Iulian Angheluță, omul care duce lumină celor mai izolați copii, școli și familii din România

Iulian Angheluță are 45 de ani și este fondatorul Free Miorița, organizația prin care ajunge lumină în cele mai izolate sate, locuințe și școli din România. 200 de familii, 4 școli (dintre care una este cea mai mică școală din țară) și 2 biserici au primit curent electric prin campania „Lumină în  sate”, derulată de Iulian Angheluță și partenerii lui.

Iulian s-a născut în comunism, a făcut primii ani de școală în Italia (tatăl lui lucra în Ministerul Afacerilor Externe), iar când părea că a învățat ce înseamnă Occident și libertate s-a întors în România tovarășului Nicolae Ceaușescu, unde a devenit pionier și a început să viseze că ar putea cuceri Spațiul, precum Dumitru Prunariu.

Nu a avut ocazia, fiindcă Revoluția, care l-a prins în liceu, l-a aruncat într-un univers liber, dar haotic. Așa a ajuns să termine studii de Drept și de Comunicare și să muncească ani la rând în publicitate.

În 2014 însă lumea lui s-a schimbat, fiindcă s-a urcat pe bicicletă, a luat un rucsac și un cort și a plecat, pentru jumătate de an, să descopere România. Așa a ajuns în cele mai ascunse zone locuite de la noi, unde viața a încremenit într-o epocă fără curent electric și fără tehnologie.

Așa a început Free Miorița, din convingerea că fiecare dintre noi are datoria să facă ce poate pentru a crea o lume mai bună pentru cât mai mulți.

De ce Free Miorița?

Iulian Angheluță: Am început timid, într-un sat din Hunedoara, Ursici, din Munții Șureanu, apoi am continuat cu ultimele 4 școli fără lumină iar lucrurile s-au întâmplat crescând ușor-ușor. Nu știam acum câțiva ani că este o problemă atât de mare lipsa luminii. Știam cumva că mai există locuințe fără curent electric dar nu-mi imaginam că sunt atât de mulți în toată țara.

De ce, repet?

Iulian Angheluță: Pentru că sunt foarte mulți oameni în această situație. Și foarte mulți copii. Nu e o problemă, cum probabil ne-am închipuit-o mulți, că sunt niște oameni într-un vârf de munte sau pe niște văi unde nu a ajuns curentul. Vorbim despre zeci de mii de oameni afectați de situația asta.

Așa am început campania „Lumină pentru România”, prin care putem să le ducem curent electric.

Prima reacție adversă la ce spui tu este asta: „sărăcia, pentru un om în putere, este o alegere. de ce nu fac ceva să schimbe asta”?

Iulian Angheluță: Oamenii care nu au lumină, din zona de munte sau de oriunde ar fi, nu sunt acolo pentru că a fost alegerea lor. Nu sunt acolo pentru că a apărut în viața lor un moment, un gând, cum probabil fiecare avem, să părăsim aglomerația urbană, corporația și să alegem o viața austeră, la țară, poate chiar fără curent electric.

Acești oameni despre care vorbesc eu nu au avut șansa acestei alegeri. Ei au rămas acolo pentru că acolo au fost părinții și bunicii lor. Este locul, casa lor. Pe de altă parte, vor și ei un confort, așa cum ni-l dorim toți.

Eu cred că lumina nu este un lux și nu ar trebui niciodată văzută așa.Lumina este o necesitate de bază.

Au fost oameni care mi-au spus; „Ar trebui lăsați în pace, pentru că ăsta este stilul lor simplu de viață.”. Iar eu nu cred în acest argument. Hai să ducem raționamentul mai departe: renunțăm la vaccin, la medicamente, renunțăm la mașină?

Care e mecanismul psihologic care îi ține pe acești oameni acolo, să nu încerce să rupă cercul vicios și să încerce o viață mai confortabilă, la oraș, mai ales că au și copii?

Iulian Angheluță: Întâi de toate trebuie spus că sunt două mari situații legate de lipsa de curent: sunt localități izolate, unde nu există rețele de curent electric și nici nu vor fi pentru că extinderea rețelei implică niște costuri foarte mari.

Pe de altă parte, există zone de câmpie, Câmpia Română, Podișul Moldovei, unde accesul nu este atât de dificil, există rețea, stâlpi chiar lângă casă, dar nu sunt branșate din mai multe motive: au fost debranșate cândva, sunt construite ilegal și nu au banii necesari nici pentru a face acte, nici pentru a se racorda.

În zonele izolate, copiii nu sunt foarte numeroși.

Când am început eu campania, în 2014, încă erau foarte mulți, mai ales la școlile izolate, cele 4 școli ultimele fără curent electric din România. Aici se făcea predare simultană, clasele I-IV, iar copiii mergeau la școală prin pădure, câțiva kilometri în fiecare zi, într-o conviețuire cu animalele sălbatice. Iar asta încă se întâmplă.

De ce o fac? Pentru că vor să învețe, pentru că vor să meargă mai departe.

De ce au rămas încă acolo? Fiindcă acolo este viața lor, acolo sunt familiile lor. Nu ar avea unde să meargă în altă parte, acolo au un petec de teren, un petec de pădure, acolo muncesc, trăiesc, cresc. Poate mai pleacă să muncească sezonier, dar se întorc.

Între timp, două dintre școlile în care am dus noi lumină, cea din Cruhla (Suceava) și din Ineleț (Caraș-Severin) s-au închis pentru că nu mai sunt copii. Dar au rămas funcționale școlile din Dobraia (Caraș-Severin), unde mai învață 2 copii și mai este cea din Poienile de sub Munte, satul Cornățea (Maramureș), cea mai mică școală pe care am văzut-o eu.

Școala din Cornățea e o încăpere de 4/4 metri, unde învață 12-13 copii, de ciclu primar, cu predare simultană.

Ce impact crezi că ai generat în aceste locuri?
Iulian Angheluță: În cifre, sunt 800 de oameni, aproape 200 de familii, în 68 de localități, din 25 de județe care au primit curent electric prin noi. Și ce nu am inclus aici, sunt și cele două biserici izolate, din zone de munte.

Sunt edificii modeste, nu trebuie să ne gândim la ceva grandios, dar pentru oamenii din comunitățile de acolo, biserica este parte din ce definește locul și este un reper, un sprijin. Iar dacă am putut să le dăm acest ajutor, am făcut-o.

Cum afli tu despre ei și ce ai găsit când ai ajuns acolo?

Iulian Angheluță: Eu am umblat foarte mult timp prin țară, cu rucsacul în spate, în drumeții. Am ajuns în foarte multe zone sălbatice, izolate, am văzut oameni și case fără lumină.

Îmi doream de foarte mult timp să fac un tur al țării pe bicicletă, așa că am fost plecat aproape 6 luni, în care am combinat bicicleta, dormitul la cort, cu această nouă pasiune: să identific zonele problematice, unde nu există lumină. Așa am descoperit locuri din Podișul Moldovei, județele Vaslui și Botoșani, unde am stat, cred, aproape 4 săptămâni, fiindcă sunt foarte multe case ascunse, unde a trebuit să merg și să înțeleg situația lor.

Ce ai găsit?

Iulian Angheluță: Am văzut acolo ce intuim cu toții: foarte multă durere, probleme și neajunsuri. Când ajungi acolo realizezi că lipsa luminii este o problemă marginală, iar oamenii au probleme și mai mari cu banii, probleme de sănătate, de integrare, sunt marginalizați. Și nu mă refer la o anumită etnie.

Acei copii nu au curent acasă. Neavând curent acasă, nu-și pot face temele. A doua zi, când se duc la școală, ei nu au nici temele făcute, dar nici subiecte de discuție. Toți copiii vorbesc despre meciul din seara trecută, iar ei nu știu ce înseamnă.

Vin 4-5 km de pe dealuri, de pe munți, murdari de noroi pe ghete. Sunt dați afară de învățătoare sau apostrofați de femeia de serviciu. Iar ăsta este cazul fericit în care copilul a avut încălțăminte și a putut pleca prin glod, dar există și cazuri în care mulți copii nu au încălțăminte. Iar eu încerc să îi ajut cum pot și pe partea asta.

Există două tipuri de atitudine la ce spui tu: empatia, dar și reacția circumspectă. Copiii nu și-au ales soarta, iar ei sunt forțați să performeze, neplecând de la aceeași linie de start cu colegii lor. Ce se întâmplă cu acești copii?

Iulian Angheluță: Dacă e să arătăm cu degetul pe cineva aici, aceia ar fi adulții, fiindcă cei mici nu au avut nici timp să facă vreo greșeală. Ca atare, primul gând este să-i ajutăm pe copii.

Așa ne facem și noi prioritățile. Nu putem instala 2.000 de panouri fotovoltaice anual, fiindcă resursele sunt și ele limitate, dar alegem și primii din listă sunt familiile cu copii.

Realizez că și în domeniul ăsta, al asistenței sociale, statul a eșuat. Sunt domenii aparent mult mai bine organizate, legiferate, cum este cel sanitar, unde iată că o criză de acest gen ne-a pus pe toți în situația să donăm 2 euro și să facem campanii de fundraising. Deci nu poți avea mari pretenții de la un sistem care întotdeauna a exclus omul, asistat sau nu.

Prima reacție pe care o primesc eu când ajung în aceste locuri este una de neîncredere pentru că ei au primit promisiunea de ajutor de la atâția primari și funcționari locali, încât le e greu să creadă într-o mână de ajutor de la un străin din București. Iar când aud că e și gratis, e de-a dreptul hilară reacția.

Cred că își revin când ajung acolo cu sistemul de panouri și încep să-l montez. Atunci încep să creadă. Iar la câteva zile după ce plecăm noi și au și ei o viață normală, apasă pe un întrerupător, își pot încărca un telefon, se gândesc că ar putea să-și ia un televizor sau poate un frigider. Deci încep să li se învârtă niște rotițe în minte.

Copiii nu știu dacă ajung la liceu, dar cred că se pregătesc pentru asta, fiindcă eu i-am prins undeva în ciclul primar. Sunt și unii care au renunțat la școală, forțați de nevoi, mediu. Când toți cei din jurul tău se descurcă greu, o duc de pe o zi pe alta, e foarte greu să treci peste asta.

În mediul rural copiii sunt forță de muncă: o zi merg cu vaca la păscut, în alta merg cu părinții în pădure la cules de ghebe și deja câteva zile de școală s-au consumat.

Pe de altă parte, cred că e ușor să condamni pe cineva, niște adulți care nu reușesc să iasă din sărăcie, dar nu știu câți dintre acei oameni au avut în viață șansele pe care le-am avut noi, câți au avut niște cărți în mână și au știut să le și joace corect. Viața pentru mulți a fost foarte grea în acești 30 de ani de după Revoluție.

În plus, să ne amintim bine că și în buricul Bucureștiului rămâneam fără curent, în ultimii ani ai comunismului. Se tăia curentul când îți era lumea mai dragă, 2-3 ore, nu doar în vârf de munte.

Am avut colegi care trăiesc și acum cu fobie de lifturi pentru că rămâneau blocați acolo ore în șir, când erau mici și se întrerupea curentul electric. Fără telefon, neștiind ce să facă, băteau în ușă disperați, în beznă, până pe la 5-6 când se întorceau adulții de la muncă sau poate venea curentul.

Spune-mi despre școala din Cornățea. Cum ai ajuns acolo și ce ai făcut pentru ei?

Iulian Angheluță: După ce am dus lumină la Ursici, în 2014, iar un an mai târziu am ajuns la școala din Ineleț, lucrurile au căpătat vizibilitate și am început să primesc mesaje și povești despre alte locuri și oameni. Așa am aflat de școala din Maramureș, cea mai mică, dar și foarte izolată, adică din comună până în sat mergi cam o oră și ceva pe jos. O plimbare mai serioasă.

Am ajuns acolo în august 2014, cu bicicleta.

În acest cătun, Cornățea, care face parte din comuna Poienile de sub Munte, trăiesc familii cu mai multe generații și destul de mulți copii. Acum cred că sunt vreo 14 copii. După ce termină clasa a IV-a, copiii trebuie să coboare până în comună, în Poieni, să continue cu gimnaziul.

Ce ai găsit când ai ajuns acolo? În luna august era vacanță.

Iulian Angheluță: Da, era vacanță școlară.

Am intrat în școală, ți-am zis, 4/4 metri, cu băncuțe înghesuite. Mi i-am și imaginat cum se înghiontesc unul în altul în timpul orelor.

În februarie, anul următor am ajuns cu lumina și un laptop pentru doamna învățătoare și am putut să-i văd pe toți în băncuțe.

Învățătoarea de unde venea?

Iulian Angheluță: Venea din comună. Până acum s-au mai schimbat trei învățătoare. E greu de ajuns acolo, dar la toți profesorii pe care i-am văzut că vin la aceste școli izolate am văzut pasiunea. Nu mergeau acolo pentru că primeau un spor de izolare. Cred că aveau drag de școală și de copii.

Cum ai ajuns cu lumina în februarie?

Iulian Angheluță: A fost o provocare și pentru noi. Zonă de munte, zăpadă multă iar noi trebuia să cărăm echipamentele prin nămeți. Am folosit sănii trase de cai, îți dai seama.

Ne-am încadrat într-o zi scurtă de iarnă.

Așa s-a întâmplat și la celelalte școli, la Cruhla, la Dobraia, unde am dus și calculatoare. La școala asta mică nu am dus decât un laptop pentru că nu cred că ar mai fi încăput un calculator.

Casele aveau lumină?

Iulian Angheluță: În Cornățea nu aveau curent. Iar în 2016, în septembrie sau octombrie, am dus lumină la 8 sau 9 case din acest cătun.

Care sunt pașii pe care-i faci tu pentru a obține aprobări și finanțări?

Iulian Angheluță: Prima etapă este de documentare și de aprobări. Caut informații, trimit emailuri, faxuri (râde) la primării. Nu verifică nimeni emailurile acolo, totul funcționează pe fax. Pe scurt, este foarte multă hârțogărie de făcut, primești răspunsuri greu și de cele mai multe ori sunt incomplete.

Apoi trebuie să merg pe teren, încerc să grupez mai multe case, zone, fiindcă mi-e destul de greu, și ca timp, și ca bani, să fac un drum București-Suceava, de pildă, doar pentru o zonă. Încerc să combin și ceva din Bacău, Harghita sau Bistrița.

Apoi este etapa de strângere de fonduri, iar costurile pentru o casă pleacă de la 4.000 de lei și pot ajunge spre 6.000 de lei. Sunt bani pe care acești oameni nu și i-ar permite, fiindcă sunt cazuri în care casa și terenul nu valorează atât.

Mă întrebi de reacții: cei mai bucuroși erau copiii, care se joacă pe întrerupător. Apoi, vârstnicii care încep să plângă. Sau brusc își redescoperă casa. Am avut cazuri când se uitau în jur și brusc constatau că în semiîntunericul de până atunci nu văzuseră lucrurile aruncate în vreun cotlon.

De cele mai multe ori ei se luminează cu lămpi cu motorină care pe lângă faptul că afumă pereții, le dau și tot felul de probleme medicale, respiratorii, alergice și așa mai departe.

Or, brusc viața lor se schimbă: ai curent, poți încărca telefonul, poți suna pe cineva, poți suna la 112. Hai să zicem că în satele de câmpie mergi la vecinul și suni dacă ai o urgență, dar în satele de munte, unde vecinul e la jumătate de oră de mers, peste deal, ce faci?

Ce fac ei fără frigider vara?

Iulian Angheluță: Este o problemă, e adevărat. Unii au beciuri, iar în zonele de munte, unde este greu să sapi beci în piatră, sunt niște construcții din lemn, am văzut în Maramureș și în Bucovina, cu pereți din scânduri răsfirate, care lasă să se facă curent și să păstreze răcoare. Oamenii își pun acolo la uscat slană, de pildă.

Ai eliberat-o pe Miorița?

Iulian Angheluță: Luptăm zi de zi, să știi.

Ai zice că dacă ai dus panourile, s-a instalat curentul, s-a rezolvat problema, plecați acasă! Nu-i așa?

Iulian Angheluță: Nu chiar, fiindcă urmează partea de mentenanță. De pildă, există un acumulator, similar cu cel de la mașină, care după un timp trebuie înlocuit, fiindcă performanțele lui scad. Iar un acumulator ajunge undeva la 700 de lei, ceea ce e un cost mare pentru ei.

Tu ți-ai făcut un job din asta sau lucrezi și în altă parte?

Iulian Angheluță: Am lucrat până de curând, dar mi-am dat seama că nu mai puteam acoperi proiectele fiindcă nu mai aveam timp. Acum proiectul a devenit și jobul meu. Se cheamă manager de proiect.

Cum te-a schimbat acest proiect?

Iulian Angheluță: M-a schimbat. Sau nu. Nu știu.

Știi cum se zice: de muncești ce-ți place nici nu simți că muncești. Mi-am dat seama că acest proiect îmi aduce exact ce-mi place cel mai mult: să călătoresc, să ajung în toate cotloanele acestei țări și să ajut oamenii. Așa uiți de oboseală, de hârtii, lupta cu birocrația.

Ce visai să fii când erai mic?

Iulian Angheluță: Când eram eu mic, existau tot felul de povești aspiraționale: lupta de a cuceri Universul; pentru anii 2000 lumea se proiecta ca un spațiu intergalactic.

Eram abonați toți la revista „Cutezătorii”, „Start spre viitor” și toți copiii voiau să fie cosmonauți, ca Dumitru Prunariu, nu medici ori profesori. Asta era banal. (râde)

Eu am început școala în Italia, fiindcă tata lucra în Ministerul de Externe, apoi am revenit la școala din România.

Am prins prima treaptă la liceu, apoi a venit Revoluția, a venit și a doua treaptă, liceul era unul industrial și brusc ne-am trezit că s-a transformat în unul teoretic. Sigur, anii de libertate, muzica, cărțile, viața de liceu de după Revoluție erau super-faine, dar dincolo de asta, noi, tinerii, nu aveam nicio orientare, niciun ghidaj ori perspective.

Pentru mine și mulți alții din generația mea era destul de greu să-ți găsești un drum.

Deschiderea din Italia nu te-a ajutat deloc?

Iulian Angheluță: Să zic că m-a ajutat. Dar am stat acolo un an de grădiniță și doi de școală, iar când m-am întors aici am venit la rigiditatea sistemului: te faci pionier, el e Tovarășul Nicolae Ceaușescu și așa mai departe.

Până la urmă, am terminat Științe juridice și am mai făcut o specializare de Comunicare și relații publice. Apoi am muncit ani de zile în publicitate, iar de vreo 7 ani, am combinat munca asta și cu proiectele Free Miorița.

Deci ești în modelul tânărului obosit de corporație care alege să meargă în natură!

Iulian Angheluță: Să zicem că da. Eu îmi luam doza de aer curat, poate nu atât cât aveam nevoie, dar destul de bine, și când eram în corporație.

Cred că mai degrabă corporația și munca de acolo erau în dezacord cu firea mea. Mesajele de genul: „am făcut atâtea vânzări, am luat nu știu ce premiu!” nu mă bucurau. Ok, și cu ce ne ajută mai departe?

Înseamnă glorie!

Iulian Angheluță: Da, dar gloria e efemeră. Și nu cred că am fost singurul care a gândit așa.

E fain ca fiecare să-și urmeze drumul, să facă ce simte, dar e bine să păstrăm și conștiința unui scop comun: o lume mai bună pentru cât mai mulți.