fbpx

Căutare

Share this article
Campanie povestită împreună cu

E vineri dimineața și drumul de la București la Buzău e acoperit de ceață, iar afară e foarte frig. Ne oprim la Coșereni, o localitate modestă, așa cum sunt multe sate din județul Ialomița. În centrul comunei, lângă un loc de joacă colorat ce pare să alunge senzația de monotonie și tristețe din jur, este un teren de fotbal, nu foarte mare, dar bine îngrijit. Pe gard e agățat un banner care ne anunță că am ajuns la centrul de antrenament al Clubului Sportiv Viitorul Ialomița. Aici voiam să ajungem, însă ne întrebam dacă pe vremea aceea mohorâtă copiii vor veni la antrenament în loc să stea în case, la căldură și, eventual, să se joace pe telefoane sau tablete. Terenul era plin de copii, care mai de care alergând să-i ducă „domnului” mingile la umflat.

„Domnu’” stătea pe vine lângă mașina lui și umfla cu o pompă electrică mingile de antrenament, dând instrucțiuni simple băieților din echipă.

De cum ne-au văzut, pe fața lor s-a instalat un zâmbet prietenesc. Ne așteptau cu speranța în suflet că povestea pe care o vom scrie despre ei va ajunge la cât mai multă lume și acești copii talentați vor avea mai multe șanse în cariera lor de viitori fotbaliști.

„Domnu’” este Ionuț Dumitrache, un tânăr de nici 30 de ani, născut și crescut în Coșereni, antrenor de fotbal, licențiat UEFA care, până nu demult, avea o viață liniștită, atât personal, cât și profesional în București, fiind antrenor la echipa de juniori Dinamo. Într-o bună zi a decis să se întoarcă acasă și să încerce să le ofere copiilor din sat șansele spre performanță, ce lui i-au lipsit. Spune că ar fi putut fi un mare jucător de fotbal azi, pentru că era foarte talentat în copilărie. Din păcate, nu a avut șansa asta pentru că la momentul potrivit nu a avut nici susținerea, nici îndrumarea necesare la început de drum. El tocmai asta vrea să le ofere copiilor din Coșereni.

Din banii proprii a început să amenajeze terenul de fotbal din comună, apoi a investit o mulțime de timp încercând să atragă copiii la antrenamente. În mai puțin de un an de zile era cu echipa clubului său la competiții locale și naționale și câștiga trofee. Dar parcă nici o victorie nu putea să-i șteargă din suflet suferința provocată de situația unora dintre „copiii lui” care veneau la antrenamente în papuci, sandale, cu hainele rupte și murdare sau nemâncați o zi întreagă.

Ionuț Dumitrache s-a străduit atunci și mai mult și a încercat să obțină fonduri pentru asociația sa, bani cu care să poată asigura măcar echipamentul și cele necesare acelor copii extrem de talentați, dar ținuți pe loc din cauza unei situații familiale precare.

Așa se face că Fundația Globalworth a aflat povestea lui Ionuț și a copiilor din zonă, iar ajutorul nu a întârziat să apară. Asociația Clubul Sportiv Viitorul Ialomița a primit o finanțare cu care a reușit să acopere toate costurile cu echipamentele pentru sezonul rece, atât de necesare acelor micuți.

Poate acesta era și motivul pentru care puștii nu au ținut cont de vremea de afară și au venit toți pe teren să ne arate ce lucruri minunate fac ei cu mingea, dar mai ales, cât de mult îl iubesc pe Ionuț.

Printre ei l-am remarcat pe David, un puști extrem de vorbăreț, în vârstă de 9 ani, ce își smulgea fesul de pe cap când unul dintre colegii lui greșea o pasă.

David

Cel care a dat primul gol a fost Mihai, un copil tăcut, dar ale cărui picioare spuneau toată povestea acestui joc. David e cazul copilului norocos, născut într-o familie educată și cu posibilități materiale decente, însă Mihai e copilul al cărui tată muncește în străinătate pentru a-și putea întreține familia formată dintr-o mamă, trei copii mici și un bunic. În casa lui Mihai nu există nici măcar un pat, dorm toți, grămadă, pe o saltea. Cu toate acestea el nu lipsește de la nici un antrenament, iar Ionuț spune că are toate atuurile să devină un mare jucător. Trebuie doar să fie susținut și îndrumat.

Mai jos aveți povestea lui Ionuț, frumos colorată de cuvintele copiilor, dar mai ales de gândurile bune venite din partea Georgianei Iliescu, executive director Gobalworth Foundation.

Mihai, copilul foarte talentat al clubului Viitorul Ialomița din Coșereni

Ionuț Dumitrache, tânărul al cărui vis a fost să construiască o școală socială de fotbal pentru copiii din Coșereni

Ionuț, când ai jucat prima dată fotbal?

Cred că undeva prin copilărie, pe la 5-6 ani, cu prietenii, pe stradă. De acolo am început, de pe maidan, de la joaca cu mingea în fața curții sau a porților. Organizat, am început să joc pe la 8-9 ani când am fost la Centrul de juniori al Unirii Urziceni, fosta campioană a României.

Dar cum ai ajuns tu acolo? Au văzut părinții că ai talent și te-au dus?

Nu, era o selecție organizată an de an. Colegi de-ai mei de la școală au mers acolo, am auzit și eu de chestia asta și m-am dus împreună cu ei. A fost o experiență frumoasă, dar scurtă pentru că eu am plecat din sat imediat după vârsta de 12 ani.

Dar nu voiai să devii fotbalist, să devii un ,,Hagi”?

Tocmai de aceea am și plecat. În momentul acela nu era un mediu care să ne ofere ceea ce voiam pentru perspectivă sau pentru performanță în fotbal. Așa că a trebuit să plec, m-am dus în zona Prahova, unde e mult mai dezvoltat fenomenul și am jucat și la Breaza, și la Câmpina, până aproape de terminarea liceului.

La 12 ani erai în clasa a șasea.

Da. Imediat după ce am terminat clasele primare a trebuit să fac pasul acesta pentru că vârsta cea mai importantă pentru un jucător, din punctul meu de vedere, dar și al altora, e undeva pe la 13 ani.

Dar tu voiai să devii jucător.

Da.

Ionuț în copilărie, în curtea casei sale din Coșereni

Și ai devenit antrenor.

Da. Și aici e o poveste. Am un motto preluat de la foștii mari antrenori: „Decât un jucător eșuat, mai bine un antrenor de perspectivă”. Pentru mine a contat foarte mult faptul că anii junioratului s-au pierdut din cauză că nu am avut oameni care să mă îndrume și așa m-am decis să schimb lucrurile, să devin antrenor și să încep să fac lucrurile bine de foarte devreme.

Ai făcut liceul militar. De ce? Ce are milităria cu fotbalul?

Sincer a fost o portiță pentru a pleca din zonă. Eu provin dintr-o familie de oameni modești din punct de vedere financiar, iar lucrul acesta nu mi-ar fi permis să mă mut undeva cu casă, cu masă, cu tot ceea ce îmi trebuia. A fost o portiță către o școală unde avea să mi se ofere o educație foarte bună, dar și toate lucrurile acestea gratuit. Liceul militar îmi oferea toate acestea. Practic eram jumătate de zi militar de carieră și jumătate de zi sportiv și beneficiam de toate lucrurile acestea: cazare, masă, un mediu educativ foarte bun, dar și unul sportiv.

Ionuț alături de colegii săi de la Liceul Militar

Unde ți-ai început cariera de antrenor?

A fost o poveste foarte frumoasă cu începutul carierei mele, o poveste pe care o păstrez în minte ca pe o amintire plăcută și o să încerc să fac lucrurile acestea și pentru cei care vor urma după mine. În facultate, eram anul II la UNEFS București și trebuia să fac ceva cu timpul liber. M-am hotărât să nu stau, să merg prin oraș sau să fac lucruri ce nu-mi foloseau și astfel am decis să merg la porțile academiilor de fotbal din București, să întreb dacă primesc voluntar un băiat care vrea să învețe sau să antreneze, să ajute, să facă orice. Am fost la una, nu m-au primit, iar la cea de-a doua am întâlnit un domn care a fost foarte drăguț cu mine și de atunci am început să antrenez.

Unde ai antrenat?

Sporting București, o academie privată de fotbal din București, undeva prin complexul Agronomiei. Acolo am stat vreo doi ani și jumătate și mi-am făcut ucenicia în antrenorat. După ce am terminat facultatea am intrat la licență UEFA B – la terminarea facultății ești specializat în ceva, dar nu ești recunoscut ca antrenor până nu-ți iei licențele de la Federația Română de Fotbal. Am luat licențele A și B de la Federație, am continuat la Concordia Chiajna încă doi ani și jumătate, la Dinamo un an și de un an și jumătate îi antrenez pe acești copii de la mine din zonă.

Ionuț antrenor la Concordia Chiajna, înainte de a se întoarce la Coșereni

La echipele acestea primeai un salariu. Corect?

Da.

Puteai să duci o viață decentă. De ce te-ai întors la Coșereni?

Și aici e o poveste foarte frumoasă. Aveam tot ceea ce își dorește un antrenor din punct de vedere al perspectivei, al unui club – în vremea aceea Concordia Chiajna era în Liga I, Dinamo știm foarte bine ce nume este – un salariu, puteam să fac ceea ce doream acolo, însă aveam din spate, din copilărie un mare regret: faptul că am fost talentat în copilărie, dar nu am fost ajutat. De aceea mi-am dorit să nu las lucrurile să se întâmple așa și am decis să mă întorc aici pentru a ajuta copiii din zonă. O perioadă de timp am antrenat și acolo și aici, era foarte multă muncă și trebuia să fac naveta zilnic și până la urmă, fiind surprins plăcut de câți copii talentați am reușit să strâng aici, am decis să mă implic aproape total.

Îmi vorbești de familia ta. Ce erau părinții tăi?

Când am plecat la liceul militar, mama era casnică și tata poștaș. Aveam un mediu familial foarte cald, educativ foarte bun, dar financiar foarte prost. Noi am trăit foarte mulți ani cu salariul minim pe economie, ba mai mult de atât, în ultimii ani tata ajunsese să fie plătit la șase ore pentru că Poșta Română trecea printr-o perioadă foarte proastă. Așa am plecat și s-a și legat cu liceul militar pentru că altfel nu mi-aș fi permis să mă duc.

Ionuț și părinții săi, după absolvirea Liceului Militar, în curtea casei de la Coșereni

Ce au spus părinții tăi când ai lăsat cariera militară?

Mama mi-a fost alături după ce i-am spus că nu vreau să fiu militar, că nu vreau să-mi petrec viața într-o unitate sau să fiu plecat pe nu știu unde. „Vreau să fac sport de performanță, pentru asta am plecat de aici”, le-am spus. Mama m-a susținut, tata, în schimb, a fost destul de trist la început: „Știi cum e la sat. O să se audă că ai plecat de acolo…”. I-am demonstrat că am muncit foarte mult și într-un an de zile am intrat la UNEFS București, o facultate foarte bună. Și acolo a trebuit să muncesc foarte mult ca să mă pot întreține, a trebuit să obțin o bursă ca să pot rămâne student, părinții mei fiind în aceeași situație financiară.

Ce au zis când te-ai întors acasă?

M-au susținut foarte mult pentru că în felul acesta au ajuns la a fi eu mai aproape de ei. Ei sunt chiar din comuna asta și sunt alături de mine. Mama vine cu mine la teren în fiecare zi, mă ajută cu echipamentele, îi îmbracă pe copii, face tot felul de lucruri utile în activitatea mea.

Ionuț alături de părinții săi la absolvirea facultății

Ai un ONG cu ajutorul căruia finanțezi acest club. Dar tu din ce trăiești?

De aproape un an sunt antrenor Dinamo București, continui munca pe care am depus-o în acești ani de zile. Fac asta tot dintr-o perspectivă a copiilor pentru că dacă îi țin aici, nu-i ajută să progreseze și s-ar repeta povestea mea din copilărie deoarece mediul fotbalistic din Ialomița nu e așa de dezvoltat. Am dorit să am o portiță, o pârghie cu ajutorul căreia să scot copiii de aici, să-i pot duce la antrenament la o echipă mare. Astfel iau un salariu de la Dinamo București și copiii foarte talentați de aici îi pot duce acolo pe mai departe pentru că e un mediu în care îi pot promova mai bine.

Știu că toți banii tăi strânși în anii de antrenorat la București s-au dus în acest teren, în acest club de fotbal.

Da. Tot ceea ce înseamnă economiile mele din ultimii ani de antrenorat, tot ceea ce a însemnat ajutorul părinților mei – și nu mi-e rușine să o spun – a fost investit aici: de la tribune, la vestiare, la materiale, la mingi, la echipamente. Am făcut din suflet tot ce era nevoie pentru evoluția lor ulterioară și pentru a-mi îndeplini acel vis, acela de a oferi un mediu educativ copiilor din zonă.

Ionuț alături de copii și de oamenii de bine care au venit să ajute la transformarea unui maidan într-un teren de fotbal în Coșereni

La ce performanțe ai ajuns cu ei?

Au fost o surpriză pentru mine acești copii. Practic, la acest nivel eu nu vorbesc de rezultate și tot timpul evit să public rezultatele pe pagina de Facebook sau pe site-ul nostru, deoarece nu sunt importante acum. Doar că am avut surpriza ca după 3-4 luni de antrenament să merg cu ei la Campionatul de juniori pe Ialomița, ca o experiență, să văd cum se descurcă și am ajuns să jucăm finala cu Unirea Slobozia, un club de liga a II-a, cu un buget foarte mare pentru copii și juniori. De atunci am mers la diferite competiții, am câștigat cupe la Brașov, la București, la Slobozia, dar, din păcate, anul acesta, din cauza pandemiei, nu ne-am mai permis să jucăm meciuri însă știm că de la anul, dacă se va putea, vom continua.

Echipa clubului sportiv Viitorul Ialomița în deplasare la București

Ți-a fost greu să-i aduni pe acești copii?

Asta a fost cea mai grea muncă și îmi aduc și acum aminte perioada aceea. Noi am început efectiv pe 24 mai 2019. Martie, aprilie și mai le-am pierdut pentru ceea ce a însemnat selecția lor. Am fost efectiv prin școli – sunt 20 de comune în jurul localității Coșereni, pe o rază de cel mult 30 de kilometri – și a trebuit să intru la orele de educație fizică să-i urmăresc pe cei care jucau, la orele de clasă pentru a le da flyere copiilor, să fac cunoscut ceea ce vreau să fac eu aici. Au început să afle unii de la alții, au început să mă sune foarte mulți, a trebuit să-i organizez pe grupe de vârste, am construit tot felul de sisteme cu ajutorul cărora să-i pot împărți pe nivele de pregătire.

Mergând în acele școli, i-am văzut pe copii în mediul lor și am descoperit niște cazuri absolut impresionante: de la copii care veneau la școală încălțați în papuci, copii care erau în sandale, copii care mâncau pâine cu parizer, copii cu hainele murdare… Am rămas șocat. Suntem la 50 de kilometri de București și e o diferență incredibilă între ce e în capitală și ce e aici.

Și tu i-ai luat pe toți cei care au demonstrat talent?

Mi-am dorit să-i ajut pe toți cei care își doresc să vină, însă, pentru ceea ce înseamnă perspectivă, pe toți cei pe care i-am văzut jucând și care sunt foarte talentați. Am împărțit clubul în grupe pentru cei care vin să facă mișcare și care își doresc să aibă experiența asta și grupe pentru cei care au perspectivă în joc. Aproape jumătate din ei sunt în grupele de performanță.

Un gol din careul de 11 metri

Câți copii sunt în total?

E variabil. Pot să spun cu câți am început: 125 de copii. Tot timpul sunt copii care vin și pleacă din diferite motive. O medie de 100. În anul acesta, în martie, înainte de pandemie am făcut același lucru și pentru handbal. Sunt foarte multe fetițe talentate în zonă care nu au unde să se antreneze, așa că am făcut aceeași selecție și pentru ele. Am strâns în jur de 50 de fetițe care fac handbal cu o doamnă profesoară, fostă handbalistă.

Fetițele din Coșereni ce fac parte din echipa de handbal

În afară de banii tăi pe care i-ai băgat în acest proiect, ai reușit să mai strângi surse de finanțare?

Au fost câteva cazuri fericite. Sunt destul de trist și cred că tot domeniul sportiv e destul de trist deoarece așteptăm o legislație care să ne permită să se întâmple lucrul acesta. De la Hagi și până la alți oameni ai fotbalului cer lucrul acesta: să se intervină legislativ astfel încât multinaționalele și companiile mari să poată dona către sport, mai ales către sportul juvenil. Au fost două cazuri fericite pentru mine și le profit de această cale să le mulțumesc tuturor. Fundația Globalworth a auzit de povestea noastră și a venit alături de noi. Ne-au ajutat cu cadouri de Crăciun, cu o petrecere foarte frumoasă de Crăciun – i-am scos pe copii din mediul acesta cu două autocare, i-am dus la București și acolo au participat la un eveniment extrem de fericit. În plus ne-au donat bani pentru a le cumpăra echipamente pentru sezonul rece ca să nu mai vină la antrenamente în papuci, în sandale și în bluze de toate culorile.

Copiii din Coșereni în vizită la București, unde Fundația Globalworth a organizat o super petrecere de Crăciun pentru ei

A doua a fost o fundație care ne-a donat vestiarul.

În mare parte lucrurile sunt destul de greu de obținut pentru că, nu știu de ce, nu există deschidere atunci când vorbim de copii și juniori. Toată lumea întreabă: „Ce vizualizări aveți? Ce ne puteți da în schimbul acestei sume de bani?”. La nivelul acesta vă dați seama că avem câteva sute de vizualizări, avem o mie și ceva de like-uri pe pagina de Facebook, mai mult de atât nu putem face. Nu avem promovarea care există la Liga I.

Terenul de fotbal din Coșereni

Cu toate acestea, când pui capul pe pernă seara ești mulțumit, ești împăcat cu tine?

Am avut două momente foarte fericite. Primul a fost anul trecut când am mers cu copiii la Fundația Globalworth, am stat exact așa cum stau acum pe bancă și uitându-mă la fericirea lor am zis: „Uite că după atâția ani și după atâta muncă pot să văd ceea ce mi-am dorit, să văd copii fericiți”.

Al doilea moment a fost atunci când i-am scos din mediul acesta și am mers cu ei la competiții. Am văzut atunci efectiv privirea lor de copii fericiți pentru că au ajuns la nivelul în care se pot bate cu Steaua, Dinamo, Petrolul, cu toate cluburile mari.

Atunci mi-am dat seama că toată munca mea nu a fost în zadar, în ciuda faptului că trăiesc pe o sumă modică. Sunt fericit că pot să mișc un întreg mediu, o comunitate întreagă prin activitatea pe care o fac. Iar asta e cea mai mare bucurie pentru mine. Bucuria mea ca antrenor nu va fi că obțin un anumit rezultat. Va fi dacă văd un copil de aici că ajunge să joace în Liga I. Eu nu voi obține nimic pentru asta, însă, dacă îmi va da vreodată un telefon să-mi spună: „Mulțumesc domnu’ antrenor că datorită dumneavoastră am ajuns acolo!” va fi cea mai mare mulțumire pentru mine.

Ionuț oferind indicații prețioase la antrenamentele copiilor din Coșereni

Ce scrie în scrisoarea ta pentru Moș Crăciun?

Sincer nu i-am mai scris demult lui Moș Crăciun, dar dacă i-aș scrie acum i-aș cere în primul rând să treacă această pandemie ca să pot să mă duc cu acești copii acolo unde merită. Apoi mi-aș dori să găsesc oameni care să afle ce fac eu cu acești copii și câtă nevoie avem de susținere, de lucruri foarte mici pentru unii dintre noi, dar care pentru activitatea acestor copii înseamnă foarte mult. De exemplu, mi-am dorit să cumpăr un microbuz mic pentru că plec cu ei la competiții și efectiv nu am cu ce să-i duc. Nu am reușit până acum să cumpăr unul. Nu vreți să știți cum mă chinui. Dacă mă aude poliția cred că o să am probleme pentru că am plecat cu câte șase copii în mașină. I-aș mai cere moșului o mașină de tuns pentru că mă chinui cu una mică și îmi ia o zi întreagă să tund un teren de 3000 de metri pătrați. Sunt lucruri mici, dar pentru noi înseamnă enorm. Pentru mine nu-mi doresc decât să fiu sănătos, să pot să duc mai departe munca asta.


David, puștiul care visează să ajungă cândva Kylian Mbappé, atacantul francez dorit de cele mai bune echipe din lume, cu ajutorul lui Ionuț

David, copilul cu ochi albaștri și picioare vrăjite pe terenul de fotbal

David, când l-ai cunoscut tu pe Ionuț?

Acum doi ani, la școală, în timpul orei, a intrat în clasă. Ne-a dat niște foi cu numărul de telefon și ne-a întrebat: „Cine vrea să vină la fotbal?”. Eu am răspuns: „Eu, eu, domnu’!”. La vremea aceea eu mai eram înscris la o școală de fotbal. Am spus că vreau să vin și de atunci m-am antrenat foarte serios. Îmi place mult ce face dânsul cu echipa noastră. Dacă ne mai certăm între noi, el ne împacă, dacă ne obosește puțin mai mult, apoi are grijă de noi…”

Pe ce post joci tu?

Mijlocaș central.

Ca cine vrei să te faci când o să fii mare?

De la noi din țară ca Ianis Hagi, iar din străinătate ca Mbappé.

Ionuț împreună cu copiii din Coșereni la antrenamentul naționalei de fotbal a României

Cât de des te antrenezi?

Ziua când termin de scris mă antrenez o oră și jumătate și seara mă antrenez vreo două ore. Fac asta în timpul liber.

Îți place de Ionuț?

Da, e un antrenor splendid.

Dacă o să ajungi ca Ianis Hagi o să-l suni să-i mulțumești?

Dacă o să ajung fotbalist, oriunde m-aș duce, o să-l sun pe domnu’ și o să-i spun: „Mulțumesc, domnu’, că m-ați ajutat să ajung aici!”


Mihai, copilul talentat ce i-a intrat definitiv la inimă lui Ionuț

Mihai, antrenându-se în curtea casei sale aflată la o distanță de vreo 15 km de Coșereni

De când îl știi pe Ionuț?

De acum vreun an sau doi.

Și cum l-ai cunoscut?

A venit într-o zi la fratele meu la școală și i-a dat o foicică. Fratele meu a vrut să meargă și i-am zis lui tati că vreau și eu. A doua zi a venit domnu’ și la mine în clasă și mi-a dat și mie o carte din aia, dar eram deja înscris împreună cu fratele meu.

Înainte să-l cunoști pe Ionuț jucai fotbal?

Da, pe stradă.

Ce-ți place la antrenamente?

Că mă joc cu copiii și fac sportul meu preferat.

Ca cine vrei să ajungi când o să fii mare?

Când o să fiu mare vreau să ajung ca Ianis Hagi.

Copiii din Coșereni sărbătorind victoria

Care e echipa ta preferată de fotbal? Cu cine ții?

Cu Steaua. Aș vrea să joc la Steaua.

I-ai scris scrisoare lui Moș Crăciun?

Nu încă.

Dar ce-ți dorești de Crăciun?

Mi-aș dori de Crăciun o minge nouă.


Georgiana Iliescu, Executive Director Globalworth Foundation, cea care crede în șansa lui Ionuț și a copiilor din Coșereni

Cadourile de Crăciun pregătite de Fundația Globalworth pentru copiii din Coșereni

Cum ai aflat de povestea lui Ionuț și a școlii de fotbal social din Coșăreni?

Ionuț este un ONG-ist la început de drum și am ales să-l ajutăm și să-i oferim încredere în munca pe care o depune. Este un băiat care a crescut în acea comunitate, în acea zonă extrem de săracă și a ales să se întoarcă și să dea ceva înapoi comunității respective. L-am cunoscut anul trecut, i-am oferit o finanțare pentru un program social de sport. Chiar dacă nu are experiență în managementul proiectelor și în colaborarea cu alți finanțatori, am ales să-l susținem tocmai pentru că ne place să deschidem ușa organizațiilor care se află la început de drum. Ceea ce apreciem la el este că a devenit un adevărat mentor pentru copii, îi iubește foarte mult, iar cei mici ascultă de el.

Mi-aș dori să-l ajutăm în continuare și mi-aș dori să afle și alți potențiali finanțatori despre proiectele lui și despre strădania cu care încearcă să facă educație cu copiii de acolo.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO