Iulian Postelnicu, actor și scenarist: „Mi-ar plăcea să cuceresc Hollywood-ul, dar sunt realist: am deja 44 de ani, nu sunt Brad Pitt, am urechile de pot să zbor cu ele, ce să fac? Să mint că am 12 ani?”

Iulian Postelnicu este actor, scenarist, vine din Focșani și a realizat că-i place să fie pe scenă când era în liceu. Cu umor și onestitate tranșantă, talent și muncă, Iulian Postelnicu este un actor care a câștigat Gopo pentru cel mai bun actor din „Arest” în regia lui Andrei Cohn, a făcut un rol memorabil în „Un etaj mai jos”, regizat de Radu Muntean, și a scris, alături de regizor, scenariul filmului „Neidentificat”, de Bogdan Apetri.

În această toamnă l-am putut vedea în „Oameni de treabă”, unde joacă rolul unui polițist de țară, Ilie, pus în fața unor decizii limită pentru el și comunitatea în care lucrează.

Vii din Focșani. Nu te-ai gândit să rămâi la teatrul din oraș??

Iulian Postelnicu: Când eram eu în liceu, teatrul din Focșani nu exista, ca instituție, ci doar Ateneul Popular, unde exista o trupă de actori care pregătea spectacole și tot acolo le și prezenta. Abia mai târziu s-a redeschis teatrul. Clădirea a fost în renovare foarte mult timp și nu a fost opțiunea asta niciodată.

Dar de ce provincia nu a fost o opțiune pentru tine?

Iulian Postelnicu: E de la sine înțeles. Ofertele pe care le poți avea ca actor în provincie, mă refer la film sau la ceva mai avantajos din punct de vedere economic sau al continuității, nu se compară cu cele din București, unde sunt mult mai numeroase. Deci… din egoism, din interes. (râde)

Când ți-a fost clar că vei fi actor?

Iulian Postelnicu: Mi-a fost clar ce îmi doresc încă din clasele a X-a, a XI-a. Că voi fi actor, abia după ce am intrat la facultate, că am avut emoții la examen. Nu știam dacă o să intru. După ce am dat și am văzut că mă descurc, a apărut un soi de siguranță nejustificată.

Când ești în facultate ai senzația că se vor bate toți pe tine la ieșire. Deci aveam certitudinea că voi fi actor, dar nu era deloc realistă, ci eram mai degrabă desprins de realitate. Nu aveam o imagine corectă asupra lucrurilor.

Deci nu te aștepta un covor roșu la ieșirea din facultate?

Iulian Postelnicu: Nu, dimpotrivă. A fost un moment când am vrut să plec din țară și să lucrez la hotel, să mă angajez să fac curat, în Cipru sau în Creta, nu mai știu exact. Se întâmpla prin 2004-2005. Dar a apărut o șansă. În ziua în care vorbisem să-mi aranjez lucrurile și să plec, am primit un telefon din Buftea, pentru că un actor nu a putut intra într-un serial și m-au luat pe mine. Mă chemase Alice Dumitrescu, producătoare, iar regizor era Adrian Batista. La o zi sau două filmam deja în serialul respectiv, alături de Horia Brenciu. Lor le mulțumesc că au venit cu șansa asta și m-am dus călare pe ea.

Ce s-a întâmplat în liceu de ți-a fost așa clar că vrei să faci actorie?

Iulian Postelnicu: Mi-a plăcut. Mi s-a părut că fac ușor, că îmi iese și aici ține foarte mult de confirmarea pe care o primești de la cei din jur. Asta m-a făcut să mă simt foarte bine.

În liceu, fiind la matematică-informatică, într-o clasă foarte, foarte bună, foarte competitivă, cu niște colegi foarte buni, când lucrurile s-au complicat cu analize matematice, am realizat că nu țineam pasul și cumva sufeream de un soi de complex de inferioritate. Așa încât imediat ce am fost confirmat în altă zonă, parcă a și venit pansamentul peste rană. Faptul că m-au lăudat am făcut cu mai multă plăcere ce făceam, iar finalmente a fost bine, am luat și un premiu, ceea ce m-a făcut să am și mai multă încredere în mine și să-mi doresc să continuu cu actoria. Altfel, ce să zic, nu s-a pogorât niciun înger, să-mi bată în geam.

Dar când ai ajuns în București, nu te-ai dus direct spre facultatea de teatru. De ce?

Iulian Postelnicu: Nu am dat la teatru în primul an, ci la sociologie-psihologie, dar am picat pentru că eu m-am apucat să fac eseu, în loc să răspund la întrebări. Noroc că îmi asigurasem un loc la o facultate particulară de vârf – Spiru Haret – iar acolo nici nu m-am dus la cursuri, dar eram student. În anul următor, am dat la teatru și am avut norocul că l-am nimerit pe Dem Rădulescu la clasă. Și asta a fost.

Cred că nici nu eram pregătit să dau imediat după liceu la teatru, nu aveam povestiri, monolog, cântec sau ce se mai dădea la examen. Nu aveam nimic pregătit deci probabil aș fi picat. Apoi am intrat bine și nu sunt modest, că doar sunt actor. (râde)

A fost un plan foarte bine ticluit…

Iulian Postelnicu: Da, dar nu de mine.

Ce ți-a adus ție ”Oameni de treabă”?

Iulian Postelnicu: În primul rând, mi-a adus prieteni, apoi o experiență extraordinar de plăcută – o să rămân cu un foarte mare drag pentru toată perioada în care am filmat, rezultatul îmi place de mor… de acum, dacă e confirmat și de breaslă și de public și dacă le place și lor, cu atât mai mult îmi aduce o bucurie. E cu plus din toate punctele de vedere proiectul ăsta pentru mine.

Iulian Postelnicu, în „Oameni de treabă”, regia Paul Negoescu. Foto: Primož Korošec

Cum e  succesul pentru tine?

Iulian Postelnicu: Nu am dat încă de succes. Faptul că mă laudă doi, trei oameni e plăcut, dar nu e succes. Sunt realist. Chestia asta se duce foarte, foarte repede.

Pentru ce se urcă actorul pe scenă?

Iulian Postelnicu: O face și pentru succes, dar actoria este o profesie. Că nu te hrănești din aplauze și nu pui în farfurie aplauze. Nu plătești facturile cu aplauze. Ai nevoie și de o ștanță a proiectelor, ca lucrurile pe care le faci să le faci constant bine ca să fii plătit bine, fiindcă altfel se năruiește toată povestea asta. E suficient un proiect aiurea. Actorul face actorie pentru mai multe lucruri: se hrănește și cu aprecierea publicului, dar ai nevoie și de partea cealaltă.

Cum arată burn-out-ul actorului?

Iulian Postelnicu: Nu l-am experimentat. Dar sunt actori, mai ales în teatru, care aleargă din teatru în teatru, care au un număr foarte mare de spectacole, pe care le plimbă prin țară. Dar eu încă nu am trăit asta. La filmare e o perioadă intensă, cum a fost la ”Oameni de treabă”, dar sunt 3 săptămâni, o lună într-un an, deci îți rămâne o grămadă de timp să te pregătești fizic pentru efortul ăsta. Dar sincer, într-o zi la filmare de 12 ore, un actor cred că muncește 2-3 ore legate. În rest, mai mult se stă, pentru că se mută lumini, se mută camera, se așteaptă vremea, sunetul, machiajul. Meseria asta e mai mult de așteptare, de conservare, nu cred că e de efort.

Eu l-am simțit și pot să dorm liniștit.

Care este cea mai îndrăzneață țintă pe care ți-o propui tu, profesional vorbind?

Iulian Postelnicu: Profesional, îmi propun să stăpânesc foarte, foarte bine engleza și, eventual, franceza, să găsesc niște chestii mici la început. Nu am încă un plan cristalizat, dar vreau să fac mai mult, să pot ieși în Europa. Ăsta ar fi primul pas. America e destul de departe. E un vis îndrăzneț, am deja 44 de ani, nu sunt nici Brad Pitt, am urechile de pot să zbor cu ele, ce să fac? Să mint că am 12 ani? În sport se mai făcea așa, dar în actorie…

Și personal ce faci?

Iulian Postelnicu: Din fericire, profesia asta îți permite să activezi, dacă ești bine la cap, foarte mulți ani. Te poți duce în 90 de ani lejer și cu scrisul, și cu actoria. Deci din punctul ăsta de vedere nu mă gândesc la pensie, nu o să mă retrag, e ceva ce-mi place, o să scriu mereu, o să joc mereu dacă o să mi se ofere. Dacă nu, o să mi le scriu eu și o să mi le joc eu. Am o vârstă, dar nu e ca și cum am stat până acum. De ce mi-a ciudă e că nu m-am mișcat mai repede cu Europa. Dar cu ciuda nu faci nimic. O constați și mergi înainte.

Cum te-a format ca om această meserie?

Iulian Postelnicu: Poate că fiind tot timpul forțat să povestești despre alți oameni, ajungi măcar să încerci să înțelegi comportamentele lor. Dacă ai o brumă de empatie, poate că se accentuează chestia asta prin practica zilnică, încercarea de a înțelege oameni, de a înțelege motivele pentru care acționează într-un fel sau altul. Cumva are de-a face cu ce face un psiholog, un terapeut, un avocat care încearcă să apere anumite persoane. Cumva te apropie de oameni și te face destul de blând și de tolerant dacă ai deja chestia asta. Pentru că am întâlnit cazuri și cazuri: oameni lipsiți de empatie. Eu nu am crezut, dar sunt.

Atunci, cât de greu este să joci un rol negativ?

Iulian Postelnicu: Nu e mai complicat decât orice alt rol. Până la urmă, eu cred că nu joci omul rău. Încerci să înțelegi ce îl face să acționeze așa cum acționează și povestești apoi. Toți avem impulsuri cât se poate de omenești. Nu suntem niște îngerași. Suntem niște animăluțe cu instincte dezvoltate de sute de ani, ne-am da în cap unul altuia imediat…A se vedea războiul de lângă noi, despre care credeai că nu se va mai întâmpla în Europa. Crezi că sunt povești. Dar sunt atât de nonșalant executate acele atrocități, încât îți dai seama că nu suntem departe de oamenii de acum câteva sute de ani. Când pui eticheta de personaj negativ înseamnă că vrei să iei distanță de omul ăla și nu încerci să-l înțelegi. În momentul în care încerci să-l înțelegi este imposibil să mai pui eticheta de personaj negativ.

Așa îți studiezi tu personajele din rolul de scenarist?

Iulian Postelnicu: Da. Nu există oameni răi sau buni, există fapte. Există fapte care pot avea consecințe toxice pentru unii și benefice pentru alții. Deci nu doar că nu sunt oamenii răi, dar nici faptele nu le-aș eticheta atât de simplu. Sunt atât de colorate și atât de greu de încadrat, încât scapă etichetării clare.

Ce pregătești mai departe?

Iulian Postelnicu: Scriu în continuare ce am de scris. Împreună cu Leonid Doni, când avem câte o idee pentru Las Fierbinți, o scriem. Mai am un proiect în pregătire – tot un serial – dar suntem în faza de căutare, mai am un scenariu de lung metraj pe care îl scrisesem, îl finalizasem, îl dădusem la citit, impresiile erau pozitive pe el, dar eu, recitindu-l după un timp mi-am dat seama că e o porcărie, că am uitat ce am vrut cu el și o să-l rescriu. Aștept să iasă filmele în care am jucat anul ăsta, să iasă la anul. Oferte vin și mă bucură.