Iubirea care nu știe nicio graniță: povestea unei adopții reușite. Cum a ajuns actrița Daniela Minoiu să cunoască dragostea necondiționată imediat ce a văzut fotografia cu micuțul Nicolas
Daniela Minoiu este actriţă a Teatrului Nottara, director fondator al Studioului de Teatru Midacris Bucureşti, profesor de actorie şi dicţie pentru copii şi adolescenţi, art-terapeut. Şi, înainte de toate, mama celui mai dulce copil de pe planetă, Nicolas.
După opt fertilizări nereușite, Daniela Minoiu și soțul său, Paul, s-au hotărât să înfieze. Așa a ajuns Nicolas în viața lor, după un drum complex, cu multe opreliști, greutăți, dar cu o dragoste care trebuia să se îndrepte către copilul corect. Așa că, în ciuda opoziției din partea unor membri ai familiei extinse, care întrebau de ce aveau nevoie de un copil, Daniela Minoiu și soțul acesteia l-au primit pe Nicolas în viața lor.
Experiența adopției a fost presărată cu obstacole și descurajări din partea autorităților, însă determinarea lor a fost mai puternică. Au ales un copil de pe lista celor greu adoptabili, iar acest lucru a fost salvarea lor pentru că adopția a fost făcută foarte rapid, odată ce s-au găsit. Nicolas inițial părea să aibă probleme de sănătate destul de serioase, dar, cu multă iubire, joc și râs, au reușit să depășească încercările, iar acum, acesta este un copil vesel și plin de viață.
Cum arată viața lor astăzi? Cum s-a adaptat Nicolas? Și cât de importantă a fost terapia prin artă? Aflăm din interviul de mai jos:
Povestiți-ne cum a ajuns Nicolas în viața dvs…
Nicolas a ajuns în viața mea datorită… că acum pot să zic „datorită”… la un moment dat, ziceam „din cauza”… a opt fertilizări in vitro nereușite. Și a faptului că familia mea, în momentul în care soțul meu, deși are două fete dintr-o căsătorie anterioară, a zis ce „măi, noi suntem bine, dar simt la tine un prea plin de dragoste, un prea plin de energie pe care cred că trebuie să îl redirecționezi către un copil, nu este energie de cuplu care ar trebui să meargă doar spre mine, cred că ar trebui să avem un copil al nostru împreună”.
El a fost cel care a avut ideea adopției, eu am zis „nu, nici când, cum să iubesc eu pe cineva care nu e din sânge? Sânge din sângele meu. Exclus”. Dar, ca toate lucrurile pe care el mi le propune, eu fiind un temperament vulcanic, la toate pornesc cu nu. Bine că Paul îmi știe firea și le lasă acolo să se așeze undeva într-un colțișor și apoi doar intervine așa, ca o picătură chinezească…. până când răspunsul este da.
Un alt motiv pentru care am purces pe drumul acesta a fost momentul în care am deschis acest subiect în sânul familiei lărgite și m-am lovit de opoziție – „da, ce-ți trebuie ție?”, „dar nu are cine să te moștenească?”… și tot felul de lucruri care n-au făcut decât să mă catalizeze și să mă îndrepte să zic „ce nu am dreptul la propria mea viață?”, „eu trăiesc ca să numere deja altcineva banii pe care o să-i moștenească”.
Și toate lucrurile astea m-au enervat, cu ghilimelele de rigoare. Au fost evenimentele care mi-au dat impulsul de care aveam nevoie, astfel încât pe data de 26 august 2019 m-am prezentat la DGASPC. Acolo am primit lista cu actele de care aveam nevoie pentru depunerea dosarului. Mi s-a spus că ne vedem în câteva săptămâni sau luni, că durează ceva strângerea actelor, lucru care iar m-a enervat. M-a deranjat foarte mult descurajarea de care am avut parte – ca să mă pregătesc pentru ani de zile, că va fi un proces greoi, că e posibil să mă răzgândesc, că ce nenorociri mă așteaptă și iar au apăsat pe butonul nepotrivit. La mine cum faci așa, cum obții exact contrariul.
Și atunci, în 48 de ore, m-am prezentat din nou la DGASPC. Doamna a zis „așa de repede aveți deja nelămuriri, ce trebuie să vă mai spun?”. Și eu i-am zis că nu am nicio nelămurire, că vreau doar să-mi dați număr de înregistrare pe dosar. În cele 48 de ore am adus directoarea teatrului din concediu să-mi dea caracterizările. I-am adus din concediu pe cei de la resurse umane, să-mi dea toate adeverințele. Am sculat notarul din somn să facă legalizările. Am întors tot pământul cu fundul în sus și în 48 de ore am adunat toate actele care erau necesare la dosar, care într-adevăr, atunci când te duci și vezi o listă care nu se mai termină, poate să dea un pic un atac de panică. Dar dacă te calmezi și apoi o iei pas cu pas, vezi că de fapt nu-i atât de complicat – că multe acte le ai deja prin casă. Totul e să te calmezi și s-o iei pas cu pas.
Și cum a continuat toată această aventură?
Pe 29 noiembrie am primit atestatul. La mine a fost o situație puțin mai complicată pentru că aveam domiciliul într-un sector și, în fapt, locuiam în altă parte. Și asta a însemnat că am colaborat cu două sectoare – unul unde colaborarea a mers dezastruos, așa cum am spus, cu descurajări și cu noduri pe toată linia. Dar, din fericire, la celălalt sector, cei care au venit și mi-au făcut acasă evaluările, cu care am făcut cursurile, au fost oameni minunați, atât managerul de caz, cât și psiholoaga. Și este și meritul că atunci când creăm profilul, fișa cu profilul copilului, mi-au povestit de lista copiilor greu adoptabili și mi-au explicat că nu sunt numai cazuri pe care nu poți să le duci acolo, ci poate un copil să se afle pe lista respectivă și că, din diferite motive tehnice s-a întârziat ceva sau, pur și simplu, că nu a avut chimie cu altcineva și a fost refuzat sau pentru niște diagnostice care se pot remedia sau cu care se poate trăi foarte ușor, precum o problemă oftalmologică, un strabism sau mai știu eu ce, dar pentru că se socotește boală cronică, poți să ajungi în acea listă.
Daniela Minoiu: „Nicolas a ajuns în viața mea datorită… că acum pot să zic „datorită”… la un moment dat, ziceam „din cauza”… a opt fertilizări in vitro nereușite”
Așa a fost și în cazul dvs, ați folosit această listă cu copii greu adoptabili?
Într-adevăr, în cazul meu, acea listă a fost salvarea pentru că altfel cred că așteptam talonul de pensie mai degrabă decât să vină potrivirea. Și am început să vizionez, bineînțeles, după ce am plâns și eu o săptămână după prima vizită la lista copiilor adoptabili care este cu adevărat șocantă.
Primele imagini pe care le vezi te devastează. Și am trecut inclusiv prin experiența de a vizita un copil unde într-adevăr ceea ce scria în fișă s-a dovedit a fi și realitatea. Eu făceam parte deja dintr-un grup de adopții unde aflam păreri pro și contra, mituri și adevăruri legate de lista copiilor greu adoptabili. Și am experimentat și noi multe dintre aceste situații.
Am optat pentru un copilaș de doi ani și zece luni pe care l-am vizitat și, din nefericire, diagnosticele s-au dovedit a fi reale în totalitate. Pe drum, când aveam acel răgaz de 3 zile să ne hotărâm, eu m-am hotărât imediat că nu, nu el este copilul meu.
Soțul meu a spus „da, să ne mai gândim, că eu simt că noi putem ajuta acest copil”. Și eu i-am spus sincer, „tu te auzi vorbind… noi putem ajuta acest copil… eu nu vreau să fiu doctor al acestui copil, eu vreau să fiu părintele unui copil și nu vreau să-l iau de milă, ci să-mi fie drag de el”. Și atunci am refuzat.
Am mai avut o altă situație care pe mine, la vremea respectivă m-a revoltat enorm, credeam că o să merg până în pânzele albe să-mi caut dreptatea, să fac reclamații. Dar și eu, ca și mulți alții, atunci când te vezi cu copilul în brațe, realizezi că de fapt asta e prioritatea și asta ți-a fost călătoria și, din păcate, uneori uiți să îți mai porți celelalte războaie cu minciunile și cu abuzurile din unele direcții.
Ce s-a întâmplat mai exact atunci?
La următoarea vizită am blocat un alt copilaș. Mi s-a spus că are niște diagnostice înfiorătoare, confirmate de managerul de caz din orașul respectiv și mi s-a spus ceva de genul: „uitați, avem informații proaspete, am luat legătura cu managera de caz a copilului respectiv și, într-adevăr, diagnosticul respectiv este în plină expansiune. A început să-i crească capul, organele”. Era un sindrom pe care nu mai știu să-l pronunț, dar care nu despre asta era vorba, despre creșterea capului și a organelor interne.
Atunci doamna cu care vorbeam ne-a spus că se bucură managera de caz că intenționăm să îl adoptăm, „să aibă și el părinți, să aibă cine să îl înmormânteze”.
Și atunci am rămas șocată. Eu voiam să am un copil de crescut, nu un copil de înmormântat. Și bineînțeles că deși aveam rezervare de cazare, era totul planificat să mergem acolo, am anulat.
Ca o paranteză, la câteva luni bune, pe același grup de adopții de care povesteam mai devreme, cineva a întrebat de sindromul respectiv. Fiind atât de rar sindromul acela, am contactat persoana în privat și am întrebat-o dacă vorbește despre copilașul blond, cutărică, cutărică… și a zis că ea totuși se duce să îl cunoască. Și ce să vezi? La câteva luni de zile postează în grup o fotografie cu copilul adoptat care avea doar un rahitism sever și nu avea niciunul dintre monstruozitățile de diagnostic cu care am fost eu păcălită. Asta așa, ca paranteză.
Incredibil…
O altă situație pe care am avut-o… am zis să încerc la copii mai mari și am blocat o fetiță în vârstă de 8 ani din Vaslui, parcă. Și tot așa erau diligențele făcute pentru transport, pentru cazare, pentru programare. Și mi s-a spus, de către managerul de caz al fetiței: „dar stați un pic, încă nu porniți către noi, că avem acordul asistentului maternal, dar fetița încă nu și-a dat acordul”. Și atunci m-am blocat. Cum să-și dea acordul în legătură cu o persoană? Nici nu știe cum mă cheamă, cine sunt, dacă avem chimie. Și mi s-a părut un raport de forțe injust și care miroase a șantaj. Adică să fiu la mâna unui copil care nici măcar nu-mi dă șansa să mă cunoască. Nu știu cât era copilul și cât era sistemul acolo, dar faptul că depindeam inclusiv la prima vizită de acordul copilului… mi s-a părut că ceva nu se lega. Nu mi-a plăcut. Și am renunțat, cred că și azi am prin casă, printr-un dulap, toate hăinuțele și jucăriile pe care le pregătisem pentru vizita respectivă.
Apoi, bineînțeles că au încercat să mă bage în consiliere… dar după ce le-am explicat exact specificitatea fiecărei situații, am obținut o nouă programare la listă.
Acolo, din păcate, tot așa, nu am văzut nimic care să-mi atragă atenția și mai aveam vreun sfert de oră. Și în momentul în care i-am dat reset bazei, mi-a apărut fotografia băiețelului meu, care exact în momentul respectiv fusese încărcat în sistem. Am început să urlu ca nebuna, exact ca în filmele alea cu bursele la americani: „veniți, veniți, e codul cutare, acum repede”. Să nu-l blocheze altcineva din alt oraș. Și asta se întâmpla în februarie, iar în martie programasem prima vizită. Și ce să vezi, când eram cu bagajele la ușă, în fatidicul 11 martie, ne-am întors din drum deoarece eram în 2020, când toată lumea lupta cu pandemia de coronavirus, închiși în casele lor.
Atunci s-a întrerupt totul, nu au mai fost permise vizitele și ni s-a dat acordul să pornim să vizităm copilul tocmai pe data de 5 iunie 2020. Pe drum, soțul meu mă întreba cum arată copilul și eu i-am zis sinceră că nu mai țin minte nimic… era o fotografie proastă în ceață, într-un plan îndepărtat. E ceva brunet, zic. Da mai mult de atât, nu îmi mai aduceam aminte. Îți dai seama era o fotografie pe care am văzut-o câteva secunde în urmă cu hahaha.
Daniela Minoiu: „Nicolas este de trei ani și jumătate la noi, primul an efectiv s-a petrecut o înghețare a memoriei, a amintirilor, ca un fel de mecanism de apărare, în sensul că nu a pomenit nicio secundă de viața lui de dinainte, ca și cum viața lui începuse cu noi aici”
Cum a fost întâlnirea cu Nicolas?
Pe data de 5 iunie am văzut mogâldeața. Aveam măștile pe față pentru că asta era condiția de vizitare. A fost o experiență greu de dus, inclusiv pentru mine, care, fiind actriță, am experiența publicului. Dar nu e deloc ușoară interacțiunea cu un copil – cum te joci, cum te place el în timp ce ai spectatori pe asistenta maternală, psiholoaga, asistent manager de caz, soțul maternal și o întreagă comisie.
Dar, trecând peste toate aceste lucruri, am încercat să-mi găsesc o componentă naturală în interacțiunea cu copilul, să-mi văd de obiectivul vizitei, iar la final băiețelul meu a venit, mi-a dat masca ușor la o parte, s-a uitat la față și mi-a dat un pupic pe obraz. În momentul acela, soțul mi-a zis că i-a fost clar și că toate drumurile până la el o să-l rupă de oboseală pentru că stătea la vreo 10 ore de noi. Au urmat vizite în weekenduri prelungite – mergeam de joi, vineri și stăteam până luni-marți.
Așa că, pandemia mi-a luat tot ce era mai important în momentul respectiv. Mi-a luat afacerea, mi-a luat cariera pentru că teatrele au fost închise, mi-a luat tot ceea ce iubeam. Anul 2020 este anul pe care l-am urât cel mai mult pentru că mi-a luat tot ce aveam până atunci și, în același timp, este și anul pe care l-am iubit cel mai mult, pentru că mi l-a adus în viața mea pe Nicolas.
Pe data de 20 iulie, Nicolas a venit acasă. Și de atunci totul s-a întâmplat foarte repede. Pe 7 decembrie am primit citație să mă înfățișez la tribunal în vederea încuviințării și prin februarie am primit și actele finale de la tribunal și a mers foarte repede. Apoi, neașteptat de repede a mers obținerea certificatului de naștere, care s-a petrecut în 24 de ore. Așa că pe 25 februarie 2021, Nicolas a avut un nou certificat de naștere. Și pentru că era de pe lista copiilor greu adoptabili, l-am luat cu certificat de handicap.
Citește și: Adopția, o călătorie către o familie fericită: povestea extraordinară a celor trei frați adoptați de Sami și Maria Chelu. Cum au construit o casă special pentru a-și îndeplini visul de a oferi un viitor unor copii greu încercați
Ce anume avea Nicolas, cum era comportamentul lui la început?
Avea crize de afect și retard. Lovea, mușca, se mușca, ne mușca, se ascundea. Era sub tratament psihiatric cu niște siropuri în momentul în care l-am luat de la asistenta maternală. L-am dus la evaluări de logopedie, psihiatrice, de tot felul. Și la două luni, când am revenit la evaluare. A ieșit doctorița și a zis să intre doamna cu adopția. Până atunci ne mai auzise și ne mai văzuse pe holuri, trecuse de mai multe ori pe lângă mine și pe lângă Nicolas. Și când i-am zis că noi suntem, nu i-a venit să creadă, mi-a zis că nu a văzut copii naturali care să se uite și să o asculte așa pe mama naturală. Mi-a zis atunci „cum se uită copilul ăsta la dumneavoastră și cât de liniștit e”. Și m-a întrebat ce i-am dat, ce i-am făcut (râde).
Și ce i-ați dat? Ce i-ați făcut?
Nici eu nu știu. În afară de dragoste și atenție și joacă și preocupare și faptul că am râs împreună, suport și siguranță. În afară de asta, nu i-am dat niciun medicament și toate așa zisele lui diagnostice au dispărut ca prin farmec. E adevărat că poate a contat și faptul că noi ne-am uitat la Doamne-Doamne și am zis: „pentru noi e loterie, dacă te hotărăști că e crucea pe care ne-ai trimis-o, noi o purtăm și vom iubi acest copil, indiferent că el își va reveni sau nu”.
Și iată că cineva a aranjat acolo sus ca povestea noastră să fie una frumoasă și Nicolas să devină în doar câteva luni cel mai răbdător, cel mai liniștit, cel mai tandru, cel mai vesel, cel mai glumeț și cel mai cel copil de pe planeta asta.
Cât de ușor s-a adaptat acasă?
Nu a întrebat de maternală, doar în prima seară și-a făcut bocceluța și stătea la ușă, așteptând parcă să îl ducem în alt loc. El avea trei ani și trei luni când a venit la noi, făcea încă în pampers, nu știa să vorbească. La trei ani și trei luni știa doar opt cuvinte și doar s-a așezat cu bocceluța în fața ușii și spunea „casa, casa”. Mamas, cum îmi spunea atunci maternalei, nu a spus niciodată.
Și a refuzat hrana timp de trei zile. Îi ziceam „vrei, vrei să-ți fac cutare?”. Îi făceam, îmi dădea peste mână, arunca, îi făceam. Țin minte că într-o zi am gătit de șase ori și de șase ori mi-a aruncat mâncarea, mi-a dat peste mână.
Așa am aflat un lucru pe care eu, până la vârsta aia nu știam că există, și anume, așa cum este depresia postpartum, există depresia post adopție. În acele zile m-am întrebat dacă nu ar fi mai bine pentru el să-l duc înapoi? Oare pot fi o mamă suficient de bună? Oare? Oare? Oare?
Dar este normal să-ți pui toate aceste întrebări pentru că se acumulează foarte mult stres, foarte multă presiune, foarte multe necunoscute. Cum adoarme copilul? Ce îi place să mănânce? Ce tabieturi are? Sunt atât de multe necunoscute…
Nicolas, de exemplu, de câteva zile bune, nici nu s-a dus să facă treaba mare. Și abia după nu știu câte zile, când efectiv n-a mai rezistat, a făcut în pampers. L-am dus, l-am spălat și atunci a avut așa o revelație, așa cum reușea să se exprime atunci, mi-a zis un „wow, tu ștergi la fund?”. Și atunci și-a dat seama că este cineva care are grijă de el. După aceea, ușor, ușor, ne-am împrietenit.
E foarte interesant acum își aduce aminte din ce în ce mai multe detalii din viața lui de dinainte. Lucruri care, în loc să se estompeze, revin în mintea lui din ce în ce mai multe detalii din viața lui de până atunci, de până la 3 ani și 3 luni.
Inclusiv, odată mi-a povestit cum el a crezut că noi suntem niște rude ale asistentei maternale, și-a imaginat că vine la noi în vizită și noi am uitat să-l mai ducem înapoi. Și atunci el s-a speriat și de aceea se ascundea. Îmi spune că el a venit dintr-un sat cu pădure și că aici erau tot felul de blocuri înalte, tramvaie sau troleibuze pe care el le percepea ca pe niște monștri care îl speriau și că toate astea îl făceau să fie agitat, să se ascundă, să se lovească pentru că erau foarte multe lucruri noi și nu înțelegea ce se petrece cu el.
E foarte frumos modul în care el conștientizează ce se întâmplă și cum își pune în cuvinte emoțiile și trăirile din perioada respectivă.
Cu siguranță a contat și experiența dvs. ca actriță…
M-a ajutat foarte mult faptul că lucrez cu foarte mulți copii. Am o școală de actorie și dicție pentru copii și adolescenți și atunci având și pregătire pe partea de art terapie, în afară de a fi actriță, am folosit foarte mult în interacțiunea cu el jocul și terapia prin râs – joacă și râs. Așa l-am stimulat să iasă din carapacea lui. L-am purtat cu mine peste tot pe unde mergeam, când mergeam la bancă, când mergeam la teatru, când mergeam la școală, când mergeam la cumpărături, eram non stop cu el de mână și îi vorbeam ca la radio (râde). Îi ziceam: „acum noi trecem pe trecerea de pietoni, o trecere de pietoni este o dungă albă și o dungă așa, motiv pentru care se mai numește și zebră. Dacă este culoare așa, atunci putem trece, dacă nu, trebuie să așteptăm”. Îi vorbeam și vorbeam și vorbeam. Iar asta l-a ajutat și pe el să își dea rapid drumul la vorbit. Bineînțeles că în paralel am mers și la logopedie. O altă activitate care l-a ajutat foarte mult a fost faptul că am mers la înot. După fiecare ședință era mai relaxat, mai expansiv, mai vesel, vorbea mai mult.
Nicolas este de trei ani și jumătate la noi, primul an efectiv s-a petrecut o înghețare a memoriei, a amintirilor, ca un fel de mecanism de apărare, în sensul că nu a pomenit nicio secundă de viața lui de dinainte, ca și cum viața lui începuse cu noi aici. Odată i-am arătat niște fotografii cu diverse persoane printre care strecurasem niște imagini și cu familia maternală și n-a avut nicio tresărire, niciun mușchi, nici un rictus, absolut nimic.
Și apoi?
Deci timp de un an nu i-a pomenit. După care, în al doilea an, pe măsură ce căpăta încredere în mine, a început să îmi povestească diferite faze cu tot felul de detalii – de la papucii albaștri ai uneia dintre fetele asistentei maternale pe care el o știa, îți dai seama, drept sora lui, despre rama roz de la ochelarii alteia, despre cum orna maternala tortul de căpșuni, după cum soțul maternal îl urca la braț să pună steaua în brad și tot felul de detalii de astea. Și pe măsură ce vedea că eu mă amuz și că nu îi refuz aceste amintiri și că poate să povestească, să se elibereze, a fost un an în care ne-a înnebunit, ne-a povestit non stop tot felul de lucruri trăite de el acolo și de care își amintea, repet, cu o acuratețe incredibilă, inclusiv cu glume de felul „mama, tu ești frumoasă și deșteaptă, da, ești praf la făcut clătite”.
Bineînțeles că apăsa și pe butoane când începea să nu-i convină ceva, că el se întoarce de unde a plecat sau mă întreba „eu când îmi fac bagajele, când se termină aici și trebuie să plec la următoarea familie”.
Iar al treilea an, pe care îl parcurgem acum, se întâmplă altceva cu toate amintirile lui de până la trei ani și trei luni. Acum ne plasează pe noi în acele momente, conștient fiind că nu e așa. Cum ne povestește timid: „mama, îți mai amintești cum eram eu bebeluș și tu mă luai de mânuțe și încercai să mă înveți să merg”. Și eu îi ziceam că nu eram eu, că mă confundă. Și atunci, el mă ia de mână, se uită la mine și îmi spune din asta, în sensul că eu știu care este adevărul, dar alegerea mea este să te plasezi pe tine în acel pas, în acele amintiri.
Daniela Minoiu: „Al treilea an, pe care îl parcurgem acum, se întâmplă altceva cu toate amintirile lui de până la trei ani și trei luni. Acum ne plasează pe noi în acele momente, conștient fiind că nu e așa”
Când v-a spus prima dată mama și tata?
De la a doua întâlnire pentru că aici am avut și o tehnică (râde). În sensul că imediat mi-a fost clar că va fi copilul meu și atunci îl luam cu mine peste tot și la fiecare întâlnire îi șopteam „hai cu mama, hai să faci cu mama”. Astfel încât, cred că și-a imaginat că în loc de Daniela mă cheamă mama (râde).
Este și el atras de scenă, de actorie?
Priceput este pentru că eu, în momentul în care l-am adus acasă, am identificat nevoile lui, începând de la partea de motricitate, până la partea de logopedie și am conceput un program special pentru vârsta lui de atunci, un program pe care l-am inserat în activitatea școlii mele și i-am făcut grupă. Pe măsură ce creștea, îi făceam un program. Eu până atunci nu lucram cu copii decât de la 6-7 ani în sus, dar am inventat un program pentru el, dedicat întâi pentru 3-4 ani, după aia program pentru 4-5, special pentru a-l ajuta pe el într-o colectivitate.
Așa că, acum improvizează fără probleme. Este foarte expresiv, este foarte vorbăreț, foarte entuziast.
Dacă eu nu aș spune cu nonșalanță că este adoptat, nu și-ar pune nimeni problema că nu este făcut de mine. Inclusiv asemănarea fizică este foarte mare, inclusiv temperamentul, modul în care glumim, semănăm din toate punctele de vedere.
Dar, Nicolas nu vrea să se facă actor. El vrea să se facă pictor, dar nu în România pentru că pictorii adevărați trăiesc la Paris, unde nu poate să mă ia și pe mine pentru că e scumpă chiria.
Citește și: Au cunoscut abandonul, respingerea, bătăile și singurătatea, iar acum zâmbesc: povestea copiilor adoptați de Andreea Canea și soțul ei și care astăzi învață să aibă încredere în „oamenii mari”
Deci are toată povestea făcută… spuneați la început că familia lărgită nu v-a încurajat foarte mult în acest proces. Acum și-au schimbat părerea?
Familia lărgită nu m-a încurajat, motiv pentru care, ca să nu nutresc resentimente împotriva lor, ca să-i asociez cu ceva ce ar merge rău din procesul de adopție, nici nu le-am spus că Nicolas este la mine până nu am avut actele definitive de la Tribunal. Atunci le-am prezentat copilul, o parte au acceptat să îl cunoască și îl adoră pentru că e imposibil să îl cunoști și să nu-l adori. Iar ceilalți care au fost în continuare reticenți, am preferat să rupem legătura cu ei.
La teatru cum a fost primit de către colegii dvs?
Cu căldură, cu deschidere… mai ales că el este foarte haios. Să știi că s-a întâmplat ceva foarte frumos cu oamenii din anturajul meu care au venit și mai aproape de mine, și mi-au zis că sunt oricând dispuși să mă ajute. Oameni de la care mă așteptam să mă ajute, mi-au întors spatele și oameni de la care nu mă așteptam deloc să vină la mine, s-au apropiat și mi-au fost sprijin neașteptat.
Care ar fi mesajul dvs. pentru părinții care se gândesc la adopție, dar încă nu și-au găsit curajul sau motivația?
Pentru mine puterea a venit din informare și din faptul că am putut să-mi transform informația în putere. Mi-am asumat mereu povestea, nu am ascuns-o niciodată. Și să caute și să intre în contact cu oameni care au trecut prin această experiență. Recomand să intre pe pagina de Facebook Tzuby’s Kids sau pe grupuri, precum Despre adopție în România.
Și cred că mai este important să fim conștienți că nu toate poveștile se termină cu bine. Eu am prietene care, după venirea lui Nicolas în viața mea, au vrut să adopte și au început pe acest drum. Și una dintre ele, a luat copilul acasă și după trei săptămâni l-a dus înapoi, ceea ce este o mare dramă. Mulți copii, mai ales cei mai mari, refuză adopția pentru că se simt bine în familia maternală și nu vor să o părăsească. Dar nimeni nu le spune că odată ce te-ai dus în perioada de probă la o familie adoptivă și procesul nu se termină cu bine, te întorci în sistem, dar nu la aceeași familie maternală. Și apoi e o mare dramă pentru ei. Probabil că sistemul ar trebui să facă ceva pentru ca locul din familia maternală să fie rezervat până la finalizarea procesului de adopție pentru că după drama de abandon, apare încă una la fel de grea.
Tabere terapeutice și grupuri de suport pentru familii adoptive și de plasament
Asociatia Tzuby’s Kids organizează, periodic, tabere de weekend pentru familii adoptive și de plasament. În 2024, prima tabară va avea loc în 16 – 18 februarie, în apropierea masivului Piatra Craiului.
– timp de instruire în metode de intervenție la copiii cu istoric de traumă pentru părinți
– activități recreative și terapeutice pentru copii în timpul cărora vom folosi o parte din gama de jucării terapeutice produse de Tzuby Toys.
– timp cu psihologul în care părinții pot obține feedback cu privire la copiii lor.
În anul 2023 au fost peste 270 de participanți la grupuri de suport și în taberele Tzuby’s Kids, iată ce spun părinții care au participat.
Frecvența grupurilor de suport este lunară, cu întâlniri fizice în București, la sediul asociației. Printre temele abordate se numără: principii de conectare cu copiii, atașamentul, fundamentele schimbării comportamentale, provocări legate de școală. Întâlnirile sunt atât pentru părinți, dar și pentru copii. Aceștia au un timp separat alături de voluntarii noștri care urmăresc să aibă activități de conectare bazate pe principii TBRI (Trust based relational intervention- o metodologie de intervenție bazată pe relații de încredere).
Mai multe informații găsiți pe pagina de Facebook Tzuby’s Kids.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
