Iulia Rugină, regizoare și scenaristă: „Aveam 14 ani și 12 ore am mâncat sanvișuri. Asta făceam ca figurație. Dar ce-am văzut și simțit acolo m-a convins că vreau să fac regie de film.”

Iulia Rugină este regizoarea care aduce lumii, pe HBO Max serialul RUXX, o producție scrisă, regizată și jucată de români.

Dincolo de asta însă, Iulia este o luptătoare care a răscolit lumea și destinul clasic al unui regizor debutant din România, cu mărunte opțiuni de a-și face meseria, și a scris, a fost project manager în proiecte culturale, a făcut tot ce ținea de ea pentru a rămâne în lumea care a fermecat-o la 14 ani, când a ajuns ca figurant pe un platou de filmare.

Ce anume te-a convins să faci acest proiect? S-au mai făcut filme cu teme despre cum percep tinerii comunismul, cum percepem viața de tranziție, dar acest tip de conflict, pe care aparent fiecare dintre noi îl trăiește: între mine și mama sau tata, pe valori și raportare la trecut, la noi înșine, la Occident sau la politică și corupție nu prea s-a făcut. O temă sensibilă, care rănește în ambele părți. De ce?

Iulia Rugină: Mi-am asumat cumva textul, care aparține Verei Ion și a fost prima dată când am regizat ceva ce nu scrisesem. M-am obișnuit pe mine însămi să lucrez pe propriile texte, scrise sau generate de mine și scrise de alți scenariști. Aici lucrurile au stat diferit pentru că eu am fost cooptată în proiect după ce scenariul era scris și dezvoltat de Vera cu HBO. Iar când mi-au povestit despre el am zis ce tocmai ai spus tu mai devreme. (râde) Ce subiect interesant, ce bine că cineva vorbește despre asta, ce ușor este să te identifici cu generația asta, chiar dacă eu sunt un pic peste ea ca vârstă. Am 40 de ani dar mereu am fost mai degrabă late bloomer și cu mintea diferită de vârsta fizică. Prin urmare mi-e foarte ușor să relaționez cu oamenii pe la treizeci de ani, cam atunci când încep niște întrebări legate de cine sunt, ce vreau, unde vreau să fiu, cum mă împac cu trecutul, cum mă împac cu viitorul.

Într-adevăr, în România, această coliziune între trecut și prezent, între generația A și generația B e mult mai palpabil decât în alte țări care n-au trecut prin comunism sau prin tranziție, cum au fost pentru noi anii 90. Este o întreagă poveste despre nou cu care vine RUXX. Și asta m-a atras.

În plus, mi s-a părut excelent că, în sfârșit, există personaje feminine în prim-plan și spun asta tocmai fiindcă nici eu însămi nu am lucrat așa, fiind femeie. Deci nu e un reproș ce spun acum, ci pur și simplu bucuria să descopăr cât de ofertant este. Apoi, am descoperit un București foarte frumos descris, un oraș pe care eu îl iubesc foarte tare în viața reală, sunt foarte bucureșteană în sufletul meu. În plus, provocarea de a face parte din ceva atât de mare și la un nivel atât de profesionist am luat-o ca pe o onoare că m-au întrebat pe mine.

Cum ai acceptat această provocare? Fiindcă orice schimbare sperie, nu? 

Iulia Rugină: Eu, ca toată lumea de altfel, aveam niște lucruri planificate în 2019, care nu s-au mai întâmplat, desigur. Am realizat de atunci și sunt convinsă că a fost cel mai important proiect în care am fost implicată, făcând meseria mea, de regizoare. Și unde pot, mai mult și mai bine, să exersez meșteșugul decât într-un loc de genul acesta, în care ai posibilitate să faci cât mai multe lucruri, o echipă de oameni extrem de bine pregătită și unii dintre cei mai buni profesioniști și, vorba aceea, durează atât de mult încât sigur o să înveți ceva, nu o să treacă pe lângă tine. (râde) Numai că n-am știut nimic despre COVID. Nimeni n-a știut.

Am intrat în acest proiect cu foarte mult entuziasm, dar și cu foarte multă frică și panică. Mă temeam să nu o dau în bară rău de tot, să stric o poveste care mi se părea bună, să nu știu să fac niște lucruri și să nu reușesc să duc la bun sfârșit treaba.

Ce presiune uriașă ai pus pe tine!

Iulia Rugină: Enormă, da. (râde) Dar îmi place adrenalina cred. Însă frica s-a tot ținut de mine până la final, tot timpul apărea câte ceva, o greutate, un obstacol.

De pildă, COVID-ul ne-a obligat să filmăm în alte feluri decât știam noi să o facem. M-am trezit deodată, iar asta era gluma la HBO sau pe platou, că ziceam: „dar eu nu știu să fac! Pe mine nu m-a învățat nimeni filmez așa! N-am făcut școala asta! Nu știu, nu știu!” (râde) Toată nesiguranța pe care am simțit-o cu toții mi-au luat-o de pe umeri oamenii cu care am lucrat, care știau mai multe decât știam eu, iar asta a contat enorm.  

Concret, care erau aceste obstacole?

Iulia Rugină: De exemplu, trebuia să filmăm un concert, dar nu aveam voie să avem cinci mii de oameni, ci treizeci. „Ok, și eu cum filmez 30 ca să pară cinci mii? Nu știu să fac asta!” (râde). Apoi, apăreau modificări în programul de filmare, peste noapte, din cauza restricțiilor sanitare.

Ce m-a înspăimântat pe mine cel mai tare și cele mai mari obstacole în filmare au venit de la autorități, apropo de numărul de oameni cu care avem voie în același loc, în același spațiu deschis, nu mai zic de spațiu închis. Or, în cazul unor secvențe complexe, cum erau în scenariul din RUXX, numărul de figurație te încurca foarte tare dacă se micșora, pentru că nu mai aveam cum să filmez. Iar asta m-a înspăimântat destul de mult, dar a contat că am avut oameni pe lângă mine.

Apoi au fost avertismentele, și m-a pregătit foarte multă lume dinainte, legate de ritmul de filmare și de durata pe care se întinde filmarea unui serial, față de unul de lungmetraj. De pildă, maximum de zile de filmare pentru mine fusese de 27, la filmul anterior. Aici am avut 80 sau 90, adică de trei ori mai multe. A fost foarte drăguț la început producătorul, Tudor Reu, care m-a avertizat că nu e sprint, nu alerg până leșin, ci e maraton. Și așa am făcut, nu mai dădeam totul, pe modelul te arunci cu toată forța, nu mănânci, nu dormi, aici nu poți atâtea luni să nu mănânci sau să nu dormi, fiindcă nu reziști fizic.

Mi-am dozat cumva efortul și am învățat încet, încet să nu mai consider că este finalul universului dacă nu iese secvența respectivă. Cred că au fost multe obstacole și la fiecare pas, dar până am învățat foarte multe, am făcut o meserie pe care o iubesc, pe care știam să o fac, chiar dacă nu la acest nivel de profesionalism.

De ce ai ales regie?

Iulia Rugină: Nu știu. Și eu m-am întrebat: „Cum oi fi ajuns să fac regie?”. (râde) M-am îndrăgostit de energia de pe platou.

Nu a fost neapărat gândul că eu creez ceva și dau lumii, deși senzația că ai reușit să emoționezi pe cineva este extraordinar de frumoasă. Mi se pare că ce se întâmplă pe platou, dinamica legată de facerea unui film m-a vrăjit pe mine prima dată și-mi place și acum. Sunt foarte rare momentele în care pot să zic că sunt fericită necondiționat așa cum sunt atunci când mă aflu pe un platou de filmare; e ceva din energia și din felul în care se conectează oamenii acolo și din felul în care construiesc și creează alături de ceilalți.

Ai vreun reper, un om pe care-l admiri în zona asta?

Iulia Rugină: Cineast? Am mai mulți, dar se tot schimbă. Acum, de exemplu, sunt foarte aproape de doi cineaști foarte diferiți, Charlie Kaufman, care e scenarist și regizor, dar și Xavier Dolan, care scrie și regizează. Dar i-am descoperit și din motive didactice cumva; coordonez o lucrare de licență în direcția asta și am să revăd munca oamenilor acestora.

Hai să ne întoarcem la formarea ta, elevă la tine în școală. Filmul e ceva la care ne pricepem toți, să-l vedem, dar ceva greu de făcut. Cert este că el fascinează. Deci, care a fost momentul tău de fascinație?

Iulia Rugină: Din direcția film-making-ului, deci nu a vizionării, cât a facerii. (râde) Eu vin dintr-o familie fără vreun trecut artistic sau vreo influență culturală majoră, tata și mama erau ingineri, iar bunicii fuseseră muncitori. Dar m-a marcat un film, la 7 ani: Twin Peaks. (râde) Era imediat după Revoluție, se vedea peste tot la televizor și toată România voia să știe cine a omorât-o pe Laura Palmer. Nu mai conta că ai 7 ani și te uiți la așa ceva.

M-a marcat foarte tare, dar nu am decis să mă fac regizor din acest motiv.

Prin liceu am început să caut mai multe despre David Linch și am făcut o fascinație totală pentru el, mergeam la British Council, unde era bibliotecă și luam casete VHS cu toate filmele lui . Prin British Council, de fapt, m-am apropiat de film, ca produs, nu de film-making, de care mă apropiasem oricum în clasa a VIII-a, dar nu mă luasem în serios.

Am mers la o filmare în clasa a VIII-a, unde am făcut figurație. Mi s-a părut extraordinar și mi-am zis că asta vreau să fac și eu. Dar nu m-a încurajat prea multă lume și nici eu însămi nu eram prea convinsă probabil. Dar mai târziu, prin clasa a XI-a am zis că dau la UNATC.

Cum ai ajuns la filmare? La casting?

Iulia Rugină: Era un anunț într-un ziar, se căutau copii care știu engleză să facă figurație într-un film american. Cum eu toată viața m-am aruncat în toate, de la cerc de olărit, la pictură pe sticlă sau icoane pe sticlă, dansuri populare, am zis că mă duc.

De ce știai engleză?

Iulia Rugină: Ai mei m-au dus la cursuri de engleză private de la 3 ani. Nu știam să scriu dar am învățat fonetic, ceea ce mi-a ușurat foarte tare munca de mai târziu, din școală. Și am dezvoltat o foarte mare pasiune pentru engleză.

Ce părinți mișto! Cum se numesc?

Iulia Rugină: Da, sunt. Doina și Florian Rugină. M-au dat devreme la engleză, ceea ce a făcut să mă îndrăgostesc de limba asta, mai departe să merg spre British Council, filmul și pasiunea pentru regie.

Mama a descoperit anunțul în ziar și m-a întrebat dacă nu vreau să particip. Filmul se numește, deși nu l-am văzut niciodată, The Incredible Genie, cu un spirit dintr-o lampă. Două zile au durat filmările, iar ce trebuia să fac eu era să mănânc sanvișuri.

12 ore am mâncat sanvișuri. Asta făceam ca figurație. Dar ce-am văzut și simțit acolo m-a convins să fac regie de film. Noi, copiii, stăteam la masă în restaurantul respectiv, iar de fiecare dată când intra actorul sau mai trăgeau o dublă noi mai mâncam un sandviș. Am mâncat 200 de sanvișuri cred.

Câți ani aveai?

Iulia Rugină: 14 ani. Mi-a plăcut cum lucrau oamenii unul cu altul, cum râdeau, cum băteau clacheta, cum se dădea motor, cum se dădea acțiune, ce făceau actorii, tot. Mi s-a părut atât de frumos încât am zis: „dacă aș putea să fac asta toată viața mea și să am meseria oamenilor ăstora, meseria fiind ceva super generic, fiindcă nu mă prindeam ce face exact regizorul sau omul cu clacheta.

Dar de aici și până la a implementa e drum lung, cu multe obstacole, multe renunțări. Cum ai rămas pe cale?

Iulia Rugină: Au fost, da. Primul s-a legat de faptul că nu aveam pe nimeni cu vreo legătură cu meseria, așa încât nu am avut pe cine să întreb ce să fac; nu am făcut meditații cu nimeni fiindcă n-aveam nici bani și nici nu voiam. Și am picat în primul an de admitere, în 2001, lucru care m-ar fi putut deturna de tot, mai ales că aveam o notă super mare la Bac, deci puteam să intru fără examen la orice altă facultate. Cochetam puțin cu psihologia, SNSPA sau limbi străine, continuarea a ceea ce făcusem înainte și în liceu. Și la Litere puteam să dau, fiindcă scriam, dar am zis nu și am așteptat. Am stat un an pe bară și am așteptat a doua rundă de admitere, sperând că voi intra totuși la UNATC.

Și ai tăi au fost de acord?

Iulia Rugină: Pe vremea aia mai era doar mama, iar ea m-a susținut foarte tare, în toată această perioadă. M-am angajat pentru că nu voiam să intru în vreo depresie că stau și nu fac nimic, în vreme ce colegii mei erau studenți. Era o presiune socială pe vremea aia. Mă simțeam ca o ratată. Dar lucram și asta mă ajuta. Eram chelneriță într-un un super restaurant, nu știu dacă mai există, care se numea Lobb, un restaurant italian în cadrul World Trade Center, unde m-am angajat, fără experiență. Am învățat tot ce ținea de protocol, fiindcă era un restaurant de multe fițe și trebuia să știi tot: cum se servește, în ce ordine, cum se țin tacâmurile, cum se ține șervetul, cum se pune șervețelul, pe ce parte, adică toate chestiile de protocol. Și eu am învățat toate mâncărurile, pentru că petreceam timp în bucătărie, ca să învățăm meniul, deci gustam tot. (râde) Apoi am învățat să mi le și gătesc acasă. Am făcut și un Revelion acolo, în 2001.

Au fost foarte drăguți cu totul pentru că, deși poate nu credeau că eu o să fac film, m-au înțeles și mă lăsau să-mi fac programul în așa fel încât să pot ajunge la Cinemateca și la cursurile de pregătire de la UNATC. Lucram de dimineață până la prânz, mă duceam la cursuri, apoi la Cinematecă. Anul următor am dat din nou și am intrat.

Ăsta a fost un obstacol mare. Apoi vine cel de după facultate, înfricoșător.

De ce era înfricoșător? Te duceai la Castel film și începeai să lucrezi! Sau este minimalist ce spun eu acum?

Iulia Rugină: Nu mă înțelege greșit, sunt oameni care n-au făcut facultatea și sunt foarte talentați. Dar ce cred eu că face școala, este să te pună într-un context, te face să înțelegi că cinema-ul nu a început cu tine și nu se termină cu tine, că filmul are ramificații în diferite zone, nu este doar despre a ști să filmezi sau a avea o cameră bună, ci este toată istoria artei acolo, estetică, istorie. Ce contează foarte mult la facultate este că ai posibilitatea să faci niște scurtmetraje în școală, iar ele te ajută pe urmă să ai un soi de portofoliu, fiindcă diploma în sine nu te ajută la nimic să o ai.

Filmele pe care le faci acolo devin CV-ul tău.

Termini facultatea și vine acel moment dureros și te întrebi ce faci mai departe. Cum a fost?

Iulia Rugină: N-a fost deloc simplu. În școală ești într-un spațiu în care, orice-ar fi, trebuie să-ți faci filmul pentru care ți s-a alocat buget. După ce termini, totul se transformă în „Au, am scenariu, dar n-am bani!”. Brusc, nu te mai ajută nimeni. Pentru mine a fost ca-n vorba aia dură, cu asfaltu-n dinți. Cam așa.

Mi-am găsit apoi singura plasă de siguranță, iar după doi ani de luptat cu viața reală, când am muncit, m-am întors la școală și am dat la master, am intrat, am mai făcut doi ani acolo și am mai câștigat un pic de timp să mă pregătesc. După doi ani de master, am mai făcut un film acolo, care m-a ajutat să mai obțin niște vizibilitate.

Este foarte ușor să te lași de școală, de meserie. Am terminat școala, nu am din ce să trăiesc, nu-mi dă nimeni bani de filme, n-am energie să scriu, mă duc să îmi iau un job, să fac altceva. Mulți fac așa, iar asta mi se pare de fapt cel mai periculos și cel mai dificil moment, mai greu decât acela când nu intri la facultate. Aici ai în buzunar o diplomă de care nu-i pasă nimănui și cu un portofoliu.

Mi se pare că tot sistemul cinematografic, CNC-ul nu încurajează deloc debutanții. Nu te ajută nimeni, nu te susține nimeni. Eu am avut norocul să am lângă mine două prietene și colaboratoare pe scenaristică, Ana Agopian și Oana Răsuceanu, iar noi trei ne susțineam, iar când pica una, trăgeau celelalte. Au fost momente când am picat si toate trei și atunci ne-am întors la școală, dar dacă ești singur e groaznic. Încerc să le spun studenților mei, să îi pregătesc de momentul ăsta care se va întâmpla orice ar fi. Trebuie să știi cum să-i faci față și să știi ce te-a mânat spre ea exact.

Eu am lucrat foarte mulți ani în zone conexe regiei sau cinema-ului, în organizare, am făcut project management în zona culturală, la TIFF, de pildă, pe partea de organizare, am învățat să fac training sau cursuri cu elevi, cu copii.

Una dintre soluții de a rezista este să știi ce vrei să faci, să accepți că nu e atât de simplu să faci imediat după facultate regie de film, dar poți să faci lucruri care te păstrează în lumea asta, pe care, dacă o iubești, o iubești și din perspectiva unui festival de film.

Până am ajuns să fac următorul film, în afara școlii, cu buget au trecut 9 ani, deci s-a întâmplat în 2015. Dar nu am stat degeaba în acest timp.

La mine a fost atât de mare iubirea pentru film-making, la 14 ani, încât nu mă văd făcând altceva niciodată, deloc, în plus știu sigur că asta vreau să fac în viața asta.

Ți-am spus ce am făcut eu la acea filmare de figurație, am mâncat sanvișuri, dar bucuria de a fi acolo, de a participa la acea energie revine de fiecare dată când plec la filmare.

Cred că sunt norocoasă eu, să mă prind de ce vreau să fac. Dar îmi place și să predau sau să fac organizare.

Cine este RUXX?

Iulia Rugină: Rux este o femeie de 30 si un pic de ani, care și-a dedicat toată viața fiind acolo pentru ceilalți, rezolvând problemele, dilemele, fiind umărul pe care plângi, o mașinărie de eficiență în job, e un robot cumva care este într-un moment în care se întreabă: „oare sunt bine? Unde mă duc? Am făcut bine, am făcut rău?” Este exact ceea ce am tot povestit până acum că am simțit eu la 30 de ani. Rux este o femeie în pragul unei mutări definitive, după o relație la distanță, care trebuie să lase în urmă tot și să ia niște decizii apropo de viața ei.

Pentru prima trebuie să se gândească și să se ia la trântă cu ce își dorește, cu ce vrea să schimbe sau nu poate să schimbe. Ea este, de fapt, centrul unui micro-univers format din oamenii din jur, celelalte personaje ale serialului care gravitează cumva în aceeași zonă, oameni din zona socială pe care nu am văzut-o foarte des în cinema- ul românesc: această generație foarte educată, o clasă de mijloc, cumva, o generație deschisă către Occident, foarte europeană, care citește, ascultă muzică, călătorește foarte mult și își pune problema dacă să plece din țară.

Cu cine semeni mai mult? Cu Rux sau cu Cristina?

Iulia Rugină: Cred că cu amândouă, dar nu sunt atât de haotică cum e Cristina. Dar ea e un spectacol. Semăn cu Cristina pentru că ea e foarte la extreme, iar eu sunt așa, dar semăn cu Rux pentru că sunt foarte calculată în ce trebuie să fac și sunt o super tocilară, care își face treaba orice ar fi și o face. Sunt un mic amândouă.