IT'S MY... LIFE! Cum am devenit prieten cu unul dintre cei mai mari artiști din anii '90. Dr. Alban: "You're crazy, man!"

„Wait, I call you on Facetime”, se aude vocea groasă din telefon, cu același puternic accent african, chiar și după 40 de ani de Suedia. În câteva secunde, pe ecran apare scris „Dr. Alban”, iar, după ce răspund, văd celebrele codițe împletite, care pornesc în toate direcțiile, precum vârful unui ananas. Spre deosebire de scenă, unde poartă mereu un impecabil costum alb, acum este îmbrăcat într-un halat albastru gros. Iar fața rotundă, cu nas, buze și obraji proeminenți, nu îi mai este acoperită de microfon, ca în concerte, ci de o pereche de ochelari mari, cu ramă maronie, pentru apropiere. Aceasta a fost prima oară când am vorbit prin videocall și profit de ocazie pentru a spune încă o dată povestea mea favorită: cum am ajuns să mă împrietenesc și să câștig încrederea deplină a unuia dintre cei mai mari artiști din anii ’90.

Alban Nwapa s-a născut în 1957 în Nigeria, al cincilea într-o familie cu zece copii, toți educați: una dintre surorile lui este avocată la Londra, unul dintre frați, care a făcut Facultatea de Medicină la Timișoara, profesează acum în Las Vegas. Tânărul Alban a fost singurul care, pentru început, a urmat calea tatălui său și a decis să devină medic stomatolog. A ales Stockholm, unde unul dintre unchii săi lucra la ambasada țării natale, iar la 23 de ani s-a mutat în răcoroasa țară scandinavă. Nu a lăsat, însă, chiar totul în urmă: a luat cu el discurile cu muzică neagră, fie că vorbim despre Fela Kuti, un adevărat simbol în cea mai mare țară din Africa, Bob Marley, Jimmy Cliff, James Brown, Jackson 5 sau Diana Ross.

Combinația de exotic, originalitate și exuberanță, pe care le manifesta atât în viața de zi cu zi, cât și în fața publicului, a reprezentat rampa lui de lansare, șansa care l-a propulsat în atenția lumii întregi. Pentru a-și putea plăti studiile, Alban a început să mixeze într-un club de noapte din capitala nordică, improvizând bucăți de rap în limba engleză, pe porțiunile orchestrale ale melodiilor favorite. A fost un succes instant pe scena underground din oraș, într-o țară dominată pe atunci de șlagăre și balade rock ușurele. Adevăratul noroc a fost însă că, într-una dintre seri, la show-ul lui a asistat cel care avea să devină unul dintre cei mai mari producători din istoria muzicii, stând ulterior în spatele unor nume precum Ace of Base, Britney Spears sau Backstreet Boys. Cei doi au ajuns rapid în studio, iar ce s-a întâmplat acolo i-a schimbat destinul nigerianului venit să scoată măselele blonzilor cu ochi albaștri.

Prima piesă, „Hello Africa”, un tribut pentru continentul său, a intrat în top 10 în toată Europa, iar cea de-a doua, „No Coke”, a ajuns numărul 1 în Suedia și a atins recorduri de difuzare la radio pe care nici măcar ABBA nu le reușise. Ritmurile energice, pe alocuri chiar tribale, bassul percutant, refrenele memorabile și vocea inconfundabilă l-au transformat pe Alban Nwapa în Dr. Alban, probabil singurul doctor cu diplomă din industria muzicală și una dintre legendele scenei dance atât pe continentul adoptiv, cât și în Asia, America de Sud sau la el acasă. Nu și-a făcut de râs familia, absolvind cel mai cunoscut institut medical din Suedia și păstrând învățăturile părinților pentru totdeauna, însă era deja clar că are drumul său și propria viață.

Așa s-a născut „It’s My Life”, de departe cea mai cunoscută melodie a lui, care a ajuns number one în toată Europa și se aude și astăzi, după 30 de ani, la party-urile retro din întreaga lume. Au urmat „One Love”, „Sing Hallelujah”, „Look Who’s Talking”, „Let The Beat Go On”, „Away From Home”, „Born in Africa” și multe altele – șapte albume, două turnee mondiale, mii de show-uri în cluburi, piețe și săli polivalente și un record aproape imposibil de egalat: primele 14 single-uri semnate Dr. Alban au intrat în topul din Suedia, una dintre cele mai performante industrii muzicale din lume.

Eu m-am născut în 1989 și, când eram mic, televizorul stătea mai puțin pe Cartoon Network și mai mult pe MTV. Dintre toate melodiile postului respectiv, mi-au rămas cel mai bine în minte cele ale lui Dr. Alban, cu tobele neoprite și videoclipurile colorate, mai ales că pe atunci, în ’93-’94, el era unul dintre cei mai în vogă artiști din Europa, fiind difuzat aproape non-stop. De-a lungul timpului, i-am cumpărat casetele și CD-urile pe care le-am găsit la tarabe sau în magazinele de specialitate, iar, când am avut acces la internet, i-am downloadat întreaga discografie. Așa am început să înțeleg mai bine versurile, pline de îndemnuri sociale și politice și de lecții de viață, exprimate cât mai simplu cu putință – de la „Everybody’s born a winner, no one is born a loser” la „What is right can never be wrong”.

L-am cunoscut în 2005, într-un club din București, însă atunci nu am avut curaj să îi vorbesc: înainte de concert, mi-a dat un autograf pe bilet, iar, după, am încercat să fac o poză cu el, însă filmul din aparat nu a vrut să funcționeze. Rămas cu un ușor gust amar, atât pentru că nu reușisem să obțin o amintire palpabilă, cât și pentru că organizarea a fost deficitară, iar Dr. Alban a cântat doar trei piese, am decis să îi dau un e-mail. I-am scris la adresa de pe site-ul oficial și l-am asigurat că este iubit în România, în ciuda faptului că la recitalul din Kristal au asistat doar 30 de oameni. Spre surprinderea mea, reply-ul a venit în doar câteva minute: „Yes, sometimes it’s like this”. Prompt și pragmatic, așa cum avea să fie toată comunicarea noastră ulterioară.

După încă un an, i-am dat un alt e-mail, în care îi spuneam că am găsit online coperta (cover) noului său single și că îmi place foarte mult. De această dată, răspunsul a venit aproape instantaneu: „Give me your number”. I-am trimis numărul de fix, nici măcar nu aveam mobil la vremea aceea, iar în numai câteva secunde a sunat telefonul. „Alban”, s-a prezentat, și de atunci așa a rămas: e „doctor” doar când urcă pe scenă sau când vorbesc cu alții despre el, dar între noi ne spunem pe nume, ca prietenii. „What you mean cover?”, m-a întrebat înainte să apuc să zic ceva. Mi-am dat seama rapid de confuzie și i-am explicat că nu găsisem un cover al piesei lui, adică o preluare, ci chiar coperta. „OK! You like the song?”, s-a liniștit, după care au urmat alte două-trei replici scurte din prima noastră conversație vocală.

Întâia poză am reușit să o facem la final de 2006, într-un club din Timișoara, care de această dată a fost plin ochi. În următorii ani, l-am urmat la Sibiu, Geoagiu Băi și Brașov, unde ne-am întâlnit de fiecare dată înainte sau după concert, iar Dr. Alban mi-a cerut impresii despre public și prestația lui.

În 2014, când a participat la selecția națională Eurovision din Suedia, m-a invitat la Goteborg, să asist la concurs și apoi să îi cunosc familia și prietenii. Rămâne amintirea mea preferată, atât pentru că piesa cântată atunci este printre favoritele mele, cât mai ales pentru că a avut încredere să îmi dea telefonul lui personal, să îl votez continuu pe parcursul show-ului (de pe al meu nu puteam, neavând număr suedez). Bineînțeles, i l-am restituit apoi, iar la hotel am reușit să obțin și câteva autografe pentru alți fani români, dar și din Rusia, Israel, Liban sau Malaysia, pe care le-am trimis ulterior prin poștă.

Un an mai târziu, la Cluj-Napoca, a întrerupt concertul pentru a vorbi despre „my Romanian friend”, arătând spre mine de pe scenă. Iar, în vara aceluiași an, m-a invitat la el acasă, în Stockholm, să îl ajut să își pună la punct contul oficial de YouTube. Am stat două zile, în care a încercat să mă convingă să mănânc mai sănătos și să nu mai beau acidulat, și a insistat să îmi plătească zborul dus-întors, deși i-am spus că nu este cazul. Cât i-am fost oaspete, prin casa lui s-au mai perindat un vechi colaborator, alături de care a scris una dintre cele mai faimoase melodii în anii ’90, dar și un rapper ghanez la început de drum, care atunci își cunoștea pentru prima oară idolul. Cu amândoi, dar și cu mine, Dr. Alban s-a comportat la fel de natural, fără fițe de vedetă.

De atunci și până în urmă cu un an, întâlnirile cu el s-au ținut lanț, alimentate și de o explozie a festivalurilor retro la noi în țară și nu numai. Ne-am văzut la Baia Mare, Salonta, Cluj-Napoca din nou, Bekescsaba în Ungaria, Satu Mare, Sovata, București de două ori, Ianca, Botoșani, Timișoara din nou, Covasna, Burgas în Bulgaria și Pitești. Fie că a fost vorba de zilele orașului, concerte pe stadion sau în cazinou, „rețeta” lui Dr. Alban a fost aceeași: un recital live de 35-40 de minute, în care a „îngrămădit” cele mai cunoscute dintre hit-urile sale, iar pe celelalte a trebuit să le lase pe dinafară.

De cele mai multe ori, am reușit să ne vedem la hotel sau în backstage înainte ori după show, iar, atunci când nu a fost posibil, m-a remarcat de pe scenă: „Mihai, are you OK?”, m-a interpelat între două melodii, la festivalul desfășurat într-un cadru pitoresc, lângă un conac din Secuime. La Satu Mare, a oprit concertul ca să mă întrebe cum se spune „sleeping” și a transmis publicului că „dormi, dormi”, iar la Zilele Lacului Ursu a vrut să afle cum se zice „very good” și le-a spus zecilor de mii de oameni că fredonează „foate binie”. Când organizatorii nu îi pun la dispoziție tot ce are nevoie, mă sună pe mine, iar eu îi găsesc cele mai bune rute de zbor și hoteluri în localitățile în care urmează să cânte.

În 2017, am scris un articol în limba engleză despre adevăratul loc pe care Dr. Alban merită să îl ocupe în istoria muzicii contemporane, întrucât mulți fac greșeala de a considera că are un singur hit sau de a-l asocia numai cu genul eurodance. Textul respectiv apare acum printre primele rezultate în Google, pentru cei care îi caută numele, este citat în multe alte materiale despre el, iar anumite pasaje vor fi folosite în cartea autobiografică pe care urmează să o lanseze. Și pentru care m-a ales pe mine să îi scriu prefața, pentru că „you know me” și „you write good”.

În 2018, la Zilele micuțului oraș brăilean Ianca, m-a reperat în public după prima piesă. „You came all the way from Bucharest? You’re crazy, man!”, a spus la microfon, fără să realizeze că aceea a fost, de fapt, una dintre cele mai scurte distanțe parcurse pentru a mă întâlni cu el. De altfel, după nenumărate avioane, trenuri și mașini schimbate pentru a ajunge la show-urile lui, în anul respectiv am mers la două concerte pe jos: Dr. Alban a cântat la Arenele Romane și într-un club din Piața Unirii, pe malul Dâmboviței.

Ultima dată când ne-am văzut, în 2019, la un concert într-un cazinou din Pitești, i-am dus un cadou, pentru că tocmai fusese ziua lui de naștere: două păpuși în haine tradiționale românești, pentru fiicele lui adolescente. După ce a întors figurinele pe toate părțile și s-a uitat puțin încurcat la basmalele lor colorate și șorțurile cu model, a zâmbit mirat: „Thank you, I will give them when I get back home”.

În 2020, avea planificate trei concerte în România, la Craiova, Romexpo și Oradea, dar toate s-au anulat din cauza pandemiei de coronavirus. Noi însă am păstrat legătura, la telefon, pe e-mail, Whatsapp sau, mai nou, prin videocall. De cele mai multe ori, îmi scrie el, în scopuri punctuale: să îi găsesc link-uri pentru a urmări online meciurile naționalei de fotbal a Nigeriei, să îl ajut să descarce anumite interviuri și videoclipuri cu el ori să îi traduc titlurile articolelor în limba română care îl menționează. Uneori, însă, îmi mai trimite piese noi și mă întreabă care versiune sună mai bine, având garanția că nu le voi împărtăși cu nimeni înainte să fie lansate.

Știindu-l un tip foarte practic, eu nu îl „deranjez” decât cu clasicele urări de sărbători și de ziua lui sau a fetelor, la care răspunde mereu. Pe vremea când se organizau concerte, dacă aflam că urmează să participe la un festival în România, îl întrebam din timp ziua în care urcă pe scenă, pentru a ști să mă organizez. Iar, dacă citesc pe internet de vreo melodie nouă pe care urmează să o scoată, mă duc „la sursă”, încercând să aflu mai multe informații: un preview sau măcar data lansării, stilul ori dacă va avea și clip.

Relația cu Dr. Alban, sau mai bine zis cu Alban Nwapa, este bazată pe admirație și respect din partea mea și încredere totală din partea lui. Știu că nu îi voi putea mulțumi niciodată îndeajuns pentru fericirea pe care mi-o produce muzica lui, fie că o ascult la căști, în boxe sau live în concert, dar sper că nu îl voi dezamăgi, așa cum nici el nu a făcut-o vreodată. Să îți cunoști idolul și să afli că este exact așa cum credeai ascultându-i piesele, ba și să devii prieten cu el, este un lucru extraordinar.

Până va trece pandemia și ne vom putea revedea față în față, înainte sau după un nou concert Dr. Alban în România, voi continua să îi ascult melodiile și să aplic cât mai multe dintre mesajele acestora, fie că e vorba de „I will never change for anybody in this world” sau „Need nobody to tell me what to do”. Îmi voi aminti întotdeauna că „Every little thing has got its time”, că „Home is always the best” și că „Be yourself and I’ll be myself” e cea mai bună atitudine în orice împrejurare.

La fel ca Dr. Alban, încerc să fiu mereu corect, respect pe toată lumea cel puțin până la proba contrarie, fac lucrurile așa cum simt și nu mă droghez. Spre deosebire de el, însă, acord a doua șansă, râd și chiar zic glume despre mine, nu fac suficientă mișcare, nu mănânc pe cât de sănătos ar trebui și, pe lângă apă și ceai, mai beau și Pepsi sau bere… it‘s my life!

Acest material este semnat de Mihai Schiau, unul dintre cititorii noștri. Mihai a scris șase ani pentru publicația Gândul, iar acum, de ceva vreme se ocupă de marketing online. Nu a uitat nici o clipă, însă, de marea sa pasiune. scrisul. Iar în timpul liber scrie. îți mulțumim Mihai pentru această poveste frumoasă!

Dacă ai și tu o poveste inspirațională care crezi că merită publicată dă-ne de veste.