba caut eu aici și câte emoții mai pot duce?”

Și simți că o ia stomacul la fugă.

E complicat. E ca o relație de love-hate munca asta în sport. (râde)

Și cum gestionezi toată tensiunea asta?

Ionela Cozmiuc: Zic un „Tatăl nostru”, îmi fac o cruce, iar când aud „go!”, nu mai simt nimic. Am plecat de pe loc și aia e! Mai văd la sfârșit dacă sunt moartă, leșinată.

Iar dacă am ieșit învingătoare, nimic nu mai contează asta.

De unde ți-ai luat forța să te lupți 10 ani pentru un titlu mondial?

Ionela Cozmiuc: De la fiecare concurs când vedeam colegele cum câștigau. Am mai avut și noi rezultate, nu zic nu. Până în 2017 eu nu am avut niciun titlu mondial, iar primul l-am luat la tineret. Atunci a fost descătușarea, fiindcă după aceea am câștigat și titlul la seniori, când nu se aștepta nimeni, nici măcar noi. (râde)

Cum vă gestionați voi durerile, o febră, un neajuns fizic?

Ionela Cozmiuc: Avem și doctori foarte buni care se ocupă de noi, dar dicolo de asta nici nu mai contează vreo durere când ești în concurs.

Dacă te uiți pe pozele din 2018, Gianina, colega mea, are genunchiul drept bandajat tot. Iar după 2018 a suferit o operație la el. Dar a tras așa.

Și dacă doare?

Ionela Cozmiuc: Eh, mai faci o infiltrație sau o încălzire cu o cremă și uiți. Dacă ții seama la fiecare durere, nu mai faci sport, fiindcă te doare la fiecare antrenament.

Și cu eșecul cum ai învățat să te descurci?

Ionela Cozmiuc: Am strâns acreditări până am făcut de o medalie de aur!

Dincolo de asta, cred că dacă muncești cu seriozitate nu se poate să nu reușești!

De unde începi să măsori eșecul? De la locul II, III, V, de unde?

Ionela Cozmiuc: Locul III nu e un eșec, este o medalie muncită. Nici locul VIII de la Jocurile Olimpice nu a fost un eșec pentru noi. Aveam 20 de ani și era prima noastră olimpiadă.

Care vă sunt țintele?

Ionela Cozmiuc: Aurul la Jocurile Olimpice. Asta e prima și cea mai importantă. Sau măcar medalie. Dar de aur să fie! (râde)

Deja am fost foarte frustrată că s-au amânat pentru anul viitor. Îmi doream mult să se susțină, mă simțeam pregătită fizic și psihic. Îmi mergea bine la antrenamente. În cele din urmă însă am luat-o constructiv, mai avem încă un an să ne pregătim.

Noi suntem un echipaj destul de tânăr, iar acesta este un avantaj față de adversarele noastre. Depinde cum decurg lucurile. Doamne ajută să se țină!

După aceea ne mai gândim să mai facem puțin sport, poate încă un ciclu olimpic, apoi mă duc și eu acasă, la Suceava, să mă apuc de făcut copii. Îmi doresc vreo trei, iar pentru asta am nevoie de timp.