Ionela Mihuleac, singura artistă româncă ce promovează în lumea întreagă cultura Cucuteni. Povestea mâinilor dibace ce rescriu istoria unui loc plin de cultură și tradiții, dar și a femeii care a lăsat totul din pasiune pentru artă

Dacă e altceva în afară de Dracula, Transilvania și Nadia Comăneci pentru care străinii au auzit de România, acesta ar fi meșteșugul popular la care contribuie din plin cultura Cucuteni.

Din păcate sunt mulți români care încă nu au auzit de Cucuteni și de cultura acestui loc, însă cei care au fost măcar o dată acolo, au simțit energia locului și au spus cu mâna pe inimă că sufletul lor a câștigat mai multe bogății decât în oricare altă parte.

Veche de mii de ani, Cultura Cucuteni sau Cucuteni Tripolia a fost una dintre civilizațiile străvechi ale Europei și și-a primit numele după satul din apropierea Iașului. Zeci de ani s-au făcut săpături arheologice în zonă și s-au descoperit tot felul de vestigii, printre care obiectele de ceramică caracteristice acestei civilizații. Însă au trecut sute de ani până ce localnicii au conștientizat importanța istorică a locului și s-au putut mândri cu originile lor de baștină. Acest lucru s-a întâmplat datorită Ionelei Mihuleac, singura artistă din România care a știut să pună în valoare satul și cultura Cucuteni.

Povestea ei este una extrem de interesantă, emoționantă și inspirațională. Fiica primarului din sat, Ileana Mihuleac avea talent artistic încă din copilărie, însă destinul a făcut ca ea să aleagă alt drum. Înainte de Revoluție a terminat liceul pedagogic, a devenit învățătoare crezând că acesta e destinul ei. La un moment dat drumul ei a cotit către școala de artă și tot destinul a făcut ca tatăl ei să-i ceară ajutorul pentru a organiza o tabără de sculptură în Cucuteni. Până aici a fost un drum cu multe cotituri, destul de întortocheat, însă de aici înainte, din 2002, după ce Ileana spune că a trăit acea trezire spirituală, drumul ei a devenit drept, dar destul de anevoios. Și-a descoperit menirea în lume, a conștientizat care îi sunt rădăcinile și a simțit șoaptele susurate de pământul pe care se afla. A devenit astfel prima ceramistă care modelează ceramica din Cucuteni și o arată mai departe lumii întregi. An de an organizează simpozioane culturale în curtea propriei case, unde se află și atelierul ei, tabere la care sunt invitați artiști din lumea întreagă și prin intermediul cărora predă mai departe celor mici meșteșugul acesta minunat.

De cât timp modelați în ceramică?

În 2004 am pus pentru prima dată mâna pe lut. Era în timpul unei tabere de sculptură pe care o organizam. Atunci am făcut o excursie la muzeul din Piatra Neamț și la întoarcere, am încercat lutul.

Înainte de asta sculptați?

Nu, pictam. Tatăl meu era primarul comunei Cucuteni și el a avut ideea de a organiza o tabără de sculptură și a avut nevoie de mine să-i fac legătura cu câțiva artiști, iar după prima ediție a taberei am rămas cumva omul care organiza și administra tabăra.

În Eugenia am cunoscut-o pe Eugenia Pop, ceramistă din Cluj, care mi-a trimis o scrisoare în care îmi spunea că nu este sculptor, dar că îndrăgește mult cultura Cucuteni și vrea să vină cu ocazia  aceasta să cunoască locul. Datorită ei am plănuit să facem ceva legat și de ceramică în tabără și în 2004 am făcut împreună cu ea un workshop, am amenajat un atelier în garajul primăriei, un fel de magazie dărăpănată peste care aproape că se prăbușea tavanul. Noi am făcut curățenie, am listat niște imagini din albume de Cucuteni, am pus pe pereți, am împrumutat o roată a olarului, am fost cu Eugenia pe dealuri, am ales lut și țin minte că s-au adunat 30 de copii din sat.

Am simțit să fac asta pentru că era o ruptură între noi și oameni, între artiști și localnici care nu înțelegeau foarte bine ce facem noi acolo, în tabăra de sculptură. Locul este superb și acum vin oameni să viziteze pentru că sunt expuse sculpturile din stejari de mari dimensiuni.

Unii oameni doar erau curioși, alții doar comentau că „mai bine s-ar încălzi o babă iarna cu lemnele alea” și eu eram cumva prinsă la mijloc. Fiind de aici, omul locului, fiind artist și simțind lucrurile într-un anumit fel, a trebuit să mă descurc, să găsesc o soluție de a armoniza, de a face pace.

Oamenii vă judecau că erați fata primarului?

Da, mă judecau. Nu înțelegeau entuziasmul și ce înseamnă asta pentru sat. Oamenii nu înțelegeau că tata era un om entuziast care văzuse aceste tabere undeva și voia să le aducă în sat ca să facă locul mai frumos, să ducă numele Cucuteni mai departe. Nu mai vorbesc că atunci când erau bani de cheltuit, noi puneam de la noi, doar ca să fie bine.

Însă acesta a fost un indiciu care m-a trimis pe mine către ceramică.

Eugenia a venit cu ideea să facem ceva legat de ceramică pentru că satul Cucuteni înseamnă Ceramică și cu ocazia asta puteam să le arătăm oamenilor pe ce pământuri stau și care le sunt rădăcinile. Oamenii nu erau conștienți, așa cum nici eu nu fusesem conștientă de locul în care m-am născut. În prima tabără de sculptură, în 2002, a fost o trezire spirituală în interiorul meu: atunci am descoperit eu conexiunea cu locul.

Sunteți artistă de când vă știți? Acesta a fost drumul dumneavoastră dintotdeauna?

Nu, nu, nu a fost din totdeauna. Eu am terminat liceul pedagogic. Însă, când eram mică desenam foarte mult, aveam teancuri întregi de blocuri de desen. A fost o idee prin clasa a VII-a să merg la Liceul de artă pentru că venise un profesor de acolo, a văzut că am talent, am mers cu tatăl meu să mă înscriu, chiar am făcut pregătire cu el, însă ceva acolo nu mi-a plăcut. Nu știu ce s-a întâmplat, a fost ceva care m-a blocat și am spus că eu nu vin la liceul acesta. A fost o decizie foarte radicală, iar tata a simțit că nu e cazul să insiste. Ne-am întors la Cucuteni, am terminat clasa a VIII-a și am intrat la examenul pedagogic.

Asta se întâmpla înainte de revoluție?

Da. Cum am ajuns eu la arte? Tot forțată de împrejurări, cumva. Eram învățătoare la o școală din Iași și voiau să mă pună secretar UTC. Eu nu voiam nicicum, am fugit întotdeauna de astfel de lucruri, mai ales că tata a fost primar, activist, iar eu nu voiam să am de-a face cu sistemul și cu un anumit mod de a fi și de a gândi. Mi-au căzut ochii pe un anunț din ziar cum că Școala populară din Iași făcea înscrieri. Am fost acolo, am dat examen de admitere, profesorul de acolo a sesizat imediat talentul meu și m-a înscris în clasa lui. Astfel am putut să mă duc la școală și să arăt că am și eu ceva de făcut în afara job-ului. Până la urmă tot m-au pus secretar UTC.

Dar între timp vă perfecționați ca artistă…

Dă, mergeam în fiecare zi la Școala populară de arte pentru că-mi plăcea foarte mult.

Și când ați renunțat la postul de învățătoare?

În momentul în care am intrat la facultate.

Înainte de Revoluție tatăl dumneavoastră a fost primar în Cucuteni?

Da. Și a fost și după Revoluție.

Și mama?

Mama la munca câmpului, membru CAP.

Ce au spus părinții când ați renunțat la postul de învățătoare? Că nu era ușor să renunți la un job stabil, mai ales în învățământ. Învățătorul și preotul erau cei mai respectați oameni din sat…

Ei își doreau mai mult pentru mine. Mi-au spus tot timpul să fac o facultate, mai ales că între timp mă căsătorisem, soțul era student și aveam tot timpul ideea asta că nu e bine așa, ca unul să aibă facultate și celălalt nu, motiv pentru care mă tot pistonau. Am mai încercat eu pe la ISE, pe la Matematică, însă nivelul meu de matematică de la liceul pedagogic era mult prea jos față de ce se cerea la facultăți de genul acesta.

Dar totuși alegeați arta, un domeniul din care nu puteai trăi foarte bine, cel puțin la început…

Nu s-au gândit niciodată la asta, din punctul acesta de vedere nu am avut probleme. Ei voiau doar să fac o facultate și eu mă gândeam pe unde aș putea să fac asta. Pedagogie și psihologie nu exista pe atunci. Atunci când nu știi ce vrei, e foarte greu să alegi un drum. Norocul meu a fost că destinul m-a forțat cumva să aleg o direcție de care nu eram conștientă pe atunci. Înainte de Revoluție nici nu aș fi putut pentru că nu erau locuri la Arte.

Să ne întoarcem puțin în copilărie. Născută crescută în Cucuteni?

Da.

Și aveați prin casă ceramică de Cucuteni?

Nu, nu existau. Aveam cioburi. Încă din copilăria mea se făceau săpături arheologice și am luat contact cu arheologii. Tatăl meu i-a ajutat foarte mult, i-a invitat la noi acasă, la masă și la un moment dat, prin clasa a VII-a, mi-au dat să desenez o aplică cu patru capete de cai – există în muzeu o astfel de planșă – și un vas, deoarece aveau nevoie de model să reproducă din beton pe gardul primăriei. Am văzut atunci tot felul de cioburi care mi se păreau fascinante. Mai târziu, prin liceu, țin minte că i-am vizitat pe verișorii mei din București și am mers cu ei în Piața Obor. Până atunci eram cam plictisită, abătută, nu prea îmi plăcea și abia așteptam să mă întorc acasă. În piață, însă, mi-au căzut ochii pe o tarabă unde un meșter vindea străchini și oale de lapte din ceramică. A fost ca o gură de oxigen pentru că mi-am schimbat imediat starea. Imediat am simțit conexiune cu locul meu.

Când ați conștientizat că e nevoie să faceți cunoscut Cucuteniul? Odată cu prima tabără de sculptură?

Nu. Atunci am conștientizat altceva. A fost ceva interior. Am conștientizat valoarea, rădăcinile, locul, frumusețea faptului că sunt artistă, am văzut totul altfel, din alt punct de vedere. Până atunci vedeam din punctul de vedere al părinților mei care au trăit aici, cărora le-a fost greu, deși tata e un om foarte bătăios care a făcut multe pentru comună. Dar le-a fost foarte greu, știau toate problemele oamenilor, judecățile, comentariile, munceau mult fără să fie răsplătiți, erau mulți care beau prea mult, lăsau copiii de izbeliște și astfel zugrăveau o parte nu prea frumoasă a locului. Eu când veneam acasă de la liceu, auzeam numai astfel de povești, lucru care nu mă lăsa să scot la suprafață ceea ce eram eu.

Așa că abia în 2002 am putut ieși din găoace, am început să percep cu interiorul, să simt ce se întâmplă, efectiv am sărit de pe un plan pe altul, am văzut lucrurile altfel, de aceea spun că a fost o trezire spirituală.

Începând să văd lucrurile în altă lumină, au urmat alți ani de luptă pentru a aduce această lumină în conștiința celorlalți. Am continuat cu tabere de sculptură, chiar dacă era dificil și am întâmpinat numai probleme, apoi cunoscând-o pe Eugenia Pop am deschis și poarta ceramicii și am schimbat simpozionul dintr-unul exclusiv de sculptură într-unul de arte, în care am introdus și teatru, dans, pictură, gravură, în funcție de artiștii pe care îi aduceam aici. Din 2004, de când am făcut acel workshop cu copiii și am pus și eu mâna pe lut, de atunci în fiecare an am lucrat cu copiii.

Taberele se țin în fiecare an?

Da. Tot timpul am reușit să aducem sponsori, să primim susținere de la consiliul județean, să aducem artiști din lumea întreagă.

La un moment dat voiam să renunț pentru că simțeam că nu voi reuși să o scot la capăt, dar parcă în ultima clipă am primit susținerea de care aveam nevoie.

Simpozioanele au fost întrerupte doar trei ani, cât timp am construit casa.

Dumneavoastră sunteți considerată un promotor al culturii Cucuteni. Sunteți omul locului care promovează cultura Cucuteni.

Cultura Cucuteni și locul de azi unde se află Cucuteni. Și locul de azi spune ceva și eu asta vreau să arăt, vreau să fac viu locul de azi.

Azi locuiți în Cucuteni?

Da. Locuiesc aici de doi ani și jumătate… E aici un atelier mai mare care este și casa mea. În curte e atelierul dedicat Eugeniei Pop, sus, în pod dorm artiștii și tot aici locuiesc și eu. De pe geamul casei mele se vede Muzeul Cucuteni.

Aveți copii?

Nu. Dar am lucrat cu mii de copii în toți anii aceștia. Am compensat lipsa propriilor copii cu dăruire pentru ceilalți, însă pot spune că am primit enorm de multă energie de la acești mici artiști.

Anul acesta ați ținut tabăra?

Da. Am fost doar patru artiști și toți români.

Și în restul anului ce faceți?

Workshop-uri cu copii, cu adulți, lucrez ceramică pentru cei care vor să cumpere… Din vânzarea ceramicii am reușit practic să construiesc acest loc.

Mai sunt alți artiști în Cucuteni care lucrează în Ceramică?

Nu. Mai sunt câțiva copii plecați din sat, care au fost la workshop-urile mele și acum sunt studenți la Universitatea de arte.

Împreună cu copiii și cu artiștii invitați la simpozion am făcut tot felul de lucruri care să ne reprezinte cultura. De exemplu, doi ani la rând am pictat porțile și gardurile din sat, am pictat fântâni și lansăm tot timpul provocarea aceasta: când vor, oamenii pot să ne cheme.

Dar meșteri populari care să vândă ceramică de Cucuteni nu mai sunt în sat?

Nu. Nu făcea nimeni până am început eu să fac în sat deoarece această ceramică e cu totul specială. Se face manual, eu respect tehnologia străveche și se obține foarte greu. Mai este un băiat elev la Liceul de artă care a tot venit pe la mine, însă nu s-a lipit nimeni de acest meșteșug. Eu lucrez cu cineva din sat, un fost brutar care modela aluatul și care are ochi, mână și suflet de artist, dar nu e altcineva care să vândă.

Eu tot încerc prin atelierele de vacanță, gratuite pentru copii, să dau mai departe meșteșugul, însă cine știe, poate joaca aceasta se va transforma în ceva mai mult. Viața e complexă și cum eu nu am știut unde o să mă aducă în 2020, nu știm nici ce va fi peste ani.

Mă gândeam că e ca la Horezu, că e ceramica la fiecare poartă…

Nu și nu a fost niciodată. Eu de aceea am vrut să fac aici atelier, să fac totul la rădăcinile locului. Acum sunt mulți care vin să vadă muzeul și vin și la mine, dar nu e un sat de olari și nici nu se promovează asta. Mai sunt oameni care ne întreabă de ce nu ne facem reclamă, să fie plin de autocare în Cucuteni, întrebare la care eu răspund: e un loc care nu e comercial, un loc liniștit care transmite o anumită energie. „De ce să fie plin de autocare? De ce să fie altfel? Nouă așa ne place”. Cucuteniul nu trebuie transformat în altceva decât ceea ce este. Se mai pot face multe lucruri, se pot pune în valoare unele aspecte, dar nu l-aș transforma pentru a se pierde energia. Știu persoane cărora li s-a transformat viața în locul acesta datorită energiei lui. E ceva care nu se vede, doar se simte și asta trebuie lăsat așa.