IT-ist cu un job mult-râvnit într-o corporaţie, și-a dat demisia fără să aibă vreo idee despre viitor. Astăzi este actor, coregraf și director de festival de teatru non-verbal. Paul Cimpoieru: „Am avut curajul să mă provoc, poate de-aia am şi ajuns aşa, en retard, la teatru, la 27 de ani”

Paul Cimpoieru este exemplul viu că dacă ai curaj să-ţi urmezi instinctul şi pasiunea îţi poţi transforma viaţa la 180 de grade. Şi că atunci când faci ceea ce te face să te simţi viu, găseşti mai uşor soluţii pentru momentele grele, inerente în viaţa oricăruia dintre noi. IT-ist de succes în primii ani de după terminarea facultăţii, cu un job mult-râvnit într-o corporaţie, Paul Cimpoieru a realizat la un moment dat că nu vrea şi nu mai poate să-şi ducă viaţa în acel fel. Şi-a dat demisia fără să aibă nicio idee despre ce va face în viitor, însă viaţa şi deschiderea lui către lume i-au arătat drumul. Astăzi este actor, coregraf, directorul Companiei 9 şi al primului festival de teatru non-verbal din România. Mai mult decât toate astea este însă un om care caută binele oriunde în jurul său şi încearcă din răsputeri să îl dea mai departe.

Paul, ai ales o cale nu prea bătătorită. Cum e viaţa de artist independent în România?

E completă și complexă. E utopică. Aș putea-o defini cu o replică cu care se încheie Pescărușul lui Cehov, care spune că nu e despre glorie, despre faimă, despre aplauze, e despre puterea și curajul de a merge mai departe, de a continua. Dar asta cred că se aplică în multe domenii, chiar și la tine, chiar și în chestii din viață.

E completă în sensul că faci de toate. Eu am o companie de teatru independent. Am crezut eu că se poate să faci antreprenoriat cultural.

Exact la asta m-am gândit când ţi-am pus prima întrebare.

Am stat în America vreo 2 ani şi când te întorci de acolo vii cu oarecare aripi, cu idei, te inspiri, te entuziasmezi. Eu făcusem deja înainte, împreună cu o colegă, o companie – Two of Us, unde făceam un fel de formate pe care le vindeam în stânga și-n dreapta. Le vindeam în sensul că aveam diverse colaborări: cu Alexandru Tomescu, Doina Lavric, Grigore Leșe. După America am zis că e cazul să lărgim lucrurile. Au venit niște actori în jurul meu și am făcut această companie la care sunt și măturător și făcător de lumini și omul tehnic și plătitorul de chirie și PR. De aceea spun că e şi completă și complexă.

Între timp am rămas eu. Colega mea a ales să meargă la mănăstire. Când pornești la drumul ăsta sunt fel şi fel de așteptări, de iluzii, de căderi şi ridicări. Şi nu spun că era o persoană slabă, ci din contră, cred că și-ar fi dorit mai mult de la această misiune pe care cumva ţi-o arogi. Nu cu sensul că ești tu Zeus, Deus, ci cu sensul că ai menirea de a vorbi. Preotul, artistul și profesorul n-au meserii, au misiuni. Şi probabil că împlinirea misiunii, aşa cum o vedeam noi atunci, nu a satisfăcut-o şi a ales calea care o împlineşte.

Tu ai rămas însă pe drumul ăsta.

Când a plecat colega mea am simțit că nu mai am o aripă. M-am gândit ce să fac şi am zis că trebuie să merg mai departe. Cred încă în misiunea asta, cred că merită să vorbești. Nu faci decât să fii cu omul, pentru om și pentru tine. Dacă ai ceva de dat şi eu încă simt asta şi dacă ţi se mai şi confirmă câteodată din afară, prinzi curaj şi mergi mai departe.

Eu am luat un spaţiu la fabrica Pionierul şi continui încă, dar e foarte greu concurenţial pentru că nu e o piaţă deschisă. În plus, cultura e ultimul produs pe care îl cumpără cineva în ziua de azi şi în România de azi. Din această disperare am transformat spațiul de la Pionierul într-un teatru underground, unde să poți să te manifești, să nu mai aștepți să te invite cineva sau să te vadă cineva. Aici tu îţi faci teatru în teatru, crești și la un moment dat se va întâmpla.

Ai povestit de întoarcerea din America. Cum ai ajuns acolo? Cred că ești printre puținii români care au ajuns la The Actors Studio.

Mai sunt acolo 2 români: Cosmin Chivu, care e şi profesor la universitate și Mihaela Mihuț, amândoi plecaţi de foarte mult timp. A fost o bucurie să-i descopăr acolo.

Cum am ajuns? La fel de utopic cam cum e viața mea.

Eram în turneu cu un spectacol care se numea la fel ca şi compania de atunci, Two of Us. Era foarte frumos, foarte empatic şi foarte plimbat prin lume. Am ajuns cu el, în acelaşi timp, la 2 festivaluri: în New York şi în Washington. O profesoară româncă ne-a văzut, ne-a apreciat şi ne-a propus să mai stăm, să vedem cum e viaţa de acolo, să vedem Broadway-ul. Era un miraj, mai ales atunci, în 2014.

Ana, partenera mea de scenă, visa să ajungă pe Broadway, să vadă step, musical. Eu visam film şi The Actors Studio, aşa că m-am dus acolo şi m-am apucat să bat la uşă. M-au dat afară de vreo 3 ori. Am început să bat pe la geam, spunând că nu vreau decât să învăţ. Nu se poate însă, că The Actors Studio e o ligă închisă, n-ai voie doar pentru că vrei. Într-un final am zis că doar vreau să le las nişte CV-uri şi materiale video, să vadă ce se întâmplă. Şi asta a fost tot atunci!

Tha Actors Studio nu funcţionează ca o universitate sau ca nişte cursuri. E un fel de templu al actoriei unde au dezvoltat această metodă Stanislavski. Bazele au fost puse prin 1938. Acum, preşedinte de onoare e Al Pacino. Prin `78 a fost Paul Newman. E un loc în care se întâlnesc marii oameni ai lor şi repetă, îşi dau cu părerea, experimentează. E un loc de încredere cu oameni de încredere. Nu intră oricine oricum, nimeni nu are voie să facă poze. E un proces în lucru în care actorii mari pot veni şi se pot face de râs fără să fie cineva care să îi surprindă în timpul ăsta şi să dea imaginile mai departe. E un loc de încercări şi de căutări.

Am văzut că nu pot intra, m-am întors în ţară. Asta era în octombrie. În ianuarie eram într-un alt turneu, în Turcia şi Grecia, când mă sună din America şi îmi spun că board-ul s-a gândit şi că li se pare foarte mişto ce fac eu, că nu au avut un non-verbal în 75 de ani şi vor să îmi ofere o bursă. Eu, fiind atunci în turneu, le-am zis că a trecut timpul, am lucruri antamate, nu pot să vin. Era şi orgoliul meu oltenesc la mijloc, normal. Mi-au mai dat apoi un mesaj şi mi-au spus că nu oricine primeşte o asemenea şansă. Le-am zis şi eu că trebuie să mă gândesc.

Paul Cimpoieru: „Simțind că nu mai pot cu lucrurile tehnice şi că era altceva care creștea în mine mi-am dat demisia. Mă simţeam așa, ca un Mercedes cu care mergi în relanti sau când ai un Ferrari și cari cartofi cu el”

M-am întors în țară și când le-am spus prietenilor apropiaţi de ofertă mi-au zis că nu am cum să nu plec. Au făcut chetă şi cu 2 milioane de la unu, 3 milioane de la altul, am adunat 20 de milioane şi am luat biletul. Am plecat cu 2 milioane, de buzunar, dar nu aveam dolari luaţi. Şi în benzinărie – că Dumnezeu vrea doar să vadă că faci, că vrei să te mişti – mă duc să plătesc şi în faţa mea era un american care îi spunea casierului că nu are lei, are doar dolari. Am făcut schimb de bani cu el şi aşa am plecat în America cu 50 de dolari.

Cum a fost experiența?

Unică și totală, cu bune și rele. America e o lume nebună. Am stat aproape 2 ani și a fost un du-te-vino continuu. The Actors Studio este, într-adevăr, un templu. Ajungând acolo am primit acest Green Card, acest Life Time Member care mi-a permis să intru, să observ, apoi să lucrez cu oamenii din interior, cu nume mari. Mersul e aşa: cineva te vede, te propune, apoi te introduce uşor-uşor în echipele de lucru şi primeşti şansa să creşti şi să înveţi.

Eu eram pentru ei ceva exotic, un ţigan din Europa a cărui limbă română suna a rusă. Energia era însă cea care conta cu adevărat. Am avut un coach, un irlandez pentru că ăsta e un lucru foarte bun în America, mulţi dintre mentorii sau profesorii de acolo devin coachi personali. Te iau în echipa lor și crești alături de ea, pentru că e important pentru ei să dea mai departe.

În România mă întreabă dacă am diplomă, ce să mă mai înveţe cineva şi fără bani, cum făceau ei. Acolo, din contră, dacă nu considera că e el potrivit te recomanda altcuiva care putea să te ajute.  

A fost o experienţă foarte bogată şi intensă. Învăţai mult şi învăţai inclusiv privind, pentru că mergeai la toate sesiunile, aveai acces la tot ce se întâmpla în interior. O altă chestie foarte mişto este că sunt foarte deschişi la a încerca. Deşi e o metodă clasică şi tradiţională, își propuneau să aibă cel puțin 5 versiuni ale aceluiași personaj. Pe Iuda îl făceau și gay şi negru și rapper și clasic și din toate căutările astea găseai mici nuanțe de adevăr. Că până la urmă și noi, ca oameni, avem valenţe multiple: sunt eu băiat bun și vesel, dar sunt și melancolic, am și violențele mele, am și tristeți. Şi atunci, din toate căutările astea, îi găseau o paletă foarte mișto. Asta a fost o altă lecție foarte bună.

Citeşte şi: Iulian Postelnicu, actor și scenarist: „Mi-ar plăcea să cuceresc Hollywood-ul, dar sunt realist: am deja 44 de ani, nu sunt Brad Pitt, am urechile de pot să zbor cu ele, ce să fac? Să mint că am 12 ani?”

Actoria, ca actoria. Cum a fost viaţa în America?

Am trăit visul american acolo, cu tot ce înseamnă el. Ca să pot să mă susțin între sesiunile de la The Actors Studio m-am angajat la un bar. Nu neapărat ca să mănânc, cât să duc acasă, la copil, niște cadouri atunci când mă întorc. Când ajungi acolo şi vezi o mulţime de magazine cu Lego, cu tot felul de lucruri, înnebuneşti, te gândești doar la copil.

Parcursul de viață americană, când zici că a fost taximetrist, a fost pizzar, a fost vânzător, intri în el, vrei, nu vrei. Ăsta-i malaxorul american, ăsta e vortexul. Şi munceam într-un bar, la niște egipteni, eram busboy şi a fost inclusiv aia o experiență minunată.

Apoi am început să fac și un fel de voluntariat la cel mai mare teatru de dans, The Joy Theater, am intrat în 3 companii de dans și mișcare, mergeam la audiții. În paralel îmi țineam și partea artistică şi cred că în felul ăsta la finalul zilei câştigi nişte roade.

De-aia spun eu că am trăit visul american, pentru că având dorinţa de a face, lucrurile se întâmplau. Am avut parte de întâlniri, de oameni care credeau în ceea ce făceam eu. Chiar dacă eram diferit ca limbaj, ca energie, ca mesaj, lucrul ăsta îi incita. Am ajuns să joc la Lincoln Center, locul în care eu la început mergeam şi mă uitam la afişe, la spectacole, mergeam ca studentul, prin spate, să o văd pe Alina Cojocaru când îşi termina baletul. Apoi am ajuns şi eu să joc acolo.

Acolo au curiozitate, vor să definească, să inventeze ceva nou şi să-l împingă mai departe. Iar asta mă face să mă întorc la viața de artist independent din România, care e grea fiindcă mi se pare că publicul nu e atât de curios pe cât e de snob. Şi în America e snob, sigur, dar la noi prea mulţi pare că vor să meargă doar la Teatrul Naţional şi doar dacă joacă Maia – cu tot respectul pentru dumneaei – sau dacă sunt doar 2 actori în loc de 10 nu e bine, că nu merită să dai bani pentru doar 2 actori.

Ai spus şi tu că faci ceva nişat. Cum ai ajuns să faci asta? De unde pasiunea?

Nu eu am ales, ci am fost ales. Eu am fost inginer, n-am avut nimic nici în clin, nici în mânecă cu așa ceva.

Aşa! Tu ai făcut o facultate tehnică. Până atunci n-ai avut nicio înclinație în zona asta artistică?

M-au trimis ai mei de voie, de nevoie la dansuri populare. Ziceau că mă mişc ca un lemn şi că îi fac de râs în sat. (n.r.: râde) Eu, fiind din Oltenia, îţi dai seama că trebuia să joc și să fiu prezent. Asta a fost pornirea: „Nu mai fi de lemn, mișcă-te.” După aia mergeam la nunți şi mă făceam de râs, că oamenii ăia joacă, nu stau să se uite.

Există o vorbă pentru asta: păcălici de oltean.

Exact aşa! Următoarea lecţie, masterclass-ul, a fost în discotecile din Bucureşti. Eu sunt o fire curioasă și îmi place să observ și omul și viața. Mergeam în discoteci – mi se părea oricum fascinant – și furam stiluri de dans şi le combinam. Luam ce mi se părea mişto, ce nu îmi plăcea ignoram. Şi mai am o chestie, că nu mă temeam că mă fac de râs. La mine nivelul de umilinţă e foarte jos cât timp eu mă simt bine. Iar asta cred că m-a ajutat să încerc lucruri.

Deci ceva a fost acolo!

Ceva instinctual, probabil. De-aia spun că arta m-a ales pe mine, că aşa am ajuns şi în compania lui Dan Puric, Passe-Partout, o companie înspre pantomimă, dar una clasică, gestuală, comportamentală, în care nu eşti vopsit şi nu ai mănuși, à la Marcel Marceau, și mult mai liberă în exprimare şi mai dinamică. Apoi am ajuns în compania lui Gigi Căciuleanu, care făcea un dans contemporan un pic mai abstract. Acolo era o altă zonă a mişcărilor, mai largi.

Ideea e că totul e o alchimie. Eu, când m-am dus la acea audiție, la Dan Puric, am fost singurul neactor care a trecut mai departe.

Cum ai ajuns tu la acea audiţie?

Simțind că nu mai pot cu lucrurile tehnice şi că era altceva care creștea în mine mi-am dat demisia. Mă simţeam așa, ca un Mercedes cu care mergi în relanti sau când ai un Ferrari și cari cartofi cu el. Eu, la birou, nu făceam decât să fac excell-uri şi înnebuneam pe scaun. Ajunsesem să întreb dacă a dat cineva ceva la printat, dacă are nevoie vreun coleg de ajutor, orice ca să mă ridic de acolo.

Şi acolo a fost însă o poveste foarte frumoasă, cu intrarea în Vodafone. Era un succes să fii acolo pe vremea aceea. Plus că fusese concursul „10 pentru România”, eu îl câștigasem, se presupunea că sunt cel mai bun IT-ist din România, dar eu, în sinea mea, eram precum pisica care se vrea tigru. Eram Project Manager, dar mă visam altceva.

Nici la teatru nu am vrut să mă duc. Nu ştiam că asta vreau. Asta e și mai fascinant și miraculos, că eu mi-am dat demisia știind doar că nu vreau să mai continui cu chestia asta. Am stat 3 luni de zile la Portiţa, ca să uit de tot, să mă spăl şi în octombrie am zis că e timpul să mă întorc în societate. Şi luând ziarul să caut un job am găsit un anunț pus greșit la oferta de muncă. Doamna de la Teatrul Naţional a dat într-o singură zi acel anunţ greşit, într-o altă categorie şi aşa l-am văzut eu. M-am înscris imediat şi am fost singurul neactor de acolo.

Tu nu erai nici actor, nici dansator, dar te-ai dus la audiţie la compania lui Dan Puric? Ce-ţi imaginai?

Simţeam lucrurile mele. Găsirea noastră, drumul către noi e câteodată mai direct, şlefuim la noi ca Brâncuşi atunci când îşi făcea Păsările, iar alţii au mai multe meandre, à la Picasso. Și drumul meu, cu ocolișuri, a însemnat să renunţ la multe chestii, dar şi să am curajul şi sinceritatea să zic: „Ăsta nu e al meu, nu e pentru mine.” Am avut curajul să mă sustrag şi să mă provoc, poate de-aia am şi ajuns aşa, en retard, la teatru, la 27 de ani. Şi când am ajuns, nu ştiam unde ajung. Am zis doar că nu vreau să mai fac lucrurile acelea, atâta tot.

Şi ai văzut anunţul din ziar.

A apărut acel anunț, l-am acceptat cu curaj şi cu bucurie, dar când m-am dus acolo m-au întrebat cei din comisie ce am terminat şi le-am spus că Politehnica. Unul dintre membrii comisiei mi-a zis imediat să ies din sală, cum de-mi permit să merg acolo. Domnul Puric a zis însă să rămân, că poate am ceva de spus. Şi ăsta a rămas de atunci motorul meu.

Am spus atunci că într-adevăr, am ceva de spus şi asta mă întreb şi eu ori de câte ori simt mai greu drumul acesta cultural. Mai am ceva de spus? Mai am. Atunci, Doamne, lasă-mă să duc lupta mai departe. Lasă-mă să dau mărturie vieții, să spun că miracolul e aici, să spun poveștile astea care poate ajută alți ochi. La rândul meu pe mine m-au ajutat poveștile altor oameni.

Paul Cimpoieru: „Am ales să mă întorc acasă, unde pot să mă opresc pe stradă şi să privesc cerul, să fug la mare doar ca să beau o cafea. Ăsta e un lux pe care nu ţi-l permiţi dacă stai în New York”

Viaţa m-a adus la Dan Puric, apoi la Gigi Căciuleanu, la The Actors Studio şi s-a creat aşa o alchimie din care a ieşit acest gen de teatru pe care eu îl numesc Poetry in Motion. Am făcut şi festivalul Emotion in Motion, emoţii în mişcare pentru că pentru mine teatrul nu înseamnă decât emoţii şi să povesteşti.

Plecând cu lucrurile astea în cap nu m-am blocat la nimic: am făcut şi step, vin cu mişcare, şi vorbesc în spectacolele mele. Mă mai întreabă cineva: „Dar tu ce faci?” Spun o poveste, asta fac. Şi când ajung să vină la spectacol descoperă că e empatic şi foarte viu. Scriind poveştile astea eu îmi iau inima şi o împart cu tine. Nu e nimic grandios, suntem doar oameni care împărțim un lucru adevărat. Cred că asta a şi fost şansa mea, că lumea care vine simte. Eu fac un teatru senzorial al emoţiilor. Nu știu să-l definesc.

Câteodată e greu tocmai din cauza asta pentru că lumea zice că nu mă poate lua la Festivalul Naţional, că nu ştie unde să mă încadreze. Dar de ce trebuie să mă încadrezi? Câteodată etichetarea înseamnă uniformizare.

Un lucru foarte mișto, care m-a urmărit în procesul ăsta al meu și care îmi place și pe care îl spun mereu când predau sau când țin câte un workshop – nu-i a mea, e a lui Beethoven – zice că nu e nicio regulă pe care să nu o încalci atunci când poți să faci mai frumos. Trebuie să știi regulile, dar ai toată libertatea.

Îţi recomandăm şi: István Teglas, actorul ce azi stă la aceeași masă cu Mălăiele sau Cristi Puiu după ani de zile de muncă și luptă cu propriile fantasme și frustrări: accentul maghiar și homosexualitatea

Dacă tot am ajuns la capitolul ăsta, spune-mi unde te vedem în perioada următoare.

Asta face parte din utopia vieții de artist independent. Culmea, am jucat pe 9 octombrie la Teatrul Național. Am închiriat sala, m-am dus și am zis: „Dacă voi nu mă vreți, mă vreau eu.” Ideea a fost să facem un pic mai vizibil teatrul nostru în faţa publicului.

La un moment dat am făcut un studiu antropologic şi am urmărit să văd ce-i interesează pe oameni. Am vrut să văd ce-i face să aleagă: autorul – Shakespeare, Caragiale, Rebreanu, numele – Don Quijote, Ion, artiştii care joacă – Maia, Mălăele, Tudor Chirilă sau locul unde se ţine – Bulandra, unde e mereu vândut, Teatrul Naţional. Lucrurile astea contează pentru publicul român.

Dacă tu spui Paul Cimpoieru și spui… Fac o completare acum: spectacolul acum se cheamă Love, dar el se chema Homo Love. E o trilogie care are Homo Americanus, Homo Love și Homo Zeus, totul venind de la povestea cu Pilat și Iisus când, judecându-l pe Iisus Pilat iese și zice mulțimii: „Eu nu i-am găsit nicio vină acestui om. Trebuie să eliberez pe cineva, pe Baraba, tâlharul sau pe Iisus.” Şi iese şi zice: „Ecce homo!” Iată omul! De acolo am pornit și trilogia arată omul contemporan, cum e sus, apoi jos, cu plus şi cu minus. Numai cu pudicitatea Teatrului Naţional a cerut schimbarea numelui din Homo Love în Love.

Mă întorc acum. OK, joacă Paul Cimpoieru, un faimos necunoscut într-un gen de teatru la fel de necunoscut. Îţi dai seama că nu va veni nimeni la teatru. Bine, aveam niște aliați, aveam premii, multe premii, dar sunt ca în știrile alea despre copiii care au luat premiul I la Informatică, Matematică. În câteva clipe s-a uitat deja. Aşa simt şi eu. Mă întorceam de la tot felul de festivaluri cu premii, îmi scriam şi dădeam singur comunicate de presă, le trimiteam către agenţii, poate, poate interesa pe cineva. Din 100 de mesaje poate 2-3 oameni, ca tine, cu sufletul deschis sau care înțeleg și altfel viața, publicau ceva despre noi. Ei, toate premiile astea nu contează în lumea de azi, de aceea am decis să duc piesa şi la Teatrul Naţional.

Tot luna asta o să fiu la Timișoara, unde o să facem primul Festival de teatru nonverbal din România. Ar trebui să fie o mare bucurie că se împlinește ceva, dar e atât de greu încât nici nu ştiu să mă mai bucur. Sunt Director artistic, fiindcă nu știu cu banii, sunt foarte aerian, dar compania mea, ONG-ul meu ajunge în sfârşit să facă Emotion in Motion. Avem invitați din zona noastră, din Ungaria, Cehia, Serbia, Macedonia, Bulgaria și, bineînţeles, România. O să joc și eu acolo. E prima ediție, să sperăm că va fi şi a 2-a.

Mai nou joci şi într-un serial, în Groapa. Cum este să schimbi registrul?

Și asta face parte tot din dorința de a ajunge la public. Diferenţa este că în film nu e mărturisirea mea, acolo nu pot să mă manifest precum o fac pe scenă, dar se pare că lumea funcţionează cu idoli de ecran şi ca să-i aduc către teatru am luat această provocare. Nu am mare participare acolo, mare prezență, dar câteodată contează. De-a lungul vieții am învățat că înhami la căruța ta şi caii tăi şi pe ai celorlalţi ca să poţi face lucrurile să meargă.

Bine, tu ai mai jucat în filme, dar de lungmetraj.

Da, e o zonă care mă interesează, în care mi-aș dori să evoluez. Însă nu ştiu exact ce să zic. Mă gândesc deseori noaptea că nu am aceeași bucurie a manifestării pe care o am când sunt cu mine, unde e o lume a mea. În film e o lume cu mai mulți, trebuie să te adaptezi, să vezi ce vrea să spună regizorul, să afli bucuria lui ca apoi să vorbești tu, ca unealtă pentru el.

E o experienţă complet diferită faţă de tot ce faci tu în mod normal.

Da, dar nu zic că îmi displace. Dimpotrivă, mă incită și chiar vreau mai mult. Şi la Groapa e o chestie foarte mișto, fiindcă se întâmplă lucruri aproape zilnic. Sunt filmări, mergi acolo, sunt colegi noi, generoși. E o zonă un pic mai rapidă față de cinema, dar ambele experiențe sunt foarte bune.

Îţi spuneam că am plecat la drum pentru că simţeam că trebuie să spun ceva. Acum o să vedem canalul prin care ajung să fac asta. Cine știe ce planuri are Dumnezeu pentru noi!

Ce îți dorești pe mai departe?

Uite, s-a întâmplat ceva nou în viaţa mea. Timp de 20 de ani eu n-am făcut şcoală în domeniu, am refuzat lucrul ăsta. Venind din America eram foarte bine centrat în mine, în bucuria mea, în căutările mele şi am zis că nu am nevoie de hârtii. Deși m-am lovit de nevoia de hârtii de foarte multe ori, am fost și mai orgolios şi am refuzat să merg în direcția asta. Anul ăsta, după fix 20 de ani, s-a întâmplat să dau la master de actorie. Zilele trecute am aflat că am fost admis, a fost o nebunie. Dar uite cum e viaţa, dacă tu o accepţi şi laşi uşa deschisă, ea dă buzna peste tine.

Aşa că am intrat la Master de Actorie, Tehnici de înnoire ale expresiei artistice şi a fost emoționant pentru mine să dau încă o dată audiție, ca atunci când am intrat la teatru, la Dan Puric și mă și gândeam ce a trecut prin mine. Ajungând aici mă întreb și eu pe mine ce îmi doresc și mi-am dat seama că mă bucuram foarte mult că am intrat. Culmea, nu e deloc o alegere pentru hârtii că ce n-am făcut până acum n-aș face nici de acum încolo.

Mă întrebai ce îmi doresc. Vreau să mă pot manifesta în continuare, să spun aceste povești ale mele în care cred. Îmi doresc să crească și Festivalul, să devină o tradiție. Sunt oameni care vin din urmă și e bine să fie şi acest festival. Un artist are nevoie de spaţiu de manifestare.

Sunt lucruri care îţi obosesc aripile. Chiar anul ăsta am avut o discuţie cu mine, dacă să mă las sau nu. M-am întrebat dacă nu ar fi momentul să mă retrag, să mă conformez, să mă domolesc un pic cu visele. Tu știi că ești pe un drum bun, mergi afară, la festivaluri şi vezi că nu eşti greşit, dar tot e un pic greu. Vezi apoi că totuşi e bine ce faci, primeşti feedback-urile publicului şi încurajarea lui. Şi până la urmă, despre asta este vorba. Nu e vorba de premii, ca valoare sau de glorie. E vorba de bucuria pe care o împart cu ceilalţi.

Paul, te-ai gândit vreodată că poate ai fi reușit mai multe sau mai ușor în altă parte?

Eu știu că da, dar refuz să mă gândesc la asta. Şi prietenii îmi mai zic că locul meu nu e aici. Da, era mai ușor afară, dar asta nu înseamnă că acolo fug câinii cu covrigi în coadă.

Mă gândeam că poate e mai multă deschidere.

În America lucrurile se nivelau. Îţi spuneam că aveam deja colaborări, aveam castinguri în fiecare săptămână. Acolo lucrurile sunt mult mai active. Nu înseamnă că e ușor, dar fiind deschiderea lor, e altfel. Ei îţi cer să le arăţi ce poţi. Nu îi cine ești, al cui ești, cine te-a trimis, ce diplomă ai. Poți să fii cât se poate de nebun că America e o țară de nebuni frumoși, iar ei îţi dau credit. Asta se întâmplă şi pe Broadway, ajungi acolo, dar e foarte mare provocarea pentru că dacă ţi-ai rupt picioarele a doua oară nu te mai invită. Prima şansă însă o primeşti.

Profesional eu eram foarte, foarte bine acolo. Personal – copil, viaţă şi ca suflet nu rezonam cu vortexul ăla nebun, cu ritmul de acolo. Am ales să mă întorc acasă, unde pot să mă opresc pe stradă şi să privesc cerul, să fug la mare doar ca să beau o cafea. Ăsta e un lux pe care nu ţi-l permiţi dacă stai în New York. În România îţi permiţi să opreşti timpul, îţi permiţi acel dolce far niente să te opreşti să te uiţi la un porumbel care se reflectă într-o baltă. Începe şi la noi să dispară asta, dar încă mai avem umanitate. Este miracolul mic, cel de zi cu zi, la firul ierbii, care poate să însemne doar că te oprești pe o bancă, fiindcă ori ai obosit ori vrei să inspiri aerul curat ori să vezi nişte mașini și atunci tu primești niște lucruri foarte bune pentru tine.

Şi culmea e că viața vine înapoi, peste tine şi te împinge mai departe. Oprirea asta, această provocare a sufletului, că de fapt tu asta faci când te extragi vortexului, te ajută să te uiţi altfel la oameni şi îţi creează alte provocări sau întâlniri pe care altfel nu le-ai fi trăit. Oamenii se ascund tot mai mult sub măşti și cred că de aceea trebuie să continui să fac ceea ce fac, ca să spun: iubiți-vă sau iubiţi viața, iubiți-vă tu, mamă, copil, tu, frate, soră, tu, iubit cu iubit. Fiţi atenţi la inimă, la viață.

E important să fim atenți la viu, că viața e făcută din lumină şi din zâmbet. Viaţa e făcută să fim bine. Eu dau bine, tu dai bine. Dacă poți să faci bine, du-te și fă-l. Dacă nu, măcar să nu faci rău. Având acest viu, această credință oricine poate să facă binele și să aducă lumina în jur și din lumină, mai departe, ca licuricii, ne umplem de bine.

Ştiu că ce zic eu e utopic, că nu se poate ca toată lumea să fie mereu numai un zâmbet. Dar e important să găseşti binele tău. Uite, eu am făcut o facultate pentru că aşa mi-au spus ai mei. Există această mentalitate că dacă te-ai apucat de un lucru trebuie să îl duci la bun sfârşit. Dar ce rost are să faci asta dacă se demonstrează că lucrul acela nu e pentru tine?

În drumul meu, în parcursul meu am întâlnit o bibliotecară, un om care mi-a schimbat viața. Îmi dădea cărți și îmi zicea: „Nu citi Protecția materialelor, condensatoare şi electricitate. Citește altceva!” Şi îmi făcea ea un pachet de cărţi. Odată la 2 săptămâni mă duceam cu 5 cărți acasă, de la filosofie la beletristică. Citeam disparat, dar cu voie bună. Altceva însă m-a schimbat viața, doar o frază. Am ajuns la ea, cumva într-o plângere a sufletului. Şi îmi zice: „Ţine minte ce zic! Nici mama ta, nici taică-tu, nici nevasta, nici copilul, nici prietenii cei mai buni, niciunul dintre toți care care îţi vor binele și care te iubesc nu vor putea duce Crucea ta. Îți vor da sfaturi, îți vor da tot ce ai nevoie, susțineri, bani, dar crucea, nu. Tu ești cel care iei decizia.”

Aşa am reuşit eu să fac schimbarea care mi-a făcut viaţa să arate complet altfel. Am înţeles atunci că am terminat, am dus la bun sfârșit ce au vrut alţii şi că e momentul să fac şi ce vreau eu.

Află mai multe şi despre: Lari Giorgescu, actorul care a intrat la Facultatea de Teatru recitându-l pe Bacovia în țigănește: „Pentru mine teatrul era o experiență similară cu misterul lui Moș Crăciun”