Irina Szasz, prima jurnalistă româncă ce l-a cunoscut pe Dalai Lama

 Irina Szasz este primul jurnalist est-european care s-a întâlnit și a obținut un interviu cu Dalai Lama, liderul politic și spiritual al Tibetului, care, din 1959, își conduce poporul aflat în exil, în India; cel mai notoriu refugiat politic al lumii și laureat al unui premiu Nobel pentru pace.

Irina Szasz, jurnalist și producător de televiziune, reporter și realizator al câtorva documentare cu subiecte legate de zona vulnerabilă, marginală a unei societăți românești într-o formare haotică, difuzate la Tele7ABC, apoi la RTL, a decis să încerce cel mai important demers al carierei sale, un dialog cu al XIV-a Dalai Lama. Așa încât, în toamna târzie a lui 2004, jurnalista a reușit să ajungă în nordul Indiei, acolo unde, de aproape 60 de ani, Dalai Lama și-a stabilit rezidența.

Acum cartea pe care a publicat-o în urma acelei întâlniri, „CuMinte la Dalai Lama”, a fost tradusă în spaniolă și maghiară și este disponibilă pe Amazon.com.

De ce ai vrut tu să-l întâlnești pe Dalai Lama?

Irina Szasz: Am să-ți spun acum ceva ce am spus și în carte, varianta ei în limba engleză: „din tot ce mi-am dorit nu s-a întâmplat, dar ce s-a întâmplat e tot ce mi-am dorit!”

La 40 de ani, Maria Magdalena Crișan, un om de televiziune cu o carieră notabilă la TVR Cultural, mi-a spus un lucru extraordinar: „știi, Irina, după 40 de ani trebuie să faci lucruri memorabile!”. Și mi-a rămas asta în minte.

La 40 de ani lucram la PAX TV, prima televiziune digitală de la noi, pe care am ridicat-o cu o echipă de 10 oameni, și mi-am dat seama că nu era destul de memorabil ce făceam și că ar trebui să-mi așez pe hârtie 5 obiective serioase.

Care ar fi acelea?

Irina Szasz: Nu-ți spun decât că a 5-a țintă era Dalai Lama. Era ultima pentru că mi se părea cea mai greu de atins. S-a dovedit apoi că am început cu ea, tocmai pentru că era cea mai complicată.

Din 2004 eu am devenit freelancer, am lucrat pe mai multe proiecte, iar sistemul a devenit din ce în ce mai mizerabil. Dar, ca freelancer, am trimis o scrisoare Casei Regale Tibetane, unde am scris în vreo 7-8 rânduri că sunt un reporter modest din Europa de Est, din România, că țara mea a trecut prin ce au trecut și tibetanii, o ocupație teribilă, care a măcinat tot ce înseamnă caracterul acestei nații. În plus, mai spuneam că sunt conștientă de agenda pe care o are Sfinția Sa, că jurnaliștii așteaptă și doi ani pentru a primi un răspuns pozitiv la o audiență, dar adăugam că sunt dispusă să aștept și, chiar dacă nu mă va primi în această viață, atunci sigur o va face într-o alta.

La 6 ore după ce am trimis scrisoarea, am primit un răspuns. Domnul Tezin Tackla, consilierul personal al Sanctității Sale, i-a prezentat cererile de audiență, iar scrisorica mea, de 6-7 rânduri, a rămas acolo. Dalai Lama a luat-o, a citit-o și a spus: „în 8 luni doresc ca această doamnă să fie în fața mea!”.

De ce crezi că a făcut asta?

Irina Szasz: Dacă citești cartea, înțelegi.

Pentru mine a fost un demers profesional la început, dar s-a dovedit a fi o întâlnire de destin în cele din urmă.

Ce fel de om e el?

Irina Szasz: În primul rând, extrem de modest. Prima mea întrebare a fost legată de cum se definește el, câtă vreme noi știm că este regele în exil al Tibetului, domnul Lotusului Alb, Prezența, cum i se spune în Orient. Iar el mi-a răspuns că este un simplu călugăr buddist, ca atâția alții din spațiul credinței sale.

Hai să ne întoarcem la momentul răspunsului lor. Ce ai făcut mai departe?

Irina Szasz: Lângă scrisoare, eu atașasem și proiectul jurnalistic, în care spuneam că vreau să realizăm interviul filmat, că am intenția de a merge cu ceva timp înainte de întâlnirea cu Dalai Lama și voi rămâne în Nepal, la granița cu Tibetul, timp de cel puțin o lună, să văd ce înseamnă acest spațiu, această lume.

Așa am făcut. Am mers la granița cu Tibetul și am rămas acolo aproape 5 săptămâni, într-o mănăstire buddistă, împreună cu echipa, adică un operator și un fotograf.

Am adunat bani timp de doi ani de zile, pentru ca acest proiect să-mi aparțină în totalitate.

Ce l-ai întrebat pe Dalai Lama?

Irina Szasz: Multe lucruri am avut a-l întreba. Dar uite, una. Am vrut să știu dacă există o karma a națiunilor. Și el mi-a răspuns că există. Apoi am insistat: „există similitudini între națiunea tibetană și a noastră?”, iar el mi-a confirmat: „Da. Exilul”.

Mulți dintre tibetani sunt împrăștiați în întreaga lume, din cauza Chinei. Iar noi, românii, în anii aceia, începusem să plecăm din țară. Iată destinul comun, pe care Dalai Lama îl cunoștea.

Cultura Tibetului, pentru a fi conservată, a trebuit să plece în exil.

Cum te-a schimbat sau influențat acea perioadă petrecută într-un templu buddist din Nepal?

Irina Szasz: Mi-a dat acces la această cultură, la această lume pentru care, cred, occidentul nici nu există, iar asta îți dă o senzație de siguranță. Acolo ai de-a face cu alte valori, iar tibetanii sunt o nație extraordinar de rezistentă, cu un stil de viață pe care nu-l întâlnești decât la poalele Himalayei și în podișurile tibetane.

Mănăstirea unde am stat eu avea aproape 500 de călugări. Acești oameni, timp de 10 zile, se adunau și dansau, cu măști de 200-300 de ani, iar în fiecare palmă a unui tibetan vedeai fotografia lui Dalai Lama. Îl adoră, îl iubesc, iar visul lor este să ajungă în nordul Indiei să-l vadă măcar o dată în viață.

În acele locuri rezistă o civilizație de 5.000 de ani. Sunt oameni autentici, care trăiesc modest, sub un regim ocupațional, oameni care-și păzesc valorile. Am fost într-o casă tibetană, iar când doamna casei a deschis lada de zestre, pe capac era pusă fotografia lui Dalai Lama, fiindcă acolo era singurul loc unde nu putea fi văzut de niciun ochi ostil. E o rezistență extraordinară în acel popor.

Cât de complicat a fost să ajungi la el?

Irina Szasz: Eu am cerut viză de turist pentru India, fără să spun unde merg, fiindcă Dalai Lama, cred, este unul dintre cei mai bine păziți oameni de pe Planetă, cel mai cunoscut refugiat politic din lume.

Nu știu dacă îți amintești povestea cameramanului de la ProTv, Sergiu Matei, care a avut curajul nemaipomenit de a ridica obiectivul și filma când, sub ochii lui, un tibetan care încerca să treacă munții către liderul lui spiritual a fost ucis de gloanțele soldaților chinezi. Dalai Lama a dorit să-l cunoască pe Sergiu Matei, dar nu s-a putut întâlni cu el decât la Varșovia, după vreo doi ani. Nicidecum în India.

Acum cred că înțelegi de ce am ales să spun că merg în India în vacanță. Dar ținta mea era nordul Îndiei, în Dharamshala, unde se află Sfinția Sa de peste 60 de ani. Imaginează-ți acest loc ca pe un Athos, un loc fabulos.

Temple cocoțate în vârf de munte, arhitectura tibetană atât de deosebită, un orășel reconstruit, înviat în cincizeci de ani de către tibetani, un loc oferit de statul indian pentru refugiul tânărului rege și a celor care l-au însoțit, un loc viu, vibrant, colorat, liniștit sub amprenta prezenței auguste, Domnul Lotusului Alb, al XIV-lea Dalai Lama. In fața ochilor mei, Mahya Dharma, reședința regală, înecată în flori și verdeață, păzită strașnic de ofițeri și pază. Porți mari și zeci de tibetani, laici și călugări, așteptând șansa să îl zărească măcar, în plimbările lui neanunțate prin gradină. Mă prezint la poarta palatului și anunț că “ România a sosit”. Mă primește dl Tezin Tackla, consilerul personal al lui Dalai Lama. Ne salutăm ca doi prieteni vechi. Am corespondat opt luni și am pus la punct detaliile întâlnirii. Scanați la poartă exact ca la un aeroport, intrăm în grădina splendidă a reședinței Sfinției Sale. Tibetanii au un cult pentru flori și culoare. Un aer dulce, înmiresmat, sunete stranii din temple, muzica sacră tibetană, instrumente din alte lumi. Merg alături de acest om binevoitor spre locul unde se va desfășura filmarea. Am ajuns cu trei zile mai devreme, asa cum am fost rugată să ajung. Povestesc peripețiile călătoriei și surâsul plin de prietenie al domnului Tackla îmi dă încredere. Ma aștepta o zi mare, nu credeam că voi păși în ea vreodată. În ziua interviului, în dimineața aceea, Sfinția Sa își lua rămas bun de la calugării lui personali.

Știam cu 8 luni înainte în ce zi și la ce oră voi fi primită: 17 noiembrie 2004, o zi de miercuri.

Domnul Tackla mi-a cerut să ajung cu 3 zile mai devreme, ceea ce am și făcut, spre stupoarea consilierului Sfinției Sale, căruia nu i-a venit să creadă că am reușit. „Nu ați spus nimănui unde veniți, așa e?”, m-a întrebat domnul Tackla. „Iată motivul pentru care ați reușit să ajungeți aici!”.

A fost o primire extraordinară.

Am intrat cu operatorul foarte devreme în sala tronului, am instalat camera și am pregătit totul pentru filmare, iar la 10.00 dimineața am fost rugată să merg în curtea palatului, unde se petrecea o procesiune interesantă: 100 de călugări își luau rămas bun de la el, înainte ca Sfinția Sa să plece spre Mongolia.

Atunci l-am văzut pentru prima oară, flancat de 4 gărzi de corp, iar el mișcându-se iute ca o felină, spre locul de întâlnire. Ulterior aveam să aflu că a dorit să mă vadă înainte de interviu, fiindcă se întâmplase înainte ca această întâlnire discretă de dinaintea dialogului programat să-l facă să refuze brusc interviul. Nu știam dar se pare că am trecut la milimetru pe lângă un refuz, nu? (râde)

Acela a fost pentru mine un moment absolut șocant sau amuzant, rămâne de văzut cum îl interpretăm. Toată lumea s-a prosternat. Știi că sunt valuri de oameni care se întind pe jos, iar eu am rămas, ca un măgar, în picioare. (râde) Așa de jenată m-am simțit atunci, încât am rămas neclintită. Eram la doi metri de el. M-a văzut, s-a oprit, s-a uitat la mine, am făcut o plecăciune, a răspuns și el la fel, a zâmbit și a continuat ritualul.

La sfârșitul ritualului, mi-a făcut un gest cu mâna și m-a chemat în palat. Operatorul a filmat acea intrare a lui. Ne-am strâns mâinile, eu i-am oferit așa-numita khata, o eșarfă albă, lungă, pe care el apoi mi-a așezat-o pe după gât și rămân cu ea. O am și acum. Apoi ne-am așezat.

În ce limbă ați vorbit?

Irina Szasz: În engleză. Mi-a și spus că engleza mea, cu engleza lui fac o engleză bună. (râde). Dar ambiția mea era să vorbesc românește în fața lui, motiv pentru care am avut cu mine și un traducător, un om erudit.

Dalai Lama s-a așezat și l-a întrebat pe consilierul lui: „la câte întrebări răspund?”, iar domnul Tackla i-a răspuns: „la 8 din cele 14”. „Și câte minute stăm împreună?”, a continuat Sfinția Sa, „45 de minute”, a venit repede răspunsul consilierului. Atunci Dalai Lama s-a întors către mine și a spus: „Little Lady, (fiindcă așa mi s-a adresat pe parcursul întregii întâlniri) vă răspund la toate întrebările și stăm împreună 4 ore. Sunteți mulțumită?”

Și am rămas 4 ore cu dumnealui.

Eu, de frică să nu mă fac de râs, am învățat pe dinafară toate întrebările. Mai ales că vorbisem înainte cu cineva de la BBC și mă avertizase: „ai mare grijă, că ți se taie picioarele când îl vezi!”

Și așa a fost?

Irina Szasz: Da. E de neimaginat șocul întâlnirii cu un om, rege, zeu (pentru că așa este), un mare inițiat, mult mai mult decât ce se vede la televizor, cu o energie extraordinară.

Domnul Tackla mi-a spus înainte de întâlnire: „veți avea emoții mari, dar după ce vă veți așeza în fața lui, vă veți simți extraordinar de bine.” Și așa a fost.

Am început să-i pun întrebările, în limba română, iar el era foarte atent și-mi spunea că-i plăcea cum sună limba noastră.

Dar la un moment dat am uitat o întrebare și am rămas cu privirea goală, agățată de el. Și-a dat seama și-mi spune: „Ați uitat întrebarea, nu? Nu-i nimic, să vedeți câte uit eu!” Și a început o înșiruire a tuturor lucrurilor care-i scăpau din memorie. Apoi brusc oprește această înșiruire și zice: „acum a venit întrebarea. Vă ascult!” Și așa era, îmi amintisem ce voiam să știu de la el.

Și a mai fost ceva telepatic în întâlnirea noastră: imediat după ce ne-am așezat m-a întrebat dacă mi-am anunțat părinții că am ajuns cu bine, dacă am liniștit-o pe mama. Ar fi putut să mă întrebe de soț sau de copii, eram o femeie de 40 de ani, dar, Sfinția Sa m-a întrebat despre mama.

Am pus multe întrebări, a fost un dialog extraordinar, am încheiat interviul, apoi m-a chemat lângă dumnealui și mi-a zis că știe prin câte am trecut ca să ajung la el. Apoi m-a întrebat dacă sunt mulțumită de filmare, dacă nu vreau să repete ceva.

Eu am rămas fără cuvinte de multe ori în fața dumnealui pe parcurusul dialogului. Așa s-a întâmplat și atunci. Iar Dalai Lama nu a mai așteptat, ci a spus: „perfect, refacem intrarea!”. Apoi aproape că a coordonat el filmarea: i-a spus operatorului unde să stea, i-a arătat unde să stea cealaltă cameră, a ieșit, și-a băgat capul pe ușă și a întrebat: „sunteți pregătită, nu?”, apoi a intrat ca un împărat.

„Știu ce înseamnă filmarea și aș vrea să fiți foarte mulțumită, mai ales că ați făcut un drum atât de lung și ați așteptat atâta vreme”, mi-a explicat la sfârșit de ce a mai zăbovit un timp pentru regia noastră.

Care erau întrebările care te frământau, zi-mi câteva dintre ele!

Irina Szasz: Întâi voiam să-mi spună el cine este. Și mi-a răspuns că este un simplu tibetan și că este ce este datorită destinului.

Poziția lui însă este una deloc de invidiat. N-aș vrea să fiu în locul lui vreodată. Dincolo de faptul că este al XIV-lea Dalai Lama și înmagazinează înțelepciunea celor XIII de dinaintea lui, condiția lui în această lume a noastră este teribilă și îmbrăcată în legende. Se spune că este ultimul Dalai Lama, iar chinezii au brodat mult pe această temă.

Este ce este poate și grație iubirii pe care i-o poartă tibetanii. Acest om, acest zeu este susținut de credința acestor oameni. Funcționează chiar dacă el e în refugiu, iar poporul lui a rămas în Tibet. E o legătură totală între el și tibetani. Nimeni nu a putut-o rupe.

Dalai Lama este foarte modest în toate, dar dincolo de asta, este de o forță incredibilă. Din ce am vorbit cu el, știi la ce concluzie am ajuns? Că e un creștin perfect. (râde)

La final, în contrapartidă, m-a întrebat și el: „ce vă place, little lady?” Iar eu, concentrată să formulez un răspuns memorabil, nu mi-a ieșit pe gură decât acest răspuns: „Perele îmi plac, Sfinția Voastră! Perele!” (râde)

După ce am terminat discuția, l-a rugat pe domnul Tackla să mă lase să filmez ce-mi doresc și așa am ajuns să filmez cum își consultă medium-urile, un ritual amestec de magie și de instituție modernă.

Dalai Lama conduce viitorul acestui popor atât de bătut de soartă consultându-și medium-urile. Sunt aleși 3 copii care, până la o anumită vârstă sunt crescuți într-un anumit fel, spartan, probabil, mănâncă într-un anumit fel, foarte auster, și au parte de o pregătire extraordinară.

În timpul consultării, unul dintre acești tineri călugări este posedat de un spirit, iar Sfinția Sa îi adresează niște întrebări, ce-și primesc răspunsurile de la acest spirit. Din această comunicare, care vine dintr-o altă dimensiune, Dalai Lama știe care sunt alternativele cele mai bune pentru el și tibetani.

La ce ți-au folosit cele 4 ore cu Dalai Lama?

Irina Szasz: Uneori, ca să ajungi la țintă, călătoria poate fi un iad, iar eu am trecut prin iad ca să ajung la Dalai Lama. Așadar, când primești o răsplată și confirmarea că ai anumite calități ca să ajungi la el, nu numai că asta îți dă o putere extraordinară, dar înțelegi niște lucruri extraordinare despre tine: că toleranța mea în călătoriile mele față de meschinăriile, vanitatea și ura celorlalți s-a întâlnit cu toleranța lui, că generozitatea mea de a strânge din dinți și de a mă lupta în toată această poveste, s-a întâlnit cu generozitatea lui.

Este atât de extraordinară generozitatea lui încât te simți egalul lui, iar acesta este meritul său. Iată un privilegiu extraordinar ce am primit.

O întâlnire cu el îți schimbă viața.

După ce a apărut filmul în România și a apărut și cartea i-am scris și i-am mulțumit, apoi i-am spus că proiectul îl consider încheiat. Sfinția Sa rămâne pentru mine ca un membru al familiei mele, am adăugat în scrisoare. Consilierul lui Dalai Lama mi-a trimis răspunsul Sfinției Sale, că-și amintește de mine, iar ce cred eu că s-a terminat, abia începe.

Și are dreptate?

Irina Szasz: Da.

De ce?

Irina Szasz: Întotdeauna am considerat că meseria mea este lucrul extraordinar care mi s-a întâmplat. Sunt o fată simplă, de la țară, căreia i s-au întâmplat lucruri senzaționale, care a descoperit un talant. Atunci am început să muncesc acest talant, darul scrisului, care a venit în urma acestei întâlniri.

CuMinte la Dalai Lama , cartea pe care am început-o grație acestei întâlniri a fost reeditată de trei ori, a fost tradusa în limba engleză, de un om excepțional, Alistair Yan Blyth; în limba spaniolă (am avut lansarea la Madrid), apoi a fost tradusă și în limba maghiară de Judith Ferencz. Aceasta din urmă va apărea în curând.

Acum sunt pe ultima sută de metri cu a doua carte și muncesc la a treia. Sper să îmi iasă toate. Cum ți-am spus, mă ocup de lucruri mărunte, de cele mari se ocupă cei mărunți.

 Cum e să stai în fața unui astfel de om, cu o asemenea energie?

Irina Szasz: În meseria mea, oricine stă în fața mea, are microfonul, iar eu îi adresez întrebările, este un Dalai Lama. Știi cum e în acest est de Europă, meschin, unde spunem „sărut mâinile” vânzătoarei, dar mergem acasă și ne batem nevasta. Eu am pretenția de la mine să îi tratez pe toți la fel.

În spațiul nostru ortodox (eu sunt protestantă dar mare iubitoare de mistică ortodoxă) am întâlnit un astfel de om, ca Dalai Lama, pe părintele Arsenie Papacioc, căruia i-am luat un interviu. Apoi aș mai spune despre Matthieu Ricard, purtătorul de cuvânt al lui Dalai Lama în Europa, pe care l-am văzut în prima mea călătorie și care locuia în mănăstirea în care am stat și eu. El este considerat cel mai fericit om din lume, un om cu un destin extraordinar: francez de origine, a terminat studii de fizică, iar la 30 de ani a părăsit occidentul și s-a mutat în orient. Este călugăr buddist, a scris foarte multe cărți și este un mare fotograf al Tibetului.

Ce au în comun acești doi oameni: Arsenie Papacioc și Matthieu Ricard?

Irina Szasz: Modestia, generozitatea și un destin exemplar.

E foarte multă denigrare în privința tuturor ritualurilor ce țin de credință, de exercitarea ei.

Irina Szasz: Într-o țară ca a noastră nu se cade să-ți bați joc de credința oamenilor. Nimeni nu știe câte kilograme de Dumnezeu duce fiecare cu el. Iar pelerinajul, într-o țară ca a noastră, este probabil singurul lucru care a mai rămas multor oameni, legătura extraordinară cu Dumnezeu, adică aceea care te face puternic. Nu cred că o instituție a statului poate înlocui asta.

Avem nevoie de credință? Fiindcă sunt mulți care spun că am face bine să mai lăsăm babele și superstițiile și să punem preț pe știință.

Irina Szasz: Nu poți reduce credința la babe și la superstiții, chiar dacă doamnele babe or fi și ele niște oameni cu povești de viață extraordinare. Disprețul acesta nu este deloc creștin.

Credința este nădejdea noastră.