Armele Iuliei Toader pentru a combate singurătatea și izolarea în societatea modernă: Cum transformă arta și arhitectura viețile oamenilor într-o lume agitată?

Iulia Toader este arhitect, cu o pasiune susținută în artele plastice. Ca arhitect, a iubit şantierul – mirosul lui, zgomotul şi toate transformările care se petreceau sub ochii ei.

Un accident însă a făcut-o renunţe definitiv la această parte a muncii sale și să se concentreze mai mult pe zona subtilă, rafinată. Dorinţa de a continua să creeze şi să-şi menţină independenţa a făcut-o să se ridice după un an de imobilizare şi să se reinventeze, ca arhitect, ca artist, ca manager de proiecte. A păstrat pictura în viaţa ei, a făcut comunicare şi a pus bazele unei fundaţii menite să aducă sprijin tinerilor artişti, Juxta Foundation. Totodată, a înfiinţat întâlnirile SPIC, care aduc laolaltă academicieni, artişti şi dezvoltatori.

Ai avut un accident care te-a împiedicat să mai lucrezi timp de un an. Cum a fost?

Iulia Toader: Am căzut pe scară, mi-am rupt piciorul şi, timp de un an, am trecut prin trei operaţii. Tibia şi peroneul au fost rupte. Îmi cădea laba piciorului.

În afară de durerea fizică, de faptul că simți cum e să fii dependent de un cadru de metal sau de cineva, că vezi cum o să fie când vei fi bătrân, când nici duş nu vei putea face singur, am citit mult. Aveam o clientă care nu a vrut să încetăm colaborarea, care venea cu materiale peste mine şi stătea câte 4 ore. În plus, mă vizitau prietenii de luni până vineri. În fiecare zi venea o altă persoană la mine.

Nu am avut nicio zi liberă, dar nu puteam să stau în picioare. Deci nu puteam să pictez decât pe pânze mici, care mie nu îmi plac.

Accidentul și ce a urmat m-a provocat să renunţ la viaţa de „şantierist”. Până atunci eu montam, cablam, îmi place mirosul de ipsos, de lacuri de parchet, de ciment… toate mirosurile chimice din şantier. Stăteam ore în şir acolo şi nimeni nu înţelegea că este „my guilty pleasure”. La calculator nu puteam să stau atât. Pentru mine, proiectarea era un chin. Mie-mi place pe şantier, ceea ce s-a dus definitiv pentru că acum nu pot să stau mult în picioare.

Am suferit, am pierdut clienţi, nu puţini, dar nu am avut ce să fac. Am stat un an aproape imobilizată, dar aveam nevoie să mă întorc la lucru. O femeie trebuie să muncească şi să fie independentă financiar.

Chiar aveai nevoie de independenţa asta financiară?

Iulia Toader: Psihic, da. Îmi place să fac ce vreau, când vreau şi cum vreau. Dacă acum văd un tablou, vreau să-l pot cumpăra cu banii mei. Tuturor ne place să producem bani din care să ne satisfacem mici plăceri cultural-artistice. Practic, eu aveam independenţă financiară, dar nu mai produceam.

Deci e un război al nervilor…

Iulia Toader: Da. Nu mai puteam să-mi fac treaba şi încă nu pot să o fac așa cum era înainte. Mai mult de 45 de minute nu mai pot să stau în picioare sau să merg. Trebuie să stau jos. Am rămas cu dureri.

Cum  meseria nu mai pot să mi-o fac, trebuie să fac ceva nou. Pictură. Am şevaletul lângă un scaun şi asta îmi dă libertatea de mișcare. Pânzele mari sunt terapia mea, pentru că mă tot ridic şi mă tot aşez.

Nu a fost plăcut să stau un an pentru că o parte din viaţa mea s-a încheiat, dar a început o altă etapă.

Ce a început?

Iulia Toader: A început colaborarea cu sora mea, pentru că ea avea nevoie să i se preia o parte din sarcinile pe marketing, reprezentare şi de PR, pe care eu puteam să le fac fără să mai fie nevoie să merg pe şantier. Eu fac slogan pe totem-uri luminoase pentru că sunt foarte bună pe PR. Ştiu să fac invitaţii, postere, logo-uri – logo-ul firmei noastre e făcut de mine, de exemplu.

Am preluat această muncă, ce se leagă și de teza mea de doctorat, despre manipularea prin arhitectură. Deci mă ajută pe mai multe planuri. Nu am abandonat proiectele, dar sunt mai mult pe partea de vânzări. La design interior nu mai pot să fac şantier, dar pot să fac cotaţii de proiect, de exemplu, chestii organizatorice.

Pe de altă parte, am început Fundaţia Juxta, care îmi aduce o foarte mare bucurie pentru că din ce în ce mai multă lume înţelege şi a luat un avânt la care nu mă aşteptam. Era ceva de suflet şi a devenit ceva foarte prezent în viaţa mea. Nu mă aşteptam.

Şi mai e partea de ţesături, cu toate mostrele de material în jurul meu. Visez să fiu regina brocarturilor. Ăsta e visul meu. La birou am materiale istorice.

De ce iubeşti atât de mult Fundaţia?

Iulia Toader: Pentru că s-au strâns în jurul meu multe femei care s-au identificat cu povestea asta – povestea mamelor care pictează şi au un copil, doi, trei, iar ele sunt foarte tinere. Femeile empatizează cu asta mai mult decât bărbaţii, dar sunt şi bărbaţi care înţeleg foarte bine situația. Printre ei este şi Daciana Tișe, care a văzut gala, o văzuse pe Ioana Aron, şi a spus că aceste artiste sunt nişte persoane extraordinare, cu care ai ce să vorbeşti şi trebuie sprijinite, pentru că unele sunt sau vor fi somităţi culturale. Ea mă sprijină, îmi e alături la evenimentele pe care le organizez. Am mulţi prieteni care îmi sunt alături, în diverse feluri, iar eu cred în oameni absoluţi. Şi fac cu drag ceea ce fac.

De ce faci întâlnirile SPIC?

Iulia Toader: Soţul meu, care este criticul meu absolut, mă întreabă adesea asta. Unii cred că o fac pentru doctorat. Dar nu e aşa.

SPIC, care a ajuns deja la ediția 15, a început imediat după lockdown, eu venind după un 2019 de stat numai în casă. Simţeam că înnebunesc. În lockdown-ul meu personal, cel cu operaţia, aveam vizite zilnic, discuţii creative, ne distram. Pe când în cel de pandemie, totul devenise o conspiraţie, se vorbea doar despre moarte. Era sinistru. Şi nu mai voiam să aud despre asta. Am zis că trebuie să facem un loc, o ocazie în care să vorbim despre altceva. Aveam deja birou aici, aveam zile în care aveam voie să venim fizic şi am decis să ne vedem câte 15 persoane care să discutăm despre orice, dar nu despre COVID. Am discutat despre absolut orice la prima ediţie. Am discutat pe găşti, apoi toţi şi tot aşa. A fost ca o gură de oxigen. Apoi am mai făcut o ediţie, şi încă una, şi am stabilit că aceste întâlniri trebuie să fie unele cu polemici – ce e bine şi ce e rău, pe diverse subiecte. Şi, pe măsură ce trecea timpul, voia să vină tot mai multă lume. Anul trecut a fost prima dată când am făcut de la mare. A fost extraordinar. Acum suntem la ediţia cu numărul 15, despre Casa Regală, cu Augustin Ioan (arhitectul Casei Regale – n.r.), iar tema este „Arhitectura sub 4 regi”.

Cum te obligă, cum te responsabilizează aceste întâlniri?

Iulia Toader: Îmi place ideea de comunitate şi de a aduna oameni speciali, oameni „supranaturali”, importanţi pentru societate. Iar comunităţile astea trebuie să se întâlnească. Artiştii nu au ocazia să se întâlnească prea des cu dezvoltatorii sau cu Academia. Mi se par importante discuţiile, indiferent de tema de la care pornim. Importante sunt întrebările care se nasc şi răspunsurile care se primesc. Eu mi-am dorit să fac parte dintr-o astfel de comunitate, care exista, dar nu era catalizată. Oamenii sunt prea ocupaţi cu vieţile personale, cu joburile, pentru a se întâlni, dar dacă le creezi o ocazie, îşi vor face timp şi vor veni. Iar dacă sunt restrânse, intime, schimbul de idei se face mult mai bine. Şi îmi doresc să continui povestea asta. E ceva ce îmi place, nu e un jug. Discuţiile astea sunt oxigen.