Isabelle Huppert, un chirurg fin al cinematografiei

În cel mai recent interviu, acordat publicaţiei The Guardian, actriţa franceză Isabelle Huppert recunoaşte că una din plăcerile vinovate este aceea de a se imagina un ucigaş sadic şi manipulator, de genul celor din cărţile Agathei Christie. Dacă te gândeşti la rolurile ei extrem de diferite de până acum, dar mai ales, la versatilitatea sa extraordinară, este o chestiune absolut predictibilă ca Huppert să interpretezte, într-o zi, un astfel de personaj.

A dovedit că poate juca orice încă din 1977, când şi-a făcut senzaţionalul debut în ”The Lacemaker” (pentru care a fost numită cel mai promiţător debutant la premiile Bafta). De atunci, a apărut în mai mult de 120 de filme devenind cea mai nominalizată actriţă pentru premiul César (16 nominalizări).  

Născută la Paris pe 16 martie, 1953, ca fiică a unei profesoare de engleză şi a unui antreprenor, Huppert, în vârstă astăzi de 65 de ani, a început să frecventeze primele cursuri de actorie la vârsta de 14 ani. Până la 18 ani, îşi filma primul film, iar la 23 de ani, era deja un star de cinema internaţional. De atunci, a apărut constant în filme (uneori în trei filme pe an) cu mize mari, cu mesaje puternice, de multe ori personajele sale incomodând, trezind întrebări pertinente, deranjând, creând controverse.
A fost prostituată notabilă (”Eva”, al lui Benoît Jacquot), dezechilibrată sexual (”The Piano Teacher”, Michael Haneke), profesoară de filozofie (”Things to Come”, de Mia Hansen-Love), mamă şi soţie neîmplinită (”Madame Bovary”, de Claude Chabrol).

„Filmele mele dau acestor femei o voce, pentru că, deşi trăiesc la marginea societăţii, sunt acolo: femei care trăiesc vieţi brutale. Este o brutalitate pe care niciodată nu au căutat-o”, declara actriţa, câdva, pentru Zeit Magazine.

Huppert a apărut şi în producţii americane precum westernul ”Heaven’s Gate” (1980), comedia existenţială ”I Heart Huckabees” (2004) sau trilogia ”The Disappearance of Eleanor Rigby” (2013-14) şi şi-a dovedit talentul şi în teatru (aşa cum a făcut-o în ”4.48 Psychosis”, o reinterpretare a celebrei piese „Un tramvai numit Dorinţă”, de Tennessee Williams).

În aproape toate a fost femeia extraordinară marcată de tragedie şi învăluită în mister, distantă şi al naibi de sexi. Aceasta este însă doar imaginea pe care a reuşit să o creeze pe ecran graţie unui joc actoricesc unic, actriţa fiind în viaţa reala o femeie absolut fermecătoare, caldă şi iubitoare (este căsătorită de mult timp cu regizorul Ronald Chammah şi are trei copii).

Huppert are capacitatea de a exprima stările şi starea psihică a personajelor sale cu o precizie şi o mare sensibilitate. Iar acest lucru l-a învăţat din realitatea proximă: ”Ficţiunea are tendinţa de a exagera lucrurile”, spunea ea într-un interviu acordat The Financial Times în iulie 2017. „Dar când mă uit la oamenii de pe stradă, mi se pare că majoritatea au o privire goală”, mai spunea aceasta fiind convinsă că pentru a intensifica nişte stări, nişte trăsături, trebuie să iei, nu să adaugi.

Interpretările ei provocatoare au câştigat deja numeroase premii, unele dintre cele mai importante din industria cinematografică: César, European Film, Ursul de Aur, Globul de Aur. Singurul care-i lipseşte este Oscarul, premiu pentru care a fost nominalizată pentru prima dată anul trecut, cu „Elle”, al lui Paul Verhoeven.

Preferata unor regizori ca Michael Haneke, Paul Verhoeven, Claude Chabrol sau Bob Wilson, Isabelle Huppert este astăzi una dintre cele mai bune actriţe din istoria cinema-ului, nu datorită norocului – „Norocul nu cade în mod miraculos din cer” -, ci datorită talentului ei indubitabil şi a credinţei că poată să vorbească, prin el, lumii întregi. ”Oricine poate crea condiţii pentru propria fericire”, spunea ea cândva recunoscând că a avut o încredere fără margini în ceea ce face: „Nu mă îndoiesc niciodată, nu am nici o teamă. Există atât de multe alte domenii în care nu sunt aşa … Când trec pe stradă, când mă întâlnesc cu oamenii… Dar atunci când joc, nimic nu mă poate intimida, actoria nu este niciodată un obstacol, o fac fără să mă gândesc. E ca atunci când mănânci sau bei”.